După ce președinta Consiliului al Dizabilității din România a postat pe pagina sa de socializare povestea Irinei, care cuprinde calvarul acesteia, mai multe persoane i-au scris că au cazuri similare.

Redăm mai jos povestea unei persoane care a semnat Victoria Cristi Mitu.

„Situație aproximativ asemănătoare, excepția fiind scrierea unei cărți, în schimb aș putea ,,publica” cele șase bibliorafturi de constatări medicale ale unor celebrități din lumea medicală care m-au tratat și ale căror nume le poartă azi unele Clinici în care am fost pacient. Marcel Ciolacu spunea că ,,Nicio pensie aflată în plată NU va scădea în urma recalculării! Acest lucru este valabil și pentru persoanele cu dizabilități.”

Sunt persoană cu dizabilități (preexistent calității de asigurat) asociat … COD H90/I34, I35, I44.I45, I49,I50 …, de parcă nu îmi era de ajuns un singur handicap. Sunt grad accentuat și toată viața m-am chinuit să rămân așa. Am muncit de la 18 ani, din 1985 până la pensionare, în 2019, fără nicio zi întrerupere, și într-un singur loc de muncă ani având un stagiu total de cotizare de 40, 2 ani, integral realizat în condiție de handicap. Stagiu contributiv de 31 de ani, 11 luni și 18 zile în noua decizie în care sunt penalizat cu 437 lei (pe minus), având conform noii decizii inclusiv puncte de stabilitate, până și punctele de stabilitate sunt pe minus cu 26 zile. Sunt una, dar nu singura persoană dintre persoanele cu handicap care au muncit peste stagiul redus necesar pensionării de limită de vârstă. Știu că nu sunt grad grav locomotor încă, dar ,,cochetez”cu scaunul cu rotile de mic copil, nu în permanență. Am insuficiență cardiacă clasa III Nyha de la 16 ani, după o corecție DSV, fiind una dintre persoanele din țară căreia i s-a implantat pacemaker cardiac înainte de Revoluție (1984), pentru BRD (bloc de ramură dreaptă), după șase sincope confirmate de Prof. Dr. Apetrei Eduard și Dr. în științe medicale Rodica Cioran, când încă nu terminasem clasa XII. Cu toate acestea, am urmat ASE (la zi), în timpul susținerii licenței pe care am și luat-o am făcut BRS, deci ambele părți ale inimii mi-au ,,cedat” necesitând implantarea unui nou procesor bicameral, care era greu de procurat în acea vreme.

Abia în 1996, mi s-a implantat noul procesor bicameral de către Conf. Dr. Radu Ciudin. Au urmat două proteze mecanice de valve, aortică și mitrală, artera carotidă dreapta înlocuită prin reconstrucția directă a arterei carotide cervicale (prin bypass), triplu by pass aortocoronarian. Eu fiind o fire veselă, făcând haz de necaz, îmi spuneam că sunt Cyborg și dacă voi pleca din lumea asta, plec ,,upgradat”, dar acum râd și zâmbesc că plec și cu ,,piese” lipsă, nemaiavând în totalitate ambele vene safene și artera mamară stânga. În acest fel am muncit toți acești ani. Statul a considerat și a dispus, prin Legea 263/2010 art 58 alin b, ca stagiul redus de cotizare pentru persoana cu handicap grad accentuat să fie de 23,4 ani, acesta fiind echivalentul stagiului complet de cotizare de 35 ani. Am reușit ,,performanța” de a depăși acest stagiu redus.

Eu nu înțeleg cât de cinică, inumană și imorală poate să fie o persoană, încât să lovească din ,,pix”, printr-o lege, în acele persoane lovite de soartă încă de la naștere (unele) și să le aduci la nivelul unei persoane valide, vorbind de ,,echitate”? Așa s-au rezolvat inechitățile? Stiți ce înseamnă IA? Incapacitate adaptativă, cu o INCAPACITATE ADAPTATIVĂ DE 70%, adică 30% sunt funcțional, și mă rog la Dumnezeu să rămân așa, în aceste condiții am realizat acest stagiu, cu avize de la medicina muncii ca APT CONDIȚIONAT. Pe astfel de criterii mai putem compara ceva din sintagma ,,la muncă egală, drepturi egale”?”

Atenție!

Pe 16 septembrie, în intervalul orar 10 – 14, protestăm în fața Guvernului pentru anularea recunoașterii stagiului redus de cotizare pentru pensionarii cu dizabilități în Legea 360/2023.

Citește și:

Povestea unei persoane cu dizabilități care a depus eforturi supraomenești să poată munci, iar acum este victimă a aplicării formulei de calcul din Legea 360/2023

Mărturia unei persoane care a lucrat în condiții de handicap grav și a îndeplinit stagiul de cotizare contributiv prevăzut de lege

Articolul Povestea unei persoane cu dizabilități care a muncit peste stagiul de cotizare contributiv prevăzut de lege, iar acum este victimă a aplicării formulei de calcul din Legea 360/2023 apare prima dată în Jurnal Social.

Preşedintele Senatului, Anca Dragu, susține că România are nevoie de codul accesibilizării, un set integrat de legi care să ofere instrumente de aplicare a Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități. Ea subliniază că independența persoanelor cu dizabilități trebuie să fie un obiectiv național.

,,Drama prin care trec persoanele cu dizabilități, lupta lor pentru a duce o viață normală, nevoia acestora de fi înțeleși și ajutați – toate acestea sunt greu de conștientizat și de pus în cuvinte. Societatea resimte trei decenii de ignoranță pentru această categorie de oameni, iar independența lor trebuie să fie un obiectiv național. Copiii cu deficiențe de auz încă învață după manuale create înainte de Revoluție. Este un exemplu dur, dar relevant pentru realitatea sistemului de învățământ special și lista poate continua”, a scris Anca Dragu, miercuri, pe pagina sa de Facebook.

Anca Dragu a adăugat că a primit o iniţiativă concretă în vederea formulării unui cod al accesibilizării.

,,Camelia Platt, prof. dr. Florea Barbu și Mariana Barbu însoțită de Chloe, câinele ghid pentru nevăzători, au venit la Senat cu o inițiativă concretă: România are nevoie de codul accesibilizării, un set integrat de legi care să ofere instrumente de aplicare a Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități. Mă bucur să mă alătur inițiativei de a constitui un grup de lucru la nivelul Parlamentului care să construiască acest cod. Integrarea oamenilor în societate e un proces firesc și așa trebuie să fie și pentru persoanele cu nevoi special”, a spus Anca Dragu.

Articolul Anca Dragu: România are nevoie de codul accesibilizării, un set integrat de legi care să ofere instrumente de aplicare a Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități apare prima dată în Jurnal Social.

Autor: Andreea Raluca Coteanu

Asociația Învingem Autismul este un centru privat, înființat în anul 2009, la inițiativa unui grup de părinți dornici să aibă un loc în care copiii lor să beneficieze de ajutor. Luciana Hăloiu, analist comportamental și coordonator al programelor de intervenție, explică pentru Jurnal Social ce este autismul, cum poate un părinte să-și diagnosticheze micuțul, dar și impactul pandemiei asupra copiilor și asociației.

Sunt anumite particularități prin care se poate identifica autismul, chiar de la vârste fragede. Cel mai simplu, autismul este definit drept o tulburare de dezvoltare. Luciana explică complexitatea lui: „Diagnosticul de autism se aplică copiilor care nu se dezvoltă precum cei neurotipici. De obicei, un copil cu TSA (autismul tipic face parte din Tulburarile Spectrului Autismului) comunică foarte greu sau chiar deloc și se face înțeles prin diferite comportamente. Copiii tipici încep să arate cu degetul de la vârsta de nouă luni, eventual un an și două luni, iar un copil cu TSA nu face asta. El se exprimă, de exemplu, prin crize de plâns sau își trage direct părintele de mână și îl duce în zona de interes. Sunt copii care nu se joacă, fac un fel de manipulare de obiecte și se remarcă prin comportamentele stereotipe. Fie aliniază obiectele sau întorc, de exemplu, jucăriile cu roți și le învârt roțile, fie creează trasee pe care le parcurg fără un scop precis, în mod repetat ”.

Luciana spune că cel mai des părinții trag un semnal de alarmă pe fondul lipsei de interacțiune a copilului, acesta tinde să nu facă contact vizual și nu răspunde când este strigat pe nume. „Felul în care părinții identifică sau nu aceste semne ține foarte mult de istoria personală a fiecăruia și cât de pregătit este să privească obiectiv ”, adaugă Luciana. Totodată, menționează că există două tipuri de părinți. Cei anxioși și hiperprotectori care sunt de mare ajutor, fiindcă în aceste cazuri se întâmplă diagnosticarea timpurie, și cei care nu acceptă diagnosticul, chiar dacă un specialist le atrage atenția. Oricare ar fi situația, Luciana recomandă să se apeleze la specialistul pentru tulburări de dezvoltare, care poate fi psihiatru, neuropsihiatru sau neuropediatru cu specializarea pediatrie.

Asociația și-a deschis centrul, așa cum este în prezent, în jurul anului 2011. Nu din punct de vedere al spațiului, ci din punct de vedere al structurii de lucru. Este un centru de zi în care copiii vin dimineața și pleacă seara, beneficiază de pauzele aferente de masă, joacă și ieșit afară. Se lucrează atât în sesiuni unu la unu, cât și în grup.

„Părinții cred că se va lucra acasă, unu la unu, câțiva ani în mod intensiv, iar apoi copiii vor fi duși la grădinițe și școli. Nu este mereu la fel de simplu. Uneori funcționează, alteori nu! Noi suntem un centru care preluăm fix cazurile de copii nepregătiți pentru integrarea în societate, de aceea mulți dintre beneficiarii noștri sunt copii destul de afectați”, clarifică Luciana.

În centru sunt folosite trei modalități de comunicare: comunicare prin interacțiune verbală; comunicare prin imagini – PECS (Picture Exchange Communication System); comunicare prin semne – Sign language.

„Neajunsul centrului este legat de serviciile pentru copiii mari. Noi ne-am dori un proiect pilot, să închiriem eventual un apartament în care să punem împreună doi, trei adolescenți alături de personalul de specialitate. Astfel încât să învețe să-și facă patul în propria cameră, să șteargă praful, să gătească, și la baie să învețe igienă personală. Ar fi bine dacă am reuși să mutăm activitatea din centrul de zi într-un astfel de centru rezidențial, însă stăm departe de asta momentan, fiindcă nu avem resursele financiare necesare”, spune Luciana.

Un alt neajuns, pe care ea îl evidențiază, este inexistența meseriilor privind acest domeniu: „Meseria de analist comportamental, cea pe care eu o am și o desfășor, nu este recunoscută în România. Toate răspunsurile ministerelor în legătură cu legalizarea acestei profesii sunt nefavorabile nouă, pentru că țara noastră consideră că are deja servicii pentru copiii cu TSA”, comunică Luciana.

Efectul pandemiei a fost resimțit în mod special pe perioada stării de urgență, însă și restricțiile în vigoare aduc cu ele piedici.

„Am fost suspendați până pe 15 iunie, iar după protocoale foarte riguroase ne-am putut reluat activitatea. Am încercat și varianta online, însă din punctul meu de vedere este aberantă, așa că am ajutat mai mult părinții decât copiii. Un copil neurotipic îl mai poți ține în fața monitorului să facă câte o lecție, în cazul copilului cu TSA nu este atât de simplu”, povestește Luciana.

Îi este greu să estimeze gradul în care au fost afectați copiii la nivel psihologic, fiindcă nu se știe cât au conștientizat ei din cele întâmplate. Pe de altă parte, efectele se regăsesc în gradul de readaptare în societate. Copiii cu autism au anxietăți majore când vine vorba de sunete, locuri, mirosuri noi, persoane necunoscute etc. Nefiind expuși acestor stimuli o perioadă, există posibilitatea ca anxietatea lor să se agraveze.

Cel mai des, în comunitate, copiii cu autism sunt confundați cu copiii foarte răsfățați. Luciana povestește: „De multe ori când facem programe de integrare în comunitate, evident apar situații. Fie ne confruntăm cu plâns excesiv, fie agresivitate sau chiar autoagresivitate. În aceste momente aparținătorii lor, părinți sau specialiști, sunt acuzați de diverse lucruri, printre care și abuz. Aceste situații pun foarte multă presiune, și tot ce putem spune românilor care asistă la astfel de șcene este să își vadă de treaba lor și să nu intervină dacă nu o fac spre interesul suprem al copilului”.

Luciana consideră că este o responsabilitate mutuală. Ea spune că însoțitorii ar trebui să poarte asupra lor ecusoane sau cărți de vizită, astfel încât, în cazurile extreme, să poată informa rapid oamenii. Pentru cei care într-adevăr vor să ajute, este suficient să întrebe și apoi să se conformeze răspunsului, nu să acționeze direct.

Aurelia Oroviceanu este fundraiser al asociației. În interviul pentru Jurnal Social adaugă informații despre campaniile desfășurate cu scopul strângerii de fonduri:

„În primul rând, avem o campanie pe Facebook, numită Ștafeta Binelui. Prin intermediul, ei încercăm să strângem fonduri pentru acoperirea costurilor de terapie pentru trei cazuri sociale. Este vorba de copii care provin din familii vulnerabile. Totodată, în luna august am lansat un proiect denumit Copii speciali pentru copii speciali, prin care îi invităm pe micuții talentați să participe la evenimente organizate de noi pentru strângerea de fonduri. În acest fel, ei au devenit ambasadorii copiilor cu autism”, explică Aurelia.

Cel mai recent proiect lansat implică pictarea de sacoșe. Cu ajutorul voluntarilor, sunt croite sacoșe, iar oamenii dornici și talentați le pictează. Ulterior sunt puse la vânzare, iar prețul este la alegerea cumpărătorului.

„Autorul sacoșei cu cele mai multe aprecieri pe Facebook primește o ședință foto profesională. Astfel, încercăm să-i promovăm pe copiii talentați, iar ei ne ajută la rândul lor să obținem fonduri ”, menționează Aurelia.

Articolul Preia ,,Ștafeta Binelui ” în mâinile tale! Schimbă viitorul unui copil cu autism alături de Asociația Învingem Autismul apare prima dată în Jurnal Social.

Încă din primele zile ale pandemiei de COVID-19, literatura științifică și buletinele de știri au dedicat multă atenție celor două grupuri de pacienți – celor care dezvoltă o formă severă și necesită terapie intensivă și celor care fac o formă mai ușoară sau chiar sunt asimptomatici. Este important să știm ce simptome indică cel mai clar necesitatea unei îngrijiri urgente.

O listă a simptomelor prezente în Covid-19 a fost actualizată recent de cercetătorii de la Facultatea de Medicină Harvard, în urma unui studiu care a inclus peste 1.000 de pacienți ce au solicitat îngrijiri medicale de când a fost declarată pandemia provocată de noul coronavirus.

Rezultatele oferă o serie de indicii care îi pot ajuta pe medici să facă deosebirea între pacienții infectați cu COVID-19 și cei cu alte afecțiuni care pot imita simptomele COVID-19.

Astfel de indicii sunt esențiale, deoarece triajul precoce și luarea rapidă a deciziilor rămân esențiale chiar și acum, când testarea devine din ce în ce mai disponibilă decât a fost în primele zile ale pandemiei, a precizat echipa de cercetare.

Testarea este departe de a fi una universală și, chiar și atunci când este disponibilă, testele pot avea totuși un timp de schimbare de la una la trei zile. În plus, unele teste rapide care au apărut pe piață nu au fost în totalitate fiabile și au provocat rezultate fals-negative.

„Recunoașterea timpurie și triajul adecvat sunt deosebit de importante, având în vedere că, în primele zile de infecție, persoanele infectate cu noul coronavirus pot prezenta simptome care nu se disting de o varietate de alte infecții virale și bacteriene acute”, a declarat dr. Pieter Cohen, prof.univ.dr. la Harvard și medic la Cambridge Health Alliance din Boston.

Una dintre constatările oamenilor de știință americani este aceea că febra nu este neapărat în fruntea listei.

„Febra nu este un indicator fiabil al Covid-19”, a spus dr. Pieter Cohen. În opinia acestuia, oamenii care apar la spital cu simptome respiratorii au doar temperaturi ale corpului ușor ridicate.

,,Covid-19 poate începe cu tuse uscată, fără febră, cu dureri în gât, diaree, dureri abdominale, dureri de cap, dureri de spate și oboseală”, a explicat Cohen într-un comunicat de presă.

Un semn cheie al bolii cauzate de coronavirusul SARS-CoV-2 îl reprezintă pierderea mirosului în primele zile de la debutul simptomelor. Iar dificultățile în respirație sunt un alt simptom care se diferențiază de altele prezente în boli comune, cum ar fi gripa.

Dificultățile de respirație poate apărea, de asemenea, într-un atac de panică indus de anxietate și, desigur, de teama că ar putea avea Covid-19 pacientul respectiv.

,,În primul rând, respirația indusă de anxietate apare rapid, aparent din senin, în timp ce dificultățile de respirație provocate de COVID-19 tind să se dezvolte treptat, în decurs de câteva zile. Însă atunci când lipsa respirației provine dintr-un atac de panică, de obicei, se întâmplă atunci când o persoană se odihnește sau încearcă să adoarmă.

Dar în Covid-19, respirația dificilă se accentuează odată cu efortul fizic, inclusiv cu efectuarea unor activități simple zilnice, precum mersul pe jos, urcarea scărilor”, au explicat cercetătorii,

Medicii americani susțin că nivelurile de oxigen din sânge pot scădea rapid odată cu efortul, chiar și la persoanele anterior sănătoase, iar dificultățile de respirație pot fi un semn de avertizare real că o persoană s-ar putea confrunta cu scăderi periculoase ale nivelului de oxigen din sânge.

Medicii pot monitoriza rapid nivelul de oxigen din sânge folosind un dispozitiv simplu numit pulsimetric. Odată ce au fost diagnosticați cu dificultăți de respirație cauzate de COVID-19, acești pacienți ar putea fi externați, dar vor necesita totuși „monitorizare foarte atentă și frecventă pentru a verifica dacă starea pacientului se poate deteriora și are nevoie să meargă la spital „, au mai spus oamenii de știință.

Studiul condus de prof.dr. Cohen se bazează pe evaluarea a peste 1.000 de pacienți văzuți într-un ambulatoriu COVID-19 din Boston. Robert Glatter, medic de medicină de urgență la Spitalul Lenox Hill din New York, afirmă că în departamentul său se prezintă unii pacienți fără nici o scădere a oxigenului din sânge, dar cu oboseală, dureri musculare și adesea cu pierderi ale mirosului.

„Există, de asemenea, un subgrup de pacienți stabili – cu simptome ușoare și hipoxie ușoară, dar cel mai important, trebuie să acordăm o atenție deosebită acelor pacienți care se confruntă cu simptome precum dificultăți de respirație sau disconfort toracic și care se agravează. Acești pacienți sunt cei mai expuși riscului apariției unei furtuni de citokine”, a adăugat Glatter.

Cercetătorii americani au concluzionat că este important să se țină cont de toate aspectele care îi preocupă pe pacienți atunci când ei se prezintă la secția de urgență și atunci când se evaluează pacienții care pot fi expuși riscului de a dezvolta complicații și forme severe de COVID-19.

Articolul Lista simptomelor prezente în Covid-19, actualizată recent de cercetătorii americani apare prima dată în Jurnal Social.

În data de 2 ianuarie 2020 v-am povestit despre Virgil, persoana care a intrat în atenția Asociației ,,Ridică-te și umblă!’’, asociație membră a Consiliului Național al Dizabilității din România. Virgil își câștiga existența adunând peturi. În urma degerăturilor, în luna februarie 2019 i-a fost amputat un picior.

Voluntarii  Asociației ,,Ridică-te și umblă!’’ l-au consiliat și însoțit în demersul obținerii Cărții de Identitate. Elena și Sandu Uța l-au dus la spital mai multe zile pentru tratarea infecției piciorului amputat.

În episodul trecut ați văzut cum voluntarii l-au curățat pe Virgil și l-au îmbrăcat în haine curate, aduse de ei. De asemenea, i-au adus un pat nou, lenjerie curată, au curățat camera și au pus lucrurile în ordine.

În dimineața zilei de 6 ianuarie, după numai cinci zile, camera este în aceeași dezordine, dar Elena, Sandu și Dumitru Dobra dau dovadă de empatie. Îi spun lui Virgil că trebuie să-l spele, să-l tundă și să-l bărbierească, pentru a putea fi găzduit temporar într-un adăpost. El pare să fi așteptat această veste, colaborează cu ei. Elena îi pregătește haine curate pe care să le îmbrace după baie, iar Sandu îl încalță.

De multe ori Virgil e confuz, iar Elena îmi spune cu deosebită căldură umană că nu e hrănit, că are nevoie de înțelegere, dragoste și ajutor să se pună pe picioare.

Eu văd un om al străzii fără nicio speranță și cu nici cea mai mică dorință de schimbare.

De parcă nu era de ajuns situația grea a lui Virgil, Cantina socială a sistat masa până la reînnoirea contractului cu primăria.

Pentru că ora stabilită cu administratorul adăpostului era 17, Elena, Sandu, Dumitru și Virgil au mâncat la o autoservire, apoi Elena i-a cumpărat lui Virgil câteva alimente.

Mi-aș fi dorit să vă spun ce frumos  s-a încheiat ziua lui Virgil și a voluntarilor, dar nu e așa. În adăpost nu mai era nicio cameră liberă la parter, iar să ajungă la etaj, Virgil ar fi trebuit să urce multe trepte înalte și înguste. El este acum în camera cu acoperiș, ușă și ferestre simbolice.

Voi continua să scriu despre Virgil. Reușesc voluntarii să-l includă pe Virgil în sistemul de protecție socială? Dorește Virgil să-și schimbe viața, să fie responsabil și să-și poarte de grijă, atât cât poate?

Materialul video rezultă din rezumatul transmisiilor directe pe Facebook de către Elena, în data de 6 ianuarie 2020.

Urmărește episodul anterior

Supraviețuire la limită (I)

Articolul Supraviețuire la limită (2) apare prima dată în Jurnal Social.

Virgil are 54 de ani. A rămas fără serviciu, probabil că, nici el nu mai știe când. Nu știm exact ce a lucrat și cât? Supraviețuia adunând peturi. În urma degerăturilor, în luna februarie 2019 i-a fost amputat un picior. Când a intrat în atenția membrilor Asociației ,,Ridică-te și umblă!’’ nu avea acte de identitate, iar starea lui de sănătate era critică în urma infectării piciorului amputat.

Prin intermediul unei transmisii directe pe Facebook a Asociației ,,Ridică-te și umblă!’’, asociație membră a Consiliului Național al Dizabilității din România, l-am cunoscut pe domnul Virgil, în data de 1 ianuarie 2020. Elena Uța m-a invitat să vizionez transmisia.

Elena Uța este persoana care însoțește beneficiarii Taxi-ului gratis, unul din proiectele Asociației ,,Ridică-te și umblă!’’, al cărui obiect de activitate este transportul adaptat al persoanelor cu dizabilități. Așa l-a cunoscut Elena Uța pe domnul Virgil, care, asistat de un alt voluntar al acestei asociații, făcea demersuri pentru obținerea Cărții de Identitate.

Imaginile transmise de Elena Uța, pe care le vedeți în acest material, sunt greu de privit.

Cum a ajuns acest om într-o astfel de situație la limita existenței?

Știm despre el că a rămas fără serviciu, dar, probabil că, nici el nu mai știe când. Nu știm exact ce a lucrat și cât? Mai știm că supraviețuia adunând peturi. În urma degerăturilor, în luna februarie 2019 i-a fost amputat un picior.

După vizionarea acestui video mi-am pus mai multe întrebări:

1. La data externării din spital, după amputație, a fost înștiințată Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) cu privire la cazul lui Virgil? Există un protocol între spitale și DGASPC pentru astfel de cazuri? Cine și pe cine sesizează în astfel de cazuri?

2.Care sunt măsurile de protecție socială de care poate beneficia? Supraviețuiește iernii dacă rămâne în ,,locuința’’ lui? Cine îl învață pe acest om să supraviețuiască cu dizabilitatea lui, având în vedere condiția socială care a condus la amputație?

3. Ce fel de vecini are? La ce nivel de nepăsare s-a ajuns? De ce nu au sesizat autoritățile cu privire la situația acestui om? Există consilieri pentru astfel de situații? Unde ne putem adresa în astfel de situații?

Pas cu pas, vom afla răspunsurile.

Cazul nu este unic. Multe persoane cu dizabilități se confruntă cu probleme legate de lipsa asistenției sociale.

Primim la Consiliul Național al Dizabilității nenumărate sesizări cu privire la persoane cu dizabilități rămase fără familii, care cer cu disperare sprijin de îngrijire la domiciliul lor. Au nevoie de asistenți personali pe care sunt obligați să și-i găsească. Dar cine să se ofere să îngrijească un adult cu handicap? Să-l ridice de câteva ori pe zi fără echipament asistiv, să-l spele, să-l îmbrace ca pe un copil și să-l hrănească pentru un salariu net de 1400 lei. Asistentul personal îngrijește persoana cu handicap 24 de ore și este plătit opt ore. Nu are zile libere, nu are sărbători. Dacă asistentul personal se îmbolnăvește, și este în concediu medical, legislația nu prevede măsuri de protecție pentru persoana cu handicap rămasă fără îngrijire.

O alternativă este asistența oferită prin intermediul agențiilor private, dar persoanele cu dizabilități nu au resurse să plătească 100 lei pentru opt ore pe zi.

Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (D.G.A.S.P.C.) este instituția publică din România aflată în subordinea consiliilor județene, respectiv în subordinea consiliilor locale la nivel de sectoare în municipiul București, care oferă asistență și sprijin pentru copii, familie, persoane singure, persoane vârstnice, persoane aflate în nevoie, abuzate, marginalizate sau cu dizabilități și oricărei persoane aflate în nevoie.

Misiunea instituției este de a asigura persoanelor domiciliate pe raza sa de acțiune un sistem de asistență socială care să răspundă nevoilor identificate și să ofere o securitate socială universală și cuprinzătoare.
DGASPC, ca instituții publice cu personalitate juridică, în subordinea consiliului județean, sunt parteneri-cheie pentru consiliile locale în satisfacerea nevoilor copiilor și familiilor. DGASPC asigură la nivelul județean, respectiv la nivelul sectoarelor municipiului București aplicarea politicilor și strategiilor de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum și a oricăror persoane aflate în nevoie.
DGASPC au în subordine ansamblul serviciilor rezidențiale și de tip familial destinate copiilor pentru care au fost stabilite, în condițiile legii, măsuri de protecție specială în afara propriei familii: pentru copiii separați temporar de familie, cu acordul/la solicitarea părinților, măsura este decisă de către Comisia pentru protecția copilului, iar pentru copiii aflați în pericol în familie, pentru care nu există acordul părinților și pentru copiii lipsiți de părinți sau ai căror părinți au fost decăzuți din drepturile părintești măsura este decisă de către instanța judecătorească, la solicitarea DGASPC.

Articolul Supraviețuire la limită (I) apare prima dată în Jurnal Social.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, Casa Națională de Asigurări de Sănătate supune dezbaterii publice:

Proiect Hotărâre pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2018 – 2019, actualizat.

Varianta actualizată a proiectului Contractului-cadru ce va reglementa condițiile acordării asistenței medicale, a medicamentelor și a dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2018, ca urmare a negocierilor şi consultărilor cu organismele profesionale şi reprezentanţii furnizorilor de servicii medicale, a fost postată pe site-ul CNAS (www.cnas.ro).

Faţă de Contractul-cadru pe anul 2017 (a cărui aplicabilitate a fost prelungită şi pentru trimestrul I al anului 2018), proiectul menţionat cuprinde o serie de noutăţi care vizează creşterea accesului persoanelor asigurate la medicamente şi servicii medicale, debirocratizarea şi transparentizarea activităţii furnizorilor de servicii medicale, dar şi disciplina contractuală a acestora.

Astfel, proiectul prevede că începând cu data de 1 iulie 2018 asiguraţii vor putea obţine medicamentele cu şi fără contribuţie personală de la oricare farmacie din ţară aflată în contract cu sistemul asigurărilor sociale de sănătate. Actuala reglementare, conform căreia farmacia trebuie să fie în contract cu aceeaşi casă de asigurări de sănătate ca şi medicul prescriptor, va mai fi aplicată doar pentru medicamentele care fac obiectul contractelor cost-volum-rezultat.

Similar, şi investigaţiile paraclinice recomandate de medicii aflaţi în contract cu sistemul asigurărilor sociale de sănătate vor putea fi efectuate de la 1 iulie a.c. la oricare furnizor de profil din ţară, indiferent cu ce casă de asigurări de sănătate se află acesta în relaţii contractuale.

În pachetul de servicii medicale de bază pentru asiguraţi se introduc noi servicii ce vor fi oferite de medicul de familie, cum ar fi măsurarea continuă a tensiunii arteriale pentru 24 de ore (Holter-TA), eliberarea adeverinţei pentru încadrarea în muncă a persoanelor aflate în şomaj şi eliberarea fişei sintetice pentru copilul încadrat în grad de handicap.

În ambulatoriul de specialitate pentru specialităţile clinice, medicii care au obținut competență/atestat de studii complementare pentru îngrijiri paliative, certificați de Ministerul Sănătății, vor putea acorda până la patru consultaţii/trimestru/asigurat pentru acest tip de îngrijiri. Totodată, se vor putea acorda servicii de îngrijire paliativă la domiciliu asigurate de echipe multidisciplinare, formate din medic, asistent, psiholog şi kinetoterapeut.

Pentru accesul asiguraţilor la servicii medicale în cadrul cabinetului medical din asistența medicală primară și la cabinetul din ambulatoriu pentru specialitățile clinice s-a precizat că programul de activitate de 35 de ore pe săptămână se asigură în minim 5 zile pe săptămână.

Pacienții cu diagnostic oncologic confirmat, aflați în Programul național de oncologie, se vor putea prezenta fără bilet de internare pentru spitalizarea continuă.

Asiguraţii vor putea transmite casei de asigurări de sănătate și prin poștă documentele necesare pentru aprobarea unui dispozitiv medical.

Pentru debirocratizarea activităţii furnizorilor de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale, în proiectul noului Contract-cadru unele obligații contractuale sunt eliminate sau revizuite, iar procesul de contractare este simplificat prin eliminarea unora din documentele solicitate în prezent şi trecerea la transmiterea documentelor numai în format electronic. Totodată, se prevede obligația existenței semnăturii electronice pentru toți medicii care furnizează servicii în relație contractuală cu casa de asigurări de sănătate.

Medicii prescriptori vor avea obligaţia generală să respecte protocoale terapeutice de prescriere a medicamentelor, respectiv rezumatul caracteristicilor produsului (RCP), pentru medicamente care nu au protocoale terapeutice. Începând cu 1 iulie 2018, medicii prescriptori vor trebui să respecte avertizările Sistemului Informatic al Prescripției Electronice (SIPE), precum și informațiile puse la dispoziție pe pagina web a CNAS referitoare la faptul că medicamentul respectiv se prescrie cu respectarea protocoalelor terapeutice sau, după caz, că este un produs biologic.

Spitalul care nu eliberează prescripţia medicală necesară la externarea asiguratului va fi sancţionat cu reţinerea sumei de 200 de lei pentru fiecare caz externat la care s-a constatat nerespectarea obligației. O sancţiune similară se aplică şi în cazul furnizorilor din asistența medicală ambulatorie pentru specialități clinice, inclusiv celor de medicină fizică și de reabilitare.

Pentru medicii de familie nou-veniţi într-o localitate, va fi dublată perioada de susţinere din partea casei de asigurări de sănătate, până la constituirea listei minime de pacienţi, respectiv de la 6 la 12 luni.

Pentru furnizorii de medicamente, s-a precizat că farmacistul îşi va putea desfăşura activitatea la cel mult trei farmacii aflate în relaţie contractuală cu sistemul asigurărilor sociale de sănătate, dintre care la o farmacie va putea asigura doar continuitatea pe timpul nopţii şi în zilele libere legale.

În scopul transparentizării activităţii, furnizorii de îngrijiri medicale şi/sau paliative la domiciliu vor avea obligația de a transmite zilnic caselor de asigurări de sănătate contravaloarea serviciilor de îngrijiri efectuate în relație contractuală cu acestea. Totodată, pentru furnizorii de dispozitive medicale, casele de asigurări de sănătate vor avea obligația de a publica pe pagina web proprie sumele decontate lunar, pe categorii și tipuri de dispozitive.

Articolul CNAS: „Proiectul Contractului-cadru pe anul 2018 cuprinde o serie de noutăţi care vizează creşterea accesului persoanelor asigurate la medicamente şi servicii medicale” apare prima dată în Jurnal Social.

Flori Iuhas este profesor universitar, a predat o serie de discipline la Facultatea de Ştiinţele Comunicării a Universităţii Ecologice, printre care şi radio, iar în prezent predă mai multe discipline legate de presa radiofonică, un curs de imaginar şi unul de tehnici de lucru jurnalistice în situaţii de criză, la Facultatea de Jurnalism și Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti.

În copilărie a fost furioasă pe dizabilitatea părinților săi care nu aud și nu vorbesc. Înzestrați cu înțelepciune, părinții lui Flori Iuhas au combinat două lumi în care ei acceptau “auzitorii” și “surdo-muţii”, iar rezultatul a fost armonia în familie și dezvoltarea personalității domnișoarei Iuhas.

Tatăl său a fost cel care a îndemnat-o continuu să învețe, și-a dorit ca ea să “împlinescă setea permanentă de cunoaştere şi de mirare în faţa lumii și să ajungă o persoană importantă așa cum ar fi fost el dacă nu era surdo-mut.” Azi, domnul Iuhas, le spune tuturor cu mândrie: “fata mea”!

Redactor: Dacă ar trebui să vă descrieți viața și cariera în zece rânduri, ce ați spune?

Flori Iuhas: Viaţa mi-a a fost modelată întâi de părinţii mei. De o grijă imensă!!! Nu mă puteau auzi noaptea dacă plâng. Cu rândul, au stat noapte de noapte, un an întreg la căpătâiul pătuţului în care dormeam ca să mă vadă când plâng. Am învăţat să vorbesc într-un sat dintr-o margine de lume şi ţară şi suspendat în timp pe care nu voi înceta să îl iubesc! Mi-e dor de străbunicele mele şi de bunicii care mi-au format identitatea. Le port o imensă recunoştinţă prietenei mele din copilărie Ioana Macarie şi părinţilor ei care au contribuit, cât nu îşi pot imagina, la formarea mea, şi aveau telefon în casă. Minunată invenţie telefonul, dar neaccesibilă unei familii de surdo-muţi!
Cariera a fost surprinzătoare. De la ideea că vreau să fiu o a doua Tamara Buciuceanu a scenei româneşti, dar mai de Ardeal, când mi s-au mai diminuat visele adolescenţei, am realizat că domeniul comunicării este cel mai potrivit pentru mine. Asta fac şi îmi place!

R: Cum vedea viața copilul Flori Iuhas?

F. I.: În general ca toţi copiii. M-am jucat, cu cheia de gât, în faţa blocului în Satu-Mare, am umblat desculţă prin colbul drumului la Medişa, satul bunicilor dinspre tată, unde mă ascundeam în fân ca să pot citi Winnetou şi Cireşarii, am învăţat să fac la Luduş, cu bunica dinspre mamă primele “deseturi” din viaţa mea: boabe de porumb fierte cu zahăr şi vuţăne. Astea erau nişte bagheţele de dimensiunea unui deget, făcute din aluat şi date prin pesmet cu zahăr. Le duc dorul, dar dacă le-aş face acum cred că aş pune în aluat prea multe lacrimi de dor pentru bunicii mei, care nu mai sunt, şi ar deveni sărate…

Doar că, născută într-o familie de părinţi surdo-muţi, a trebuit să comunic, de multe ori şi pentru ei. Şi cum Dumnezeu procedează prin compensare, norocul părinţilor mei a fost că eram un copil foarte curios. Mama îmi spune şi azi că nu putea să povestească nimic cu tata în prezenţa mea! O trăgeam de fustă când nu înţelegeam anumite semne şi o întrebam: “Ce vorbiţi?!” Am învăţat foarte devreme să comunic prin semne. Au fost nenumărate situaţiile în care părinţii mă luau cu ei ca să-i ajut interpretând la medic, la magazine, la vreo autoritate locală, la nunţile la care se duceau… Asta m-a făcut să fiu foarte înfiptă în realitate, încă de mică! Momentele în care trebuia să mă autoreprezint la şcoala generală primară au rămas însă memorabile! Din perspectiva cadrului universitar de astăzi sunt uimită că am reuşit să termin cele patru clase primare! Învăţătoarea nu-mi plăcea deloc! La 7 ani ştiam deja ce îmi place şi ce nu, ştiam că sticlele şi borcanele din cămară se pot vinde la un centru de colectare la care mergeam cu mama, că un bilet la film costă 3 lei când e de o serie şi 6 când e de două serii, inclusiv câte sticle şi borcane trebuie să îmi bag în ghiozdan pentru aceşti bani. Prima săptămână de şcoală am început-o cu furtişagul din cămară şi absenţe de la şcoală. Cu absenţele am recidivat! Grav era când venea învăţătoarea acasă să întrebe de ce nu merg la şcoală!

R: Au existat momente când v-ați dorit să ascundeți dizabilitatea părinților?

F.I.: Până în clasa a 8-a mereu! Era acea furie! Două palme mi-a dat mama în toată viaţa. Mă ustură şi azi amintirea lor! Una a fost legată de întrebarea: “De ce m-ai născut?!”

Ştii ce-mi pare mie tare rău?! Că sunt atât de mulţi oameni născuţi din familii ca a mea, cărora le este ruşine să îşi asume acest lucru! Oameni inteligenţi care ştiu limbajul mimico-gestual, şi care ar putea să ajute, la rândul lor, alţi oameni! Dar teama de fantomele din dulap, de o imagine socială – care oricum e schimbătoare – şi de gura lumii îi determină să tacă!

R: Au existat răutăți din partea celor din jur, din cauza dizabilității părinților?

F.I.: Da. Dar povestea a devenit frumoasă mai apoi! Un băieţel de la scară învăţase cum se face semnul de trimitere în uter, ca să fiu elegantă! O aştepta pe mama deja de câteva zile pe aleea de la bloc şi îi făcea acest semn. Mama venea acasă plângând. O întrebam de ce plânge şi refuza să îmi spună. Eram sigură că nu vine de la muncă supărată, ştiam că îi place colectivul în care munceşte! A coborât senină din autobuz. Am luat-o pe o scurtătură, am ajuns acasă înaintea ei şi m-am proptit în balcon. Şi aşa am înţeles de ce. Am mers în următoarele momente la părinţii acestui copil şi le-am spus! Nu numai că nu s-a mai întâmplat vreodată, dimpotrivă, acest “băiat” al copilăriei mele a devenit un om foarte responsabil!
E şi despre cum părinţii ştiu să le explice copiilor!

R: Cum ați reușit să vă desprindeți de părinți, nu ați avut în permanență sentimentul că trebuie să-i protejați de societate?

F.I.: Nu. Am avut dintotdeauna convingerea că părinţii mei sunt nişte oameni puternici şi dimpotrivă, ei trebuie să se desprindă de mine! Părinţii mei erau tineri când m-au făcut. Mama 22 de ani, tata 23. Ne-am format cumva împreună. Am interpus şi combinat două lumi în care ei acceptau “auzitorii” şi eu “surdo-muţii”. A ieşit o combinaţie bună şi frumoasă!

R: Cum s-a transpus amprenta copilului în viața profesională?

F.I.: În plan psihologic a fost greu. Mereu în dorinţa de auto-depăşire. Şi nu în competiţie cu mine însămi! Cu fata lui Mutu şi a lui Muta! Şi cât dureau cuvintele astea în copilărie! Cred că mă mai dor şi azi…

Tata a fost cel care m-a îndemnat mereu să învăţ. Şi-a dorit să îi împlinesc setea permanentă de cunoaştere şi de mirare în faţa lumii. Prietenii lui din copilărie s-au realizat profesional. Au ajuns directori de bănci, de filiale ale unor companii naţionale, şefi pe la diverse fabrici din oraş. “Dacă nu eram surdo-mut şi eu aş fi fost ca ei!” este şi azi un leitmotiv al vieţii lui.

Când primeam de la şcoală listele de cărţi cu bibliografia suplimentară se făcea “luntre şi punte” să îmi găsească toate titlurile de pe acele liste. Îl cunoşteau librăresele din oraş şi cred că îi şi admirau efortul pentru că rar s-a întâmplat să nu bifez toate cărţile… Mă bucur că azi spune tuturor cu mândrie: “fata mea”!

R: Cum a fost schimbarea, viața la facultate?

F.I.: Am venit la facultate, nu la aceeaşi, dar în Bucureşti cu cele mai bune prietene ale mele din liceu, Adriana şi Florina, am locuit în aceeaşi cameră, am dormit în acelaşi pat, deh, eram toate trei din familii modeste… Au mai venit şi trei colegi de la biblioteca din Satu Mare, la care am fost angajată înainte să vin, aşa că a fost invazie de sătmăreni în acea toamnă şi asta a făcut să fie uşoară tranziţia.

N-a fost uşor însă să ies de la metrou de la Romană. M-am panicat că nu mă descurc, m-am aşezat cu fundul pe trepte şi am plâns! M-a văzut o doamnă drăguţă, a zâmbit cu toată gura când i-am spus de ce plâng şi m-a scos “la lumină”.

R: Cum s-a conturat dorinţa de a fi profesor?

F.I.: A fost o întâmplare fericită care ilustrează perfect vorba românească potrivit căreia “ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus!” Am convingerea că anumite drumuri te caută până te găsesc! Munceam în presă, terminasem Jurnalism la Universitatea Hyperion, la acea vreme se numea Facultatea de Ziaristică, deja de vreo șapte ani şi fostul meu profesor şi coordonator al lucrării de licenţă, Mihai Miron, care era la acea vreme şi Preşedintele Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, m-a sunat să mă întrebe dacă nu vreau să îi fiu asistentă. Cum nu făcusem modulul pedagogic în facultate pentru că nu mă vedeam la catedră, l-am refuzat cu politeţe.

După doi ani ne-am reîntâlnit, pe când eram PR la Editura şi Fundaţia Anastasia, la o expoziţie organizată de fundaţie. Şi-a reînnoit solicitarea, am refuzat iar. După încă aproximativ un an m-a sunat şi mi-a povestit că are probleme cu inima şi m-a rugat să îl însoţesc la cursuri. Preda un curs de televiziune. Nu l-am putut refuza. Imediat după curs avea şi două ore de seminar. A plecat imediat după curs şi m-a lăsat singură la seminar. Îmi tremurau genunchii de emoţie când au ridicat două studente mâna ca să mă întrebe ceva. Eram speriată că nu voi fi şti să le răspund. Dar m-am descurcat. A doua săptămână m-a chemat iar şi uite aşa “m-a prins” profesia asta.

R: Știu că în permanență apărați drepturile copiilor, studenților, dar mai cu seamă pe ale celor cu dizabilități. E o formă protectoare?

F.I.: Nu fac nicio diferenţă între copii şi persoane cu dizabilităţi sau fără. Încerc să nu fac nicio diferenţă! Planeta asta e locul nostru de baştină! Vreau să sper că sunt o persoană credibilă! Şi asta încerc să îi învăţ şi pe studenţii mei! Că există doar informaţii şi evenimente.

Viaţa mea e informativă…

Fraza pe care nu suport să o aud mereu: “Vai săracii oamenii aştia! Dar uite ce noroc au că copiii lor sunt deştepţi şi îi ajută!” Copiii oamenilor cu dizabilităţi sunt formaţi de părinţii lor. Şi din generaţie, în generaţie pot exista formatori care să facă lumea un loc frumos de trăit!

R: Dacă ați putea să schimbați ceva din trecut, ce ați schimba?

F.I.: Din trecutul meu prea puţine! Ziua în care a hotărât Dumnezeu că lumea nu va fi perfectă!

Articolul Flori Iuhas: ,,Aș schimba ziua în care a hotărât Dumnezeu că lumea nu va fi perfectă!” apare prima dată în Jurnal Social.

Asociația Suport Mastocitoză România a început distribuirea gratuită a Protocolului de Urgență în mastocitoză, Broșura de informații pentru pacient și Broșura hematologică, acestea fiind documente-ghid internaționale recunoscute oriunde în lume, prin obținerea asociației a dreptului de copyrigth de la The Mastocytosis Society. Pacientul diagnosticat cu mastocitoză trebuie să poarte asupra sa aceste documente. De asemeni, documentele-ghid ar trebui să se găsească în unitățile sanitare de urgență.

Cromoglicatul este o parte vitală în tratamentul pacientului diagnosticat cu mastocitoză, astfel că Asociația Suport Mastocitoză România donează 7500 capsule de cromoglicat de sodiu și 150 de cutii de cremă cu cromoglicat pur.

“Asociația Suport Mastocitoză România îi reprezintă pe bolnavii de mastocitoză din România în Eurordis, cea mai importantă rețea de boli rare din lume și în The Mastocytosis Society, cel mai înalt for din lume.

Drumul către aceste realizari a început în noiembrie 2008, când am fost diagnosticată cu mastocitoză sistemică. Eram pacientul Nicoleta Vaia care parcursese 12 ani de încercări de diagnosticare, eșuate. Am intrat în contact cu un grup de medici frumoși, geniali și inimoși. Am inițiat legături cu mari specialiști ai lumii din Germania și Austria, de unde am aflat cum arată o rețea de mastocitoză și am început să construiesc de la zero. La vremea aceea erau medici foarte buni, dar nu comunicau între ei despre mastocitoză, erau pacienți, dar nu se cunoșteau, era cromoglicatul de sodiu, dar foarte puțini îl recomandau. Rețeaua a prins viață și îi are în componență pe medicii: Dorel Sandesc, Horia Bumbea, Irina Bucur, Poliana Leru, Camelia Berghea, Adriana Diaconeasa, Oana Clatici, Anca Colita, Șerban Bubenek, Maria Puiu.

Asociația Suport Mastocitoză România a obținut drept de copyright și a distribuit pacienților Ghidul Internațional de Mastocitoză, Protocolul de Urgență și Broșura de Mastocitoză, precum și carnetul internațional de mastocitoză, tradus în 7 limbi straine. Pentru prima dată în România, asociația noastră a distribuit bratara medicală de urgență, care a salvat câteva zeci de vieți.

Am coorganizat venirea lui Luis Escribano, unul din marii specialiști în mastocitoză ai lumii și am organizat prima serie tematică de seminarii, deschisă de Simona Tivadar.

Acum, după 9 ani, Centrul de la Spitalul Universitar București, coordonat de domnul conf. dr. Horia Bumbea, așteaptă confirmarea națională finală de înființare a Centrului Național de Expertiză Boli Rare Hematologice, care va fi afiliat la rețeaua europeană. Există o rețea de medici la SUUB, pe care am creat-o și care asigură preluarea pacientului în cateva minute, precum și o rețea pediatrică. Am obținut, după 22 de ani, repornirea producerii cremei cu cromoglicat pur, din care am donat 250 cutii și am adus, dupa 20 de ani prin ANS, cromoglicatul de sodiu în România, donând pastille în valoare de 23000 de euro.

Am început de la zero, acum construcția mai are nevoie de acoperiș. Am muncit până pe 31 decembrie 2016, ora 20, împreună cu domnul conf. dr. Horia Bumbea, pentru a accede în forurile internaționale. Reușitele menționate au în spate un voluntariat de 3000 de zile compus din: ore de nesomn, de proiectare, de luptă, de gândit strategii, de tradus mesajele noastre în germană, engleză, franceză, de ajutat permanent pacienții, de împachetat în jur de 70 de colete la fiecare donație.

Prin strădania noastră de includere a medicilor în rețeaua internațională de mastocitoză, Asociația Suport Mastocitoză România este The mastocytosis Voice from România”, a declarat pentru Jurnal Social, Vaia Nicoleta Nidelea, președinta Asociației Suport Mastocitoză România.

Pentru continuarea proiectelor și pentru a ajuta bolnavii de mastocitoză se pot face donații în contul: RO72RNCB0300151906140001.

Ce este mastocitoza?

MASTOCITOZA este o boală cronică foarte rară, hematologică, oncologică, iar incidenţa bolii este de 0,3 cazuri la 100.000 de locuitori şi an.

Articolul Asociația Suport Mastocitoză România distribuie gratuit 7500 cps cromoglicat, 150 cutii de cremă cu cromoglicat și documente-ghid despre mastocitoză apare prima dată în Jurnal Social.

Asociația Club Sportiv Noblesse Oblige București anunță că intenționează să organizeze un protest pentru a semnala nerespectarea Legii Sportului nr. 69/200, articolul 3, alineatul 3, respectiv a drepturilor persoanelor cu dizabilitati de a face sport în mod organizat, în cadrul unui club sportiv afiliat la Comitetul Național Paralimpic Român, de către Primăria Generală a Municipilui București.

“Deși legea prevede la art.3 alin.3 că ,, Autorităţile administraţiei publice au obligaţia să asigure condiţii pentru practicarea educaţiei fizice şi sportului de către persoane cu handicap fizic, senzorial, psihic şi mixt, în scopul dezvoltării personalităţii lor şi integrării în societate, precum şi mijloacele care să permită sportivilor cu handicap participarea la competiţii naţionale şi internaţionale destinate lor ” la cele patru adrese ale noastre, prin care am solicitat Primăriei Municipiului București un sediu și sprijin financiar pentru anul competițional 2017, din pacate, nu am primit decât promisiuni și amânări care nu au dus la niciun rezultat până în acest moment”, a declarat Simion Popa, președintele Asociației Club Sportiv Noblesse Oblige București.

Reprezentanții Asociației Club Sportiv Noblesse Oblige București mai cer ca un procent de cel puțin 1% din bugetul P.M.B. să fie destinat sportului bucureștenilor și un sediu, de minim 200 metri pătrați, adaptat pentru persoanele cu dizabilități unde să desfășoare activitatea.

Solicitarea pentru adunarea publică a fost făcută pentru miercuri, 14 iunie 2017, între orele 11-13, în fața Primăriei Capitalei din bulevardul Regina Elisabeta, nr. 47.

Articolul Protest organizat de Asociația Club Sportiv Noblesse Oblige București apare prima dată în Jurnal Social.