Autor: Elena Năstase

Foto by Peter Klaus Tontsch

Acest articol are ca temă EROII DE LȂNGĂ NOI: părinții, bunicii, partenerii de viață, frații, prietenii care devin ancora noastră pe marea agitată a vieții!

Iubirea lor milostivă devine vindecătoare și dătătoare de speranță. Jertfa lor de sine ne face mai puternici!

Ei sunt oglinda cu puteri miraculoase ȋn care te vezi normal! Cu ei alături imposibilul devine posibil!

Ideea de a scrie despre acest subiect mi­-a venit ȋntr-o duminică, cȃnd eram la biserică și ascultam predica, ȋn timpul Sfintei Liturghii.

Era Duminica a 6-a după Rusalii, duminică ȋn care s-a citit Evanghelia după Sfȃntul Apostol și Evanghelist Marcu, “Vindecarea slăbănogului din Capernaum.” Capernaum, ȋn traducere: Cetatea mȃngȃierii.

„În vremea aceea, intrând iarăși Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Și îndată s-au adunat așa de mulți, încât nu mai era loc nici înaintea ușii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Și au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Dar, neputând ei din pricina mulțimii să se apropie de El, au desfăcut acoperișul casei unde era Iisus și, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale! Și erau acolo unii dintre cărturari, care ședeau și cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbește Acesta astfel? El hulește. Cine poate să ierte păcatele, fără numai singur Dumnezeu? Și îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că așa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetați acestea în inimile voastre? Ce este mai ușor, a zice slăbănogului: Iertate îți sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă? Dar ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ție: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta! Și s-a ridicat îndată și, luându-și patul, a ieșit înaintea tuturor, încât erau toți uimiți.”

Scopul predicii ȋn Biserica ortodoxa este explicarea pe ȋnțelesul tuturor semnificația duhovnicească a textului biblic, extrăgȃnd din el o ȋnvățătură, o morală. Preoții pot fi cetăți de lumină, și atunci cȃnd sunt binecuvȃntați cu harul vorbirii, predicile lor dobȃndesc valori nebănuite, descoperindu-ne Evanghelia ca un izvor veșnic de ȋndumnezeire. Prin Cuvȃntul evangheliei, ne apropiem de Hristos. 

De asemenea, predicile ȋți revelează, de-a lungul timpului, noi ȋnțelesuri și, uneori, ȋți oferă răspunsuri la trăirile personale din momentele respective, chiar dacă sunt pasaje din scriptură repetate la aceeași dată din an.

Aceasta este puterea iubirii care te pune la picioarele lui Hristos!

Doresc să vă vorbesc despre dragostea prietenilor care l-au purtat pe slăbănog, dragoste care l-a așezat la picioarele lui Hristos, ȋnlesnind astfel vindecarea.

Cȃți dintre noi, cei cu dizabilități, suntem binecuvȃntați cu astfel de oameni pentru care iubirea este ridicată la rang de virtute?

Oamenii aceștia, fie că sunt părinți, bunici, parteneri de viață, frați sau prieteni, sunt Eroii noștri!

Ei sunt cei care ne poartă pe brațele lor, ei sunt aripile noastre, aripi de ȋngeri pe Pămȃnt! Datorită lor, dizabilitatea noastră este mai ușor de purtat! 

Mulți dintre ei au renunțat la viața lor personală, punȃnd pe primul loc nevoile noastre, nevoi greu de satisfăcut ȋntr-o societate plină de prejudecăți și ȋntr-un sistem inechitabil. 

Cu toate greutățile de care se lovesc, ei reușesc să poarte și să cȃstige războaie ȋn numele nostru, ca niște adevărați eroi care se sacrifică pentru binele aproapelui. Pentru ei nimic nu este greu, și atunci când se simt copleșiți de neputința noastră, ȋși pun gȃndurile și sufletul ȋn mȃinile lui Dumnezeu și, astfel, găsesc forța și motivația pentru a merge mai departe. 

Așa lucrează Dumnezeu, prin oameni spre binele oamenilor! Pune ȋn inimile lor un ocean infinit de iubire, răbdare, credință și speranță! 

Ei sunt eroii noștri! Cu ei alături suntem ȋnvingători! Ei ne ajută să trăim o normalitate necesară oricărei persoane aflate ȋntr-o neputință fizică și emotională. Devin extensia corpului nostru. Prin ei reușim să ne trăim propriul vis, care devine și visul lor. 

Atunci cȃnd neputința, furia și răzvrătirea pun stăpȃnire pe trăirile noastre, există ei, Eroii de lȃngă noi, părinți, bunici, parteneri de viață, prieteni, care ne oferă sprijin necondiționat, cei care ne ridică atunci cȃnd viață ne doboară la pămȃnt, cei care ne conferă sentimentul de independență! 

Viața independentă pentru unii dintre noi nu poate fi concretizată prin autonomie, din cauza dizabilității fizice, dar poate fi trăită sub o altă formă, sub forma unei metafore scrisă și desenată de cei mai frumoși scriitori și pictori din viața noastră! 

Legătura dintre o mamă și copilul ei transcede timpul și spațiul, dincolo de puterea imaginației! Există o sinergie determinată de iubire reciprocă, de vibrație sufletească la un nivel ȋnalt și de dăruire dusă pȃnă la sacrificiul suprem!

Fericit este copilul a cărui mamă Ȋl pune pe Dumnezeu ȋn inima lui!

Mulți dintre noi și-au creat propriul univers, dar și mai multora dintre noi ni s-a impus un univers care nu ne reprezintă, dar pe care suntem nevoiți să ȋl acceptăm ca fiind o normalitate.

Normalitatea are sensuri diferite pentru fiecare om. Desigur, există niște tipare create de societate la care se raportează marea majoritate. Singurul tipar universal valabil este legea lui Dumnezeu, ea este scrisă ȋn inimile tuturor oamenilor, unii simt, alții nu. 

„ȊN LUME NECAZURI VEȚI AVEA, DAR ȊNDRĂZNIȚI, EU AM BIRUIT LUMEA!” – (Ioan 16,33)

Rămȃnem prizonieri ȋn labirintul propriei noastre minți.

Adevărata putere este aceea cȃnd ȋți accepți fricile și vulnerabilitatea. Sinceritatea este forma cea mai ȋndrăzneață a curajului.

Deci, să fim sinceri, ȋn primul rȃnd cu noi ȋnșine și, mai apoi, cu cei din jurul nostru.

 Unii dintre noi dezvoltăm un puternic complex de inferioritate, care duce la autoizolare și, astfel, devenim prizonierii propriilor neputințe! Stă ȋn puterea noastră să nu trăim ȋn singurătate, ci să ȋnfruntăm prejudecățile, cutumele, să trecem dincolo de zidurile nepăsării, desființȃnd mentalități primitive și redundante!

Ne lăsăm pe noi ȋnșine, dar și familia pradă unui proces de stigmatizare. Identitatea noastră va fi asociată cu ceea ce este ȋn inima noastră. Putem fi modele de credință, perseverență și răbdare.
Viața nu este ceea ce ți se ȋntȃmplă, ci felul cum alegi să trăiești! Alege să trăiești ȋn credință!

Sfȃntul Luca al Crimeei:

„Dacă nu ești bolnav, dacă nu suferi, nu este pentru că ești foarte norocos, ci pentru că Dumnezeu te cheamă să participi la suferință altora! Trebuie să fii ochi pentru orbi, urechi pentru surzi, picioare, pentru cei slabi. Trebuie să fii ajutorul oamenilor!”

 Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

Articolul Eroii de lȃngă persoanele cu dizabilități apare prima dată în Jurnal Social.

Mărturia Patriarhului Diodor I (1923-2000) al Ierusalimului despre apariția Sfintei Lumini:
„După ce se sting toate luminile, mă plec şi intru în prima încăpere a Mormântului. De acolo merg încet prin întuneric spre cealaltă încăpere a Mormântului, unde a fost aşezat Trupul lui Hristos. Acolo îngenunchez, cu sfântă frică şi rostesc rugăciunile rânduite, care ni s-au transmis de-a lungul veacurilor; după aceea, aştept. Uneori se întâmplă să aştept câteva minute, dar, de obicei, minunea se săvârşeşte îndată ce rostesc rugăciunile. Din miezul pietrei pe care a stat Trupul lui Hristos, o Lumină nedefinită iese înspre afară. De obicei are o culoare albastru-deschis, dar culoarea se poate schimba şi să ia multe nuanţe diferite. Nu se poate zugrăvi în cuvinte omeneşti. Lumina iese din piatră ca şi cum ar ieşi dintr-un lac. Piatra Mormântului arată ca şi cum ar fi acoperită de un nor umed, dar este Lumină. Această Lumină se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă numai placa de pe Mormânt, în timp ce alteori umple de Lumină tot baldachinul, încât oamenii care stau în afara Mormântului şi privesc înăuntru văd cum toate sunt pline de Lumină.

Această Lumină nu arde. Niciodată nu mi-a ars barba în cei 16 ani de când sunt Patriarh în Ierusalim şi am primit Sfânta Lumină. Lumina are o structură diferită de cea a unei lumini obişnuite, care arde într-o candelă. Într-un anume loc, Lumina se ridică în sus şi alcătuieşte un stâlp, a cărui flacără are o natură diferită, astfel încât îmi este cu putinţă să-mi aprind lumânările de la ea. După aceasta împart Lumina tuturor celor care se află în biserică…

Trăim multe minuni în bisericile noastre, şi minunile nu sunt ceva străin pentru noi, însă niciuna din aceste minuni nu are puterea şi simbolismul avut de minunea Sfintei Lumini. Minunea este o taină dumnezeiască. Preschimbă Învierea lui Hristos în ceva atât de viu pentru noi, ca şi cum s-ar fi petrecut cu câţiva ani în urmă… Mă aflu la Ierusalim din 1939 şi am venit aici de la vârsta de 15 ani. Am urmărit slujba de pogorâre a Sfintei Lumini în toţi aceşti ani, aşa că sunt martor ocular al minunii de 61 de ori. Pentru mine nu se pune întrebarea dacă cred în minune sau nu. Ştiu că ea este adevărată”.

Articolul Mărturia Patriarhului Diodor I al Ierusalimului despre apariția Sfintei Lumini apare prima dată în Jurnal Social.

Cele 3 Otrăvuri care “ard” ființa:
1. Lăcomia
2. Furia
3. Ignoranța

Cum stingi acestea?
Fiind conștient că, dacă le întorci vei descoperi opusul lor.

Lăcomia se vindecă prin generozitate.
Furia se vindecă prin compasiune.
Ignoranța se vindecă prin înțelepciune.

Învățături budiste

Articolul Cele 3 Otrăvuri care “ard” ființa apare prima dată în Jurnal Social.

Un împărat avea un servitor care, în toate circumstanțele, spunea întotdeauna: Regele meu, nu fi descurajat pentru că tot ce face Dumnezeu este perfect, nu greșește.

Într-o zi, au plecat la vânătoare și un animal sălbatic l-a atacat pe rege. Servitorul a reușit să omoare animalul, dar nu a putut împiedica maiestatea sa să-și piardă un deget. Furios și fără a-și manifesta recunoștința, Regele a spus: Dacă Dumnezeu ar fi fost bun, n-aș fi fost atacat și nu mi-as fi pierdut un deget. Slujitorul i-a răspuns: în ciuda tuturor acestor lucruri, vă pot spune doar că Dumnezeu este bun și că tot ceea ce face este perfect, nu greșește niciodată.

Înfuriat de răspuns, regele a ordonat arestarea servitorului său. În timp ce a fost dus în închisoare, ia spus din nou împăratului: Dumnezeu este bun și perfect.

Într-o altă zi, regele a plecat singur pentru o altă vânătoare și a fost capturat de sălbatici care folosesc ființe umane pentru sacrificiu. Pe altar, sălbaticii au aflat că împăratul nu avea un deget, asa că a fost eliberat pentru că nu era considerat „complet” pentru a fi oferit zeilor. La întoarcerea sa în palat, el a ordonat eliberarea robului său și a spus: Prietenul meu, Dumnezeu a fost foarte bun pentru mine. Am fost aproape ucis, dar pentru lipsa unui singur deget, am fost eliberat. Dar am o întrebare: Dumnezeu este atât de bun, de ce mi-a permis să te pun pe tine în închisoare?

Slujitorul său ia răspuns: Regele meu, dacă n-aș fi fost pus în închisoare, aș fi plecat cu tine și as fi fost jertfit, pentru că nu am nici un deget lipsă. Tot ce face Dumnezeu este perfect, El niciodată nu greșește. Adesea, ne plângem de viață și de lucrurile negative care ni se întâmplă, uitând că totul se întâmplă cu un scop.

Dumnezeu știe de ce citești astăzi acest mesaj…
Dumnezeu este bun și perfect!

Dragul meu prieten, o gândire bună îți va determina atitudinea. Când te uiți la viața, cariera, slujba sau viața ta de familie, ce spui? Lauzi pe Dumnezeu? Învinuiești pe Satana? Cu o atitudine bună față de Dumnezeu, ÎL faci să se miște în favoarea ta. Stai jos și spune: Astăzi sunt recunoscător că am avut un somn liniștit, sunt recunoscător că trăiesc cu posibilități, sunt recunoscător că am un acoperiș deasupra capului, sunt recunoscător că am un loc de muncă, sunt recunoscător că am familie și prieteni. Mai presus de toate, sunt recunoscător că IL am pe Dumnezeu în viața mea.

Fii binecuvântat și nu fi invidios sau șocat când alții prosperă pentru că nu știți prin ce au trecut pentru a ajunge acolo (testări, încercări și necazuri), așa că mulțumește lui Dumnezeu pentru ceea ce ai.
„Puțin este mult când Dumnezeu este în el, este bine prin harul lui Dumnezeu.”

Atinge viața cuiva cu acest mesaj, dacă Dumnezeu este pentru noi, cine poate fi împotriva noastră?

Articolul Dumnezeu este perfect, nu greșește apare prima dată în Jurnal Social.

Autor: Elena NĂSTASE

Sărbătoarea „ Ȋntȃmpinarea Domnului” este prăznuită de către creștinii ortodocși pe doi februarie, la patruzeci de zile de la Nașterea Domnului.

EVANGHELIA ȊNTȂMPINĂRII DOMNULUI (Luca 22, 22-40)

„Şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului. Precum este scris în Legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului. Şi să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui. Şi lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Şi din îndemnul Duhului a venit la templu; şi când părinţii au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii, El L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, Pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel. Iar Iosif şi mama Lui se mirau de ceea ce se vorbea despre Prunc. Şi i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria, mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi. Şi era şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer, ajunsă la adânci bătrâneţe şi care trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria sa. Şi ea era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim. După ce au săvârşit toate, s-au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret. Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui.”

Această sărbătoare a fost introdusă de Papa Gelasiu ȋn anul 494, ea a ȋnlocuit străvechea sărbătoare păgȃnă a Lupercalilor, cȃnd aveau loc procesiuni cu făclii aprinse ȋn onoarea zeului Pan, supranumit și Lupercus, adică ucigătorul lupilor sau ocrotitorul turmelor ȋmpotriva lupilor. Ȋn anul 526, Ȋmpăratul Justin I. a introdus această sărbătoare și ȋn răsărit, iar generalizarea ei s-a făcut din anul 534 sub domnia Ȋmpăratului Justinian, care a schimbat data sărbătorii de la 14 februarie la 2 februarie, 40 de zile de la Nașterea Domnului.

Semnificația sărbătorii face referire la prezența pruncului Iisus la Templul din Ierusalim după cum spunea denumirea apuseană a sărbătorii, după anul 1960. „Prezența Domnului”, ȋn timp ce denumirea răsăriteana este „Ȋntȃmpinarea Domnului”, și exprimă faptul că Mesia vine la Templu unde se ȋntȃlnește cu poporul lui Dumnezeu din Vechiul Testament, reprezentat de bătrȃnul Simeon și de Prorocița Ana.

Troparul Ȋntȃmpinării Domnului

„Bucură-te cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că din tine a răsărit Soarele Dreptății, Hristos Dumnezeul nostru, luminȃnd pe cei din ȋntuneric; Veselește-te și tu, bătrȃnule drepte, cel ce ai primit ȋn brațe pe izbăvitorul sufletelor noastre, Cel ce ne-a dăruit nouă și ȋnvierea.”

Pȃnă ȋn anul 1960, ȋn Apus, această sărbătoare era ȋnchinată Maicii Domnului, sub denumirea de „Purificarea Mariei”, deoarece făcea referire la legea ebraică ȋn care se vorbește despre importanța aducerii pruncului la biserică, la 40 de zile de la naștere, pentru rugăciunile de curățare și pentru ȋnchinarea lui la sfintele icoane, ȋnchipuind pe noul născut drept ofrandă adusă lui Dumnezeu. De asemenea, acest proces este important și necesar pentru curățirea femeii lăuze, care poate primi dezlegare pentru spovedanie și pentru Sfȃnta Ȋmpărtășanie.

La curățirea femeii erau aduse jertfă un miel și un porumbel sau o turturică. Scopul acestui ritual este descris ȋn Levitic ( Vechiul Testament), capitolul 12, versetul 7 astfel: „ Preotul va ȋnfățișa acestea ȋnaintea Domnului și o va curăța și curată va fi de curgerea sȃngelui ei. Aceasta este rȃnduiala pentru ceea ce a născut prunc de parte bărbătească sau de parte femeiască.”

Rugăciunile care se citesc după patruzeci de zile femeii care a născut sunt rugăciuni de adăncă lucrare harică. Iată o parte din aceste rugăciuni deosebite: „….Doamne…vino la roaba Ta aceasta (rostindu-se numele celei care a născut) şi o învredniceşte pe ea, pentru rugăciunile cinstitei preoţimi, să se adăpostească în sfânta sobornicească biserica Ta şi să intre în casa slavei Tale. Şi o învredniceşte să se împărtăşească cu Cinstitul Trup şi Scumpul Sânge al Hristosului Tău. Spală-i întinăciunea trupului şi necurăţia sufletului, la plinirea celor patruzeci de zile…”. Acest proces de curățire a femeii, după nașterea unui prunc s-a păstrat ca tradiție pȃnă ȋn zilele noastre.

Potrivit tradiției, bătrȃnul Simeon, cel care L-a ȋntȃmpinat pe Iisus-pruncul la Templu, a fost unul dintre cei 70 de cărturari ȋnțelepți, aleși de către regele Egiptului, Ptolemeu, să traducă Pentateuhul din limba ebraică ȋn greacă. Pentateuhul reprezintă cele cinci cărti ale Bibliei (Vechiul Testament) cunoscute sub denumirea de „Cărțile lui Moise”. Și s-a ȋmpărțit Biblia ȋn 70 de părți, după cum ne spune istoricul Egesip, și fiecărui cărturar i-a revenit cȃte o parte din scrieri. Ȋn timpul acestui proces de traducere, Simeon, care avea 77 de ani la momentul acela, cȃnd a ajuns la textul: „Iată Fecioara va lua ȋn pȃntece și va naște fiu…”, deși era un om al rugăciunii, s-a ȋndoit că o fecioară poate naște prunc și, cu de la sine putere, a ȋnlocuit cuvȃntul fecioară cu femeie. Peste noapte, cȃnd se odihnea, Ȋngerul Domnului a refăcut scrierea originală.

A doua zi, Simeon, uimit și nedumerit de modificarea făcută, a scris, iarăși, femeie, convins fiind că, dacă va ȋncuia camera, nimeni va mai putea schimba cele scrise de el. Dar, ȋn următoarea zi, lucrurile erau din nou ȋn forma lor inițială. Cȃnd pentru a treia oară a ȋncercat să modifice scrisul a fost oprit de Duhul Sfȃnt care i-a vestit „ că nu va vedea moartea pȃnă ce nu va vedea pe Hristosul Domnului” ( Luca 2, 26). Și, astfel, Simeon a mai trăit 283 de ani, care s-au adăugat la cei 77 de ani pe care ȋi avea, pȃnă cȃnd, ȋn sfȃrșit, s-a ȋmplinit Voia Domnului.

Astfel, Preacurata Fecioara Maria ȋmpreună cu Sfȃntul Iosif, logodnicul ei, au plecat din Bethleem către Ierusalim să ȋmplinească Legea Domnului. Pruncul era purtat ȋn brațe de Maica Sa spre a fi oferit Dreptului Simeon, care, atunci când Ȋl atinge si Ȋl poartă ȋn brațe plin de recunoștință, binecuvȃntează pe Dumnezeu și rostește următoarele cuvinte: „Acum, slobozește pe robul Tău, Stăpȃne, după Cuvȃntul Tău ȋn pace, că ochii mei văzură mȃntuirea Ta, pe care ai gătit-o ȋnaintea feței tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 29-32).

Această veche rugăciune subliniază credința Bisericii ȋn cele două firi ale Mȃntuitorului: cea dumnezeiască și cea omenească.
Tot atunci, bătrȃnul Simeon i-a prorocit Maicii Domnului că: „Prin sufletul tău va trece sabie…” El făcea referire la Sfintele Patimi, atunci cȃnd va fi părtașă la suferința Fiului ei, răstignit pe Cruce.

Lȃngă bătrȃnul Simeon, ȋn Templu, se mai afla și prorocița Ana, ȋn vȃrstă de optzeci și patru de ani, cea despre care se spune că reprezenta poporul dreptcredincios apropiat de Biserică. Ea L-a slujit permanent pe Dumnezeu ȋn post și rugăciune și, astfel, a recunoscut sosirea lui Dumnezeu-Cuvȃntul prin Duhul Sfȃnt.

Aceasta ceremonie prin care pruncul Iisus este adus la Templu și ȋnchinat Domnului, după patruzeci de zile (desi istoria ne spune că ȋn Legea Mozaică erau aduși ȋn a treizeci și una zi de la naștere, considerȃndu-se că pruncii nu erau pe deplin capabili să trăiască pȃnă nu supraviețuiau primelor treizeci de zile ale vieții lor) este considerat un ritual de răscumpărare pentru mila lui Dumnezeu, atunci cȃnd, la ieșirea din Egipt, a salvat viețile primilor născuți din Israel, ȋn timp ce pruncii egiptenilor au murit. Dumnezeu a lăsat poruncă către Moise, astfel: „Să-Mi sfințești pe tot ȋntȃiul născut, pe tot ce se naște ȋntȃi la fii lui Israel, de la om pȃnă la dobitoc, că este al meu” (Ieșirea 13, 2).

Deși ritualul de răscumpărare a noului născut avea loc după treizeci de zile, Sfȃntul Luca nu ne spune de ce Sfinții Iosif și Maria au ales să facă acest lucru abia după perioada de curățire a Fecioarei, adică după patruzeci de zile. Chiar dacă Iisus, unicul Fiu născut al Tatălui, nu avea nevoie de consacrare, totuși, Fecioara a ales să facă acest lucru din ascultare față de Legea lui Moise.

Astfel, Dumnezeu S-a smerit pentru a fi binecuvȃntat de preot, de dreptul Simeon. Sfinții Părinți tălmăcesc acest fapt ca pe o răscumpărare a noastră din robia păcatului. El a venit la noi ȋn chip de Om, ne-a ȋnvățat prin viața lui de pe pămȃnt forma absolută de căință. Noi suntem cea mai mare creație a lui Dumnezeu, suntem Chipul și Asemănarea Lui.

Să-l ȋntȃmpinăm dar, pe Mȃntuitor, așa cum se cuvine, să deschidem larg porțile minții și ferestrele sufletului pentru ca El să intre și să-Și facă lăcaș de credință, bucurie și speranță ȋntru mȃntuire.

Obiceiuri la „Ȋntȃmpinarea Domnului”

La 40 zile după Crăciun, pe 2 februarie, cȃnd biserica ortodoxă sărbătorește Ȋntampinarea Domnului, spiritualitatea populară păstrează sărbătoarea numită Stretenie sau Ziua Ursului. Se consideră că ȋn această zi anotimpul rece se confruntă cu cel cald, sărbătoarea fiind un reper pentru prevederea timpului calendaristic.

Oamenii puneau schimbarea vremii pe seama comportamentului paradoxal al ursului, numit Ăl Mare sau Martin. Pentru a cȃștiga bunăvoința animalului sălbatic, ei așezau pe potecile pe unde obișnuia să treacă acesta, bucăți de carne sau vase cu miere de albine.

Se considera că puterea acestui animal era transferată asupra oamenilor, ȋn special asupra copiilor, dacă aceștia se ungeau ȋn ziua de 2 februarie, cu grăsime de urs. De asemenea, pentru a fi puternici și căliți ȋn viață, copiii firavi erau botezați cu numele de Ursu.

Bolnavii de „sperietoare” erau tratați ȋn această zi prin afumare cu păr smuls dintr-o blană de urs, iar ȋn satele pe unde se ȋntȃmpla să treacă țiganii ursari, se obișnuia ca bărbații să fie „călcați terapeutic” de către urșii dresați.

Schimbarea anotimpurilor era pusă pe seama apariției sau dispariției ursului pe 2 februarie, credință ȋntȃlnită nu numai la bucovineni ci și ȋn ȋntreg spațiul carpatic, ȋn nordul Europei și chiar ȋn unele zone din America.

Se credea că, dacă ȋn această zi este soare, ursul iese din bȃrlog și, văzȃndu-și umbra, se sperie și se retrage, prevestind prelungirea iernii cu ȋncă șase săptămȃni.

Dimpotrivă, dacă ȋn ziua de Stretenie cerul este ȋnnorat, ursul nu-și poate vedea umbra și rămȃne afară, prevestind slăbirea frigului și apropierea primăverii.

Articolul ȊNTȂMPINAREA DOMNULUI – RĂSCUMPĂRAREA NOASTRĂ DIN PĂCAT apare prima dată în Jurnal Social.

Părintele Porfirie, mare duhovnic al Greciei contemporane, învăţa pe ucenicii săi faptul că multe din bolile lor sunt cauza gândurilor rele. Toate bolile de stomac, de intestine, de rinichi (piatra la rinichi), de ficat şi afecţiunile psihice se produc din cauza gândurilor rele şi a supărărilor lăuntrice.

Unele organe umane sunt, mai mult decât altele, îmbolnăvite de gândurile rele. De pildă, egoismul şi invidia îmbolnăvesc mai ales ficatul; pe când mânia, gelozia şi frica otrăvesc mai degrabă inima.

Efectul rău al gândurilor rele se poate observa foarte uşor din circulaţia sângelui. Astfel în urma unui acces de mânie se poate observa răcirea extremităţilor corpului uman.

Gândurile rele produc numeroase toxine în creier şi-n organism, iar gândurile pătimaşe înveninează toate celulele trupului. O criză de mânie poate distruge celulele nervoase, precum un scurtcircuit un bec electric.

Ȋndeosebi digestia suferă când creierul este neliniştit. Poţi să mănânci bine şi să elimeni normal şi totuşi ţesuturile să sufere de foame, dacă otrava supărării sau altă otravă mentală ţi-a stricat calitatea şi compoziţia sucurilor digestive. Când sufletul este deprimat de frică, de grijă, de gelozie, de mânie, sau de ură, sucul gastric este secretat în condiţii nepotrivite, este de calitate inferioară, nu mai are compoziţia chimică normală şi adeseori conţine toxine. Să nu staţi niciodată cu necazurile la masă, căci nimic nu distruge mai repede digestia decât o minte cu gânduri neliniştite şi pline de griji şi frică.

Grija, neliniştea, deznădejdea sau ideile panicarde, dacă ne copleşesc, ne micşorează energia şi vitalitatea, grăbesc rănirea şi scurteză viaţa. Cinci minute de mânie sau zavistie pot dăuna atât de mult sistemului nervos, încât vindecarea poate dura uneori mult timp, iar câteodată răul este ireparabil.

Ȋmpotriva acestora, Părintele Porfirie dădea următoarele sfaturi:
Să spui mereu adevărul!
Să faci totul cu calm!
Să te rogi pentru a deveni mai bun!
Să fii întotdeauna bun şi ascultător!
Să ai răbdare cu ceilalţi!
Să nu te necăjeşti!
Să nu fii prea sensibil!
Să fii destoinic în munca ta!
Să fii un exemplu demn de urmat, pe calea lui Hristos! în acest fel te vei izbăvi de gândurile rele şi de bolile tale.

Sursa: Părintele Daniel de la Rarău, Gândurile bune în viața creștinului ortodox. Viața ca o prăznuire duhovnicească, Ed. Panaghia, Colecția „Rugul Aprins”, 2013.

Articolul Multe boli sunt cauzate de gândurile rele apare prima dată în Jurnal Social.

Autor: Elena NĂSTASE

Ȋn fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva (Paraschiva), rugătoare și grabnic ajutătoare tuturor credincioșilor care ȋi cer ajutorul.

Sfȃnta Cuvioasă Parascheva s-a născut ȋn anul 1025, ȋn satul Epivata (azi Boiados) din Tracia răsăriteana, sat aflat pe țărmul Mării Marmara, nu departe de Constantinopol. Moaștele ei se găsesc de mai bine de 350 ani la Iași și este considerată ocrotitoarea Moldovei.

Dacă Sfȃnta Muceniță Paraschevi prăznuită la 26 iulie, sfȃnta martirizată ȋn timpul lui Antonin Piosul, este cunoscută ȋn popor cu numele de „Sfȃnta Vineri”, Cuvioasa Maica Parascheva a fost numită, mai cu seamă ȋn Moldova, „Vinerea Mare”.

Această denumire vine de la cuvȃntul grecesc „paraskevi” care ȋnseamnă pregătirea ȋn vederea trăirii unui eveniment sau a unei sărbători. Ȋn terminologia grecească, Parascheva ȋnseamnă ziua a cincea a săptămȃnii, vinerea.

„Vinerea Mare” mai este cunoscută și vinerea Săptămȃnii Patimilor, doar că ea se mai numește și „vinerea seacă, ȋntrucȃt este una dintre puținele zile din an ȋn care nu se face Sfȃnta Liturghie și ȋn care se ține post negru.

Parascheva și-a petrecut anii copilăriei ȋn casa părinților săi, oameni de neam bun și evlavioși. Aceștia i-au oferit educație aleasă ȋn dragostea lui Dumnezeu, ȋn deprinderea faptelor bune și a milosteniei față de oameni.

Un frate al ei s-a călugarit sub numele de Eftimie și, la vremea cuvenită, a fost ales episcop în localitatea Madite.
Se spune că, pe cȃnd avea 10 ani, aflȃndu-se ȋntr-o biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu a auzit, ȋn timpul Sfintei Liturghii, cuvȃntul Evangheliei: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Marcu8,34). Chemarea Mȃntuitorului prin cuvȃntul Evangheliei a sădit ȋn inima sa dorința spre desăvȃrșire și, astfel, și-a ȋmpărțit hainele ei frumoase și scumpe, copiilor săraci nu o dată, ci de mai multe ori, fără să țină seama de mustrările părinților.

După moartea părinților ei, Parascheva a dăruit săracilor partea ei de avere și la vȃrsta de 15 ani a părăsit „frumusețea aceste lumi”, retrăgȃndu-se ȋn Mȃnăstirea Maicii Domnului din Heracleea, ținuturile Pontului. După cinci ani de rugăciune și nevoință a plecat la Mormȃntul Mȃntuitorului din Țara Sfȃntă.

După ce a văzut Ierusalimul s-a așezat ȋntr-o mȃnăstire de călugărițe ȋn pustiul Iordanului, unde s-a nevoit cu postul și s-a ȋnălțat duhovnicește ȋn rugăciune precum a facut Sfȃnta Maria Egipteanca și Sfȃntul Ioan Botezătorul.

Mitropolitul Varlaam al Moldovei ne spune că Sfȃnta nu mai avea grijă „nici de veșminte și de așternuturi, nici de mȃncări și de mese, nici de casă sau slujnice, ci numai de curăția sufletului și de răspuns județului” (judecății).

Ȋntr-o noapte, pe cȃnd avea 25 ani, un ȋnger al Domnului i-a apărut ȋn vis și i-a spus să părăsească pustiul și să se ȋntoarcă ȋn locurile natale. Mitropolitul Varlaam al Moldovei descrie această minune ȋn „Cazania” sa (1643), astfel: ”Să lași pustia și la moșia ta să te ȋntorci, că acolo ți se cade să lași trupul pămȃntului și să treci din această lume către Dumnezeu pe care L-ai iubit”.

Astfel, Cuvioasa a ȋnțeles că aceasta este poruncă de la Dumnezeu și a plecat la Constantinopol unde s-a ȋnchinat ȋn Biserica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu din Vlaherne și unde s-a împărtășit cu Trupul și Sȃngele lui Hristos.

Apoi s-a ȋndreptat către locurile părintești și s-a oprit ȋn Kallicrateia, o localitate vecină cu Epivata, satul ȋn care s-a născut. Aici, după alți doi ani de post, rugăciune și priveghere, și-a dat sufletul cu pace ȋn mȃinile Domnului, iar trupul său a fost ȋngropat creștineste pe malul mării.

Se spune că a trecut multă vreme de la ȋngroparea trupului ei și, ȋntr-o zi¸ valurile mării au adus la țărm trupul urȃt mirositor al unui corăbier. El a fost ȋngropat de niște creștini ȋn locul unde se aflau Sfintele Moaște ale Cuvioasei pline de o mireasmă plăcută, dar, cărora oamenii, nu le-au acordat nicio importanță.

Ȋn noaptea următoare, unuia dintre creștinii care săpaseră groapa pentru corăbier, pe numele lui, Gheorghe, a avut un vis ȋn care apărea o ȋmpărăteasă, ȋnconjurată de ȋngeri, care i-a poruncit să ia trupul ei și să ȋl așeze la loc de cinste. Aceeași vedenie a avut-o și o femeie cu numele Eftimia.

Credincioșii au ȋnțeles că este un semn dumnezeiesc, fapt pentru care au luat moaștele Cuvioasei și cu mare bucurie le-au așezat ȋn biserica „Sfinții Apostoli” din Kallicrateia, unde au stat mai bine de două sute de ani și unde au avut loc vindecări minunate în urma rugăciunilor care se făceau lȃngă cinstitele sale moaște. Din cauza evenimentelor politice care aveau loc ȋn țările balcanice moaștele Sfintei Parascheva au fost strămutate ȋn mai multe locuri.

Ȋn anul 1238 pe 14 octombrie, moaștele au fost așezate ȋn Biserica cu Hramul Maicii Domnului din Tȃrnovo, capitala imperiului vlaho-bulgar, imperiu ȋntemeiat de frații Petru și Asan, capitală care a devenit și reședința patriarhală.

Moaștele au rămas la Tȃrnovo timp de 160 de ani, fiind un adevărat izvor de binecuvȃntări și minuni pentru mulțimea de oameni care venea să se ȋnchine la ele. Se presupune că ȋn acea perioadă a fost alcătuită slujba ei care a intrat ȋn Mineiul pe luna octombrie. Mineiul este o carte bisericească din ritul bizantin care conține slujbele sărbătorilor cu dată fixă pentru fiecare lună din anul bisericesc.

Mai tȃrziu, ȋn a doua jumătate a veacului al XIV-lea, Patriarhul Eftimie al Tȃrnovei i-a scris viața cu mai multe amănunte decȃt o făcuse diaconul Vasilisc, care, la o sută de ani după ce Sfȃnta Parascheva a trecut la cele veșnice, a scris despre viața ei la ȋndemnul Patriarhului ecumenic Nicolae al IV-lea Muzelon( 1145-1151).

Ȋn anul 1393 turcii au cucerit partea răsăriteană a imperiului vlaho-bulgar, iar după alți trei ani au cucerit și partea apuseană, astfel acest stat și-a încetat existența.

Ȋn acestă situație tragică, Moaștele Cuvioasei Parscheva au fost mutate ȋn anul 1398, la Belgrad. Au rămas acolo pȃnă ȋn anul 1521 cȃnd turcii au transformat Serbia ȋn pașalȃc.

Apoi, Sfintele Moaște au fost răscumpărate de la turci de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, ȋn posesia căreia rămȃn timp de 120 ani.

Ȋn anul 1641, domnitorul Moldovei, Vasile Lupu (1634-1653) , plătește toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol către Imperiul Otoman și, ca urmare a acestui fapt, primește, drept recunoștință, din partea Patriarhului Partenie I (1631-1644), Moaștele Cuvioasei Parascheva.

Racla cu cinstitele moaște a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră și a fost ȋnsoțită de trei mitropoliți greci, ca semn de prețuire și respect.
Prima oprire a fost la Galați, apoi s-a plecat la Iași unde a fost ȋntȃmpinată de un mare cortegiu de clerici, monahi și credincioși conduși de Vasile Vodă Lupu și Mitropolitul Varlaam al Moldovei. Moaștele au fost așezate ȋn Biserica Sfinții Trei Ierarhi, ctitorie a domnitorului, după ce au fost ȋmpodobite cu straie alese.

Ȋn anul 1884 au ȋnceput lucrările de restaurare a acestei biserici și racla a fost mutată ȋn Paraclisul Mȃnăstirii, unde, ȋn noaptea de 26 decembrie, au fost cuprinse de un incendiu cauzat de o lumȃnare uitată aprinsă lȃngă catafalcul pe care erau așezate. Deși racla a ars ȋn ȋntregime, Sfintele Moaște au rămas neatinse, minune săvȃrșită prin puterea lui Dumnezeu.

Aceste date au fost consemnate ȋn procese verbale de către procurorul general al orașului și prefectul județului Iași, Leon Negruzzi.

Mai tȃrziu, moaștele au fost strămutate ȋn Catedrala Mitropolitană din Iași, la puțin timp după sfințirea acesteia la data de 23 aprilie 1887. Aici se găsesc și astăzi, unde vin oameni de pe tot cuprinsul țării să ȋși plece genunchii ȋn fața raclei și să ȋi ceară ocrotire și ajutor ȋn clipe de cumpănă.

Ȋn luna octombrie au loc cele mai mari pelerinaje din Romȃnia: pe 14, la Cuvioasa Parascheva de la Iasi și pe 27 la Moaștele Cuviosului Dimitrie care se găsesc ȋn Catedrala Patriarhală din București.

Există un ritual de schimbare a veșmȃntului Cuvioasei care are loc ȋn cinci perioade ale anului bisericesc, în funcție de sărbătorile prăznuite. Astfel: prima schimbare se face cu o seară ȋnainte de pelerinajul „Calea Sfinților” cȃnd moaștele sunt scoase din catedrală, apoi imediat după ȋnchinarea tuturor pelerinilor pentru a se păstra mai mult timp curat. A doua schimbare se face mai ȋnainte de Nașterea Domnului, ȋn semn de bucurie; a treia schimbare are loc la ȋnceputul Postului Mare, cȃnd cinstitele Moaște sunt îmbrăcate ȋntr-un veșmȃnt de culoare ȋnchisă; a patra schimbare se face ȋn ajunul Ȋnvierii Mȃntuitorului, cȃnd Sfȃnta este ȋmbrăcată ȋntr-un veșmȃnt alb și strălucitor și ultima schimbare are loc după Rusalii.

Toate aceste schimbări se fac ȋn cadrul unor slujbe tradiționale la care participă doar slujitori ai Sfȃntului Altar, care obișnuiesc să se pregătească la fel ca ȋnaintea unei Sfinte Liturghii. Această schimbare se face nu pentru că Sfȃnta ar avea nevoie de veșminte noi, ci „schimbarea lor este prinosul nostru de mulțumire smerită”, ne spune Părintele Arhimandrit Constantin Chirilă de la Catedrala Mitropolitană din Iași.

De asemeni, această schimbare este și un prilej deosebit prin care alte parohii din țară și din străinătate primesc ȋn dar straiele sfințite și, astfel, credincioșii ortodocși de pretutindeni se pot bucura de binecuvȃntările Sfintei, prin ȋnchinarea la veșmintele sale.

Ȋn 28 februarie 1950, Sfȃntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romȃne hotărăște canonizarea unor sfinți din neamul nostru și generalizarea cultului unor sfinți ale căror moaște se găsesc ȋn țara noastră. Generalizarea cultului Cuvioasei Parascheva s-a făcut ȋn Catedrala Mitropolitană din Iași, la 14 octombrie 1955, ȋn prezența unor reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Rusă și Bulgară. Biserica Ortodoxă Romȃnă a fost reprezentată de numeroși ierarhi de pe tot cuprisul țării.

Cinstirea Cuvioasei Parascheva nu are granițe. Multe sunt bisericile din țară care o au ca ocrotitoare, dar ea este cinstită și ȋn Ungaria, Italia, Macedonia, Franța și SUA, unde se găsesc biserici care au ca hram pe Sfȃnta Parascheva.

Sfȃnta Cuvioasă Parascheva supranumită „Luminătoarea casnică a Moldovei” este, pentru poporul romȃn, un dascăl al sfințeniei, un exemplu de viată creștină perfectă.
Sfintele Moaște sunt o dovadă a existenței lui Dumnezeu prin minunile pe care binevoiește să le reverse prin ele asupra oamenilor. Dumnezeu ne vorbește prin moaște pe măsura credinței noastre! Sfintele Moaște ȋi cinstesc pe toți aceia care ajung să se ȋnchine lor cu smerenie și cu credință, căci, ne spune Sfȃntul Apostol Pavel: „Fără de nicio îndoială, cel mai mic ia binecuvȃntare de la cel mai mare.” ( Evrei 7,7)

Sfȃnta Cuvioasă Parascheva ne este și mamă și soră și prietenă. Multe sunt minunile pe care ea le-a făcut, unele mărturisite, altele păstrate ȋn taina sufletului nostru. Una dintre cele mai cunoscute este cea din vara anului 1947, cȃnd țara a fost cuprinsă de o mare secetă și Moaștele Sfintei Parascheva au fost scoase din catedrală și purtate ȋn procesiune prin satele Moldovei. Ȋn urma lor veneau ploile.

Rugăciune către  Sfânta Cuvioasă Parascheva

“Purtătoare de chinuri, roagă-te Părintelui Ceresc ca pe mine, cel împovărat cu toate păcatele și neînfrânat, să mă ridice spre cuvântarea măririi Sale și să mă îndrepteze ca întotdeauna să am sus inima, să gândesc la cele cerești, iar nu la cele pământești.

Roagă-te la Hristos, Fiul lui Dumnezeu, că a auzit ruga ta cea cucernică, pentru ca și pe mine leneșul, cel ce mă trândăvesc spre rugăciune și spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, să mă îndrepteze și să-mi dea cuget, ca să doresc a mă ruga Lui neîncetat.

Cheamă și pe Duhul Sfânt, izvorul Care te-a întărit pe tine, fecioară curată, la lupta cea bună, ca să-mi zidească mie inima curată și duh drept să înnoiască întru cele dinlăuntru ale mele și mai vârtos să mă cheme și să-mi dea osârdie ca să mă nevoiesc în viață curată și să mă întărească în lucrarea faptelor bune.

Cred că toate acestea mi le poți mijloci mie, Sfântă Parascheva, la tronul Sfintei Treimi și de vei vrea, tu ai puterea de a-mi ajuta mie, ca una ce ai preamărit pe Dumnezeu cu faptele tale. Amin!”

La mulți ani cu sănătate, tuturor celor care poartă numele Sfintei Parascheva! Să vă ocrotească și să vă poarte ȋn rugăciunile ei!

Articolul Sfânta Cuvioasă Parascheva – Mireasa cea bună a lui Hristos apare prima dată în Jurnal Social.

Autor: Elena Năstase

“În vremea aceea, a luat Iisus cu Sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus pe ei într-un munte înalt, în singurătate. Şi S-a schimbat la Faţă înaintea lor, aşa încât Faţa Sa strălucea ca soarele, iar hainele Sale se făcuseră albe ca lumina. Şi iată că s-au arătat lor Moise şi Ilie, vorbind împreună cu Iisus. Atunci, începând Petru, a zis către Iisus: Doamne, bine este nouă să fim noi aici; dacă voieşti, vom face aici trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi una lui Ilie. Dar pe când vorbea el încă, iată un nor luminos i-a învăluit pe ei şi iată un glas din nor a zis: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care bine am binevoit; pe Acesta ascultați-L. Şi auzind ucenicii, au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte tare. Dar apropiindu-se Iisus, S-a atins de ei şi le-a zis: sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Atunci, ridicându-şi ochii lor, n-au mai văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau ei din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: să nu spuneţi nimănui cele ce aţi văzut, până nu se va scula din morţi Fiul Omului.” Ev. Matei 17, 1-9

Pe 6 august, ȋn fiecare an, creștinii orodocși prăznuiesc “Schimbarea la Față a Domnului”, sărbătoare care datează de la ȋnceputul secolului al IV-lea, cȃnd Sfȃnta Ȋmpărăteasă Elena zidește o biserică pe Muntele Tabor. Această sărbătoare ȋncepe să fie menționată ȋn documente din prima jumătate a secolului al V-lea. Ȋn Apus, ea a fost adoptată mai tȃrziu, ȋn urma unei hotărȃri luate de papa Calist al III-lea ca mulțumire față de creștini pentru că i-au biruit pe turci ȋn 1456 la Belgrad.

Această sărbătoare mai este numită și Obrejenia, denumire ce vine din slavonă și ȋnseamnă transformare. Denumirea ȋn limba greacă a sărbătorii este Metamorphosis ( transfigurarea). Sfȃntul Antim Ivireanul o numește sugestiv “Dumnezeiasca Ȋnfrumusețare a lui Hristos.”

“Schimbarea la Față a Domnului” este un miracol unic față de celelalte care apar ȋn Evanghelie, deoarece miracolul se produce asupra lui Iisus, Cel a cărui venire pe lume a marcat ȋnceputul unei epoci noi, a schimbat radical viața religioasă, morală și socială a societății precreștine.

Hristos aduce o lumină nouă, lumina ȋnvățăturii creștine care ȋn locul legii talionului (“ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”) despre care se vorbește ȋn Vechiul Testament: prima dată ȋn Cartea Exodului (Exod 21:2, 25), a doua oară ȋn Levitic ( Levitic 24:19, 21) și a treia oară, ȋn Deuteronom (Deuteronom 19:16,18,19,21), așează porunca iubirii. Iubirea care ȋnnobileaza și transfigurează viață umană și care transcede dincolo de limitele știute ale Universului. Din iubirea pentru oameni vine pe lume Hristos Domnul și tot din iubire dărȃma orice barieră.

Trei ȋnvățături  fundamentale se desprind din pericopa evanghelică de la această mare sărbătoare:
1) Mărturia lui Dumnezeu-Tatăl care confirmă pe Dumnezeu-Fiul ( dumnezeirea Lui): “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, ȋn Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L”. ( Matei XVII-5), mărturie care ȋntărește concepția că Hristos nu este Ieremia, nici Ioan Botezătorul, nici Ilie și nici Moise, ci este Cel care a dat Legile lui Moise, El este Mesia, Dumnezeul proorocilor și nu unul din prooroci așa cum I-au mărturisit Apostolii cȃnd i-a ȋntrebat: “Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul dintre prooroci.” ( Matei 16, 13-14)
2) Lumina dumnezeiască de pe Muntele Tabor ne descoperă ȋn chip strălucit nemurirea sufletului, existența veșniciei prin apariția lui Moise și a lui Ilie.
Acolo, pe Tabor, s-au ȋntȃlnit Vechiul Testament reprezentat de Moise și Ilie și Noul Testament, reprezentat de cei mai aleși ucenici:
– Petru-ȋntȃiul după credință
– Ioan Evanghelistul-ȋntȃiul după iubire și
– Iacov-ȋntȃiul după răbdare.
3) Cea de-a treia ȋnvățătură face referire la cei trei Apostoli din ale căror minți s-au risipit ȋndoielile, s-a ȋntărit credința lor ȋn dumnezeirea lui Iisus și i-a pregătit să ȋnțeleagă Taina Mȃntuirii lumii prin Cruce și prin Ȋnviere.
Domnul li S-a arăta ȋn toată Slava Sa dumnezeiască și i-a făcut să ȋnțeleagă că pentru cei care cred ȋn El, El este izvorul fericirii veșnice.
“Și pe cȃnd se ruga El, chipul feței Sale s-a făcut altul și ȋmbrăcămintea Lui alb strălucind.” ( Luca 9, 29)
Strălucirea văzută de Apostoli este ȋnsăși Slava lui Dumnezeu. Slava ființei lui Dumnezeu este nedesparțită de ființa Lui. După cum la soare, raza nu se desparte de el, tot așa și Slava lui Dumnezeu nu se desparte de ființa Lui, dar nu este ȋnsăși ființa Lui.

Schimbarea la Față a fost o anticipare a Ȋnvierii, a avut ca scop luminare minții Apostolilor și pregătire a lor pentru Patimile ce urmau să vină. Ȋn comparație cu Botezul Domnului, revelația  de pe Tabor marchează o evoluție.
Ȋn timp ce pe malul rȃului Iordan a avut loc descoperirea Sfintei Treimi, de data aceasta, celor trei Apostoli li se descoperă Slava Sfintei Treimi.

Ȋn cȃntările ȋnchinate acestei sărbători se spune: “Veniți să ne suim ȋmpreună cu Iisus, Cel ce suie ȋn Muntele cel Sfȃnt și acolo să auzim glasul Dumnezeului Celui viu, Al Tatălui Celui fără de ȋnceput, Care prin nor luminat a mărturisit ȋntru Dumnezeiescul Duh, Adeverirea ființei Fiului cea pururea veșnică…” Aceste cȃntări subliniază participarea tuturor Persoanelor Divine la lucrarea de proslăvire a lui Hristos.

Cuvintele Tatălui care mărturisesc despre Iisus: “Acesta este Fiul meu Cel iubit, ȋn Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L”, au confirmat ȋn chip sacru cele afirmate de Petru cu șase zile ȋn urmă cȃnd se afla cu Mȃntuitorul pe drumul Cezareii lui Filip. Atunci Iisus i-a ȋntrebat pe ucenicii Săi: “Dar voi cine ziceți că sunt?
Răspunzȃnd Simon Petru a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.”
( Matei 16, 15-16)

Părintele Ilie Cleopa ne spune că: “Hristos S-a schimbat la față și pentru a schimba “fața” sufletelor noastre.”
El S-a schimbat la față din omenesc ȋn dumnezeiesc. Schimbarea la față a omului lăuntric nu este cu putință decȃt cu Harul Dumnezeiesc care se dobȃndește prin Sfintele Daruri ȋn timpul Sfintei Liturghii, ȋntru desăvȃrșirea omului.

Mitopolitul Bartolomeu Anania definește ȋntr-un mod prețios slujba Sfintei Liturghii astfel: ”Liturghia este Ȋmpărăția lui Dumnezeu pe pămȃnt.”
Haideți să redobȃndim ȋn noi chipul nemuritor al lui Dumnezeu și să dăm vieții noastre sens duhovnicesc!

Să urcăm cu răbdare, pas cu pas, pe muntele Tabor al vieții noastre, să ne ȋmbrăcăm ȋn lumină dumnezeiască și să dăm Slavă lui Dumnezeu pentru toată viața noastră. Chiar dacă drumul este greu, cu multe ȋncercări, important este să nu ne abatem de la drum, să rămȃnem pe cărările lui Dumnezeu și să rodim ȋn fapte bune!

Pe muntele Tabor se află o biserică ortodoxă cu hramul Schimbarea la Față, biserică a cărei construcție a fost ȋncepută de Cuviosul Irinarh Roseti ȋn anul 1859. Arhimandritul romȃn nu a reușit să termine această lucrare sfȃntă, deoarece, la 26 decembrie 1863, a trecut la cele veșnice. Cuviosul Irinarh a fost ȋnmormȃntat ȋn biserica ȋncepută de el și continuată de ucenicul său ierodiaconul Nectarie.
Acesta a terminat mȃnăstirea și a păstrat rȃnduiala slujbei ȋn limba romȃnă pȃnă ȋn anul 1890. Ȋn zilele noastre, această ctitorie este locuită de călugări greci și aparține canonic de Mitropolia Ortodoxă de Nazaret.

Pe muntele Tabor, în fiecare an, cȃnd creștinii sărbătoresc Schimbarea la Față, (noaptea ȋntre 18-19 august), ȋn timpul Sfintei Liturghii, se coboară asupra mȃnăstirii ortodoxe un nor luminos din care se desprind sfere mici albe. Acest nor este considerat ca fiind lucrarea lui Dumnezeu. El apare o singură dată pe an, ȋntotdeauna ȋn același loc ( ȋn direcția Nazaretului) și la aceeași vreme.

Biserica a rȃnduit ca, de sărbătoarea Schimbării la Față, să se facă dezlegare la pește pentru bucuria praznicului ce are loc ȋn timpul postului Sfintei Marii.

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

Oamenii de la ţară din Bărăgan respectă cu sfinţenie această zi. Odată cu 6 august, atunci când se celebrează acest eveniment religios, frunzele încep să se veştejească, apele se răcesc, păsările călătoare pornesc spre ţările calde, iar gândacii şi târâtoarele îşi caută adăpost în pământ, pregătindu-se pentru iarnă.

“Cine spală haine în această zi va fi năpădit de păduchi şi ploşniţe. Fetelor, care se spală în această zi, nu le mai creşte părul, aşa cum nu mai creşte iarba. În această zi nu este bine să te cerţi cu nimeni şi nici să fii certat de către cineva, că aşa vei fi tot anul. Oamenii care se roagă în această zi să scape de o patimă, sigur vor fi vindecaţi. Femeile însărcinate, dacă vor ţine această zi, vor avea o naştere uşoară şi copii sănătoşi”, spun specialiştii în Etnografie.

În această perioadă să sfinţesc grădinile, boabele de grâu pentru semănat, recoltele.
Dacă în Ziua Schimbării la Faţă vremea este însorită şi plăcută, toamna va fi una roditoare şi îmbelşugată. În schimb, dacă plouă, toamna va fi una mohorâta. În popor se spune că, dacă în postul Adormirii Maicii Domnului plouă mult, iarnă care va veni va fi una plină de ninsori.

Este bine ca, până la această dată, ţăranii să termine de cosit şi de adunat fânul. De acum încolo iarbă şi florile doar îmbătrânesc, diminuând calitatea furajului. Acum se culeg şi ultimele plante de leac. În această zi se poate începe şi gustatul boabelor de struguri. Deşi încă nu sunt coapte şi ţi se strepezeşte gura de la ele, tradiţia le atribuie un rol vindecător şi se spune că sunt bune de leac pentru cei care au intestinele sensibile.

Conform superstiției, persoanele care nu celebrează sărbătoarea Schimbării la Față a Mântuitorului vor fi uscați și gălbejiți.  De asemenea, oamenii care nu iși văd umbra capului la răsăritul soarelui vor muri pȃnă la sfȃrșitul anului.

Ȋn popor, se mai crede că toți cei care pleacă ȋn călătorie ȋn această zi se vor rătăci pe drumul de ȋntoarcere și vor putea ajunge doar ȋn momentul ȋn care se ȋntorc și berzele.

Ȋn mediul rural, gospodinele duc primele roade ale viilor la biserică pentru a fi sfințite și binecuvȃntate, pe care mai apoi le oferă de pomană ȋn amintirea celor plecați. Pe lȃngă dezlegarea la pește se face dezlegare și la vin și untdelemn ȋn această zi. Mai mult, cei care mănȃnca struguri ȋnainte ca aceștia să fie sfințiți ȋși „afurisește” mațele.

Articolul SCHIMBAREA LA FAȚĂ A DOMNULUI – LUMINĂ DUMNEZEIASCĂ PENTRU SUFLETELE NOASTRE apare prima dată în Jurnal Social.

Autor: Elena Năstase

La data de 20 iulie, Biserica Ortodoxă Romȃnă sărbătorește ridicarea la cer a Sfȃntului Mare Prooroc Ilie Tesviteanul, unul dintre cei mai mari prooroci din Vechiul Testament, cel ale cărui virtuți și fapte sunt pilde demne de urmat pentru noi.

,,În vremea aceea se mirau toţi de cuvintele harului care ieşeau din gura lui Iisus şi se întrebau: oare, nu este Acesta feciorul lui Iosif? Atunci El a zis către ei: fără îndoială, îmi veţi spune această pildă: doctore, vindecă-te pe tine însuţi. Câte am auzit că ai făcut în Capernaum, fă şi aici, în patria Ta. Apoi le-a zis: adevărat vă spun vouă că nici un prooroc nu este bine primit în patria sa. În dreptate vă spun că multe văduve erau în zilele lui Ilie în Israel, când s-a închis cerul trei ani şi şase luni, încât s-a făcut foamete mare peste tot pământul. Şi la nici una dintre ele n-a fost trimis Ilie, decât numai la o femeie văduvă, din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel în zilele lui Elisei proorocul, dar nici unul dintre ei nu s-a curăţat, decât numai Neeman sirianul. Însă toţi în sinagogă, auzind acestea, s-au umplut de mânie şi, sculându-se, L-au scos afară din oraş şi L-au dus până în sprânceana muntelui, pe care era zidit oraşul lor, ca să-L arunce în prăpastie; dar El, trecând prin mijlocul lor, s-a dus de acolo.” – Ev. Luca 4, 22-30

Ȋnainte de venirea pe pămȃnt a Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeu a ales din rȃndurile poporului evreu bărbați ȋnțelepți, virtuoși, drepți și cinstiți ca să călăuzească poporul la lumina dreptei credințe. Aceștia au fost profeții care, inspirați de Duhul Sfȃnt, au transmis oamenilor cuvȃntul adevărului dumnezeiesc, au apărat credința într-un singur Dumnezeu și au proorocit timpurile mesianice ce urmau să vină, pregătind astfel calea spre “legea harului și a adevărului” ( Ioan, I-17), Legea Noului Testament a Mȃntuitorului nostru Iisus Hristos.

Proorocii, considerați ȋndrumători spirituali și interpreți ai voii lui Dumnezeu, ȋnsoțeau cuvȃntul lor, deseori, cu semne și minuni care confirmau prezența lui Dumnezeu ȋn lume.

Sfȃntul Prooroc Ilie Tesviteanul s-a născut cu vreo 800 de ani ȋnaintea Domnului Hristos, în Țara Galaadului, ȋntr-o cetate numită Tesvi, de unde îi vine și numele de Tesviteanul. Numele lui, Ilie (alternativ Elie), derivă din numele ebraic Eliyah(u), prezent și ȋn Noul Testament sub forma de Elias, și este un cuvȃnt compus din cele două nume date lui Dumnezeu, El și Iahve, care ȋnseamnă “Domnul este adevăratul Dumnezeu”.

El este unul din cei mai importanți prooroci din Vechiul Testament și este sărbătorit ca un mare făcător de minuni și aducător de ploi ȋn vreme de secetă. A fost un om al rugăciunii și al ȋmplinirii voii lui Dumnezeu, a fost curat sufletește ca un ȋnger, a avut o răbdare neclintită asemenea mucenicilor, o credință dreaptă și statornică asemenea Apostolilor, a fost un om curajos și milostiv.

Ȋn cȃntările din Biserica Ortodoxă este numit “Ȋngerul Domnului care suflă cu rȃvnă dumnezeiască”, pentru că era un vajnic apărător al dreptei credințe și un luptător neȋnfricat ȋmpotriva celor care se ȋnchinau la idoli.

Ȋmpărații bizantini au fi cei care au fixat data de prăznuire pe 20 iulie. Ȋn secolul al V-lea, ȋmpăratul Zenon a consacrat o biserică, ȋn Petrion, Sfȃntului Ilie Tesviteanul, iar mai tȃrziu, Constantin al VII-lea Porfirogentul descrie, ȋn cartea lui dedicată ceremoniilor, prăznuirea deosebită din ziua de Sfȃntul Ilie.
Textul biblic nu prezintă nicio informație despre nașterea, copilăria și tinerețea Sfȃntului Ilie.

Scrierile apocrife care ne vorbesc despre nașterea lui Ilie precizează că tatăl lui, pe nume Sovac, era urmaș al regelui Aaron, primul mare preot al lui Israel și purtător de cuvȃnt al lui Moise.

Se spune că la nașterea lui, tatăl său a avut o vedenie minunată: ȋmprejurul pruncului erau tineri ȋmbrăcați ȋn haine albe care­-l ȋnfășau ȋn scutece de foc și ȋi dădeau să mănȃnce văpăi de foc.

Ȋnspăimȃntȃndu-se de acestea, Sovac a plecat la Ierusalim pentru a ȋmpărtăși preoților de acolo vedenia sa și pentru a primi sfaturi. Unul dintre preoți care era văzător cu duhul i-a spus: “Omule, nu te teme- vei ști că pruncul acesta va fi lăcaș al luminii darului lui Dumnezeu, iar cuvȃntul lui va fi lucrător și puternic ca focul. El va judeca pe poporul lui Israil cu sabie și cu foc”….( Iisus Sirah XLVIII, 3-6)

Mergȃnd acasă, tatăl Sfȃntului Ilie, aștepta cu frică și nerăbdare să se ȋmplinească cuvintele preotului. Anii au trecut și Ilie creștea cu trupul, dar și cu sufletul, trăia ȋn feciorie și rugaciune continuă și creștea ȋn virtuți și smerenie.

Pe vremea aceea ȋmpărățea peste Israel regele Ahab, care era căsătorit cu Izabela, fiica ȋmpăratului Sidonului, cea care a adus cu sine ȋn Samaria, unde se afla scaunul de domnie al soțului ei, pe idolii Baal și Astarte (Așera), cei cărora se ȋnchinau.

Regele Ahab a ȋnălțat altare și temple acestor idoli și obliga poporul să părăsească slujirea lui Dumnezeu, să se ȋnchine și să aducă jertfe acestora.

Cȃnd a văzut Ilie atȃta rătăcire de la credintă, atȃta orbire și ȋntunecare s-a dus la Ahab și după ce l-a mustrat pentru nebunie și idolatria lui, l-a amenințat pe el și poporul pe care-l conducea cu o pedeapsa grea din partea lui Dumnezeu. Astfel, i-a spus: “Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, ȋnaintea Căruia slujesc eu; ȋn acești ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decȃt numai cȃnd voi zice eu!” (III Regi 17,1)

După această amenințare s-a ȋncuiat cerul și nicio picătură de ploaie sau rouă nu a mai curs pe pămȃnt timp de trei ani și jumătate. A urmat o secetă cumplită ȋmplininȃndu-se astfel proorocia lui Moise care spunea: “Va fi cerul desupra capului tău de aramă și pămȃntul de sub tine de fier”.

Dumnezeu a ȋngăduit această urgie cu speranța că foametea va ajuta poporul lui Israel să se căiască și să se ȋntoarcă la adevărata credință.

Ȋn timpul acestei secete care usca pămȃntul și seca izvoarele, Dumnezeu i-a spus lui Ilie: “Du-te de aici, ȋndreptează-te către răsărit și te ascunde la pȃrȃul Cherrit (Chorrat), care este ȋn fața Iordanului. Apă vei bea din acel pȃrȃu, iar mȃncare am poruncit corbilor să-ți aducă acolo”. ( III Regi 17, 3-4).

Ascultȃnd porunca lui Dumnezeu, Ilie a părăsit ținutul lui Israel și s-a ȋndreptat dincolo de Iordan, la pȃrȃul Cherrit unde, spune tradiția bisericească, a fost construită, mai tȃrziu, mănăstirea Hozeva care mai există și astăzi, ȋn care a trăit și Sfȃntul Ioan Iacob Hozevitul. Timp ȋndelungat Ilie a fost hrănit de către corbi, așa cum ȋi promisese Domnul, si a băut apă din pȃrȃu pȃnă cȃnd acesta a secat.

Chinuit de sete și de foame, Ilie a fost trimis de către Domnul ȋn satul Sarepta din cetatea Sidonului, la o femeie văduvă și săracă spre a cunoaște cȃtă sărăcie, foamete și suferință există pe pămȃnt din cauza secetei și, astfel¸ să-l ȋntoarcă spre milă, să se roage Lui pentru a deschide cerul.

Această ȋntȃmplare ne arată iubirea lui Dumnezeu față de cei ce Ȋl ascultă și propovăduiesc cuvȃntul Lui. Nu voia să ȋl mȃhnească pe Ilie și să-și ȋncalce cuvȃntul dat lui atunci cȃnd acesta L-a rugat să nu mai plouă pe pămȃnt, drept pedeapsă pentru idolatria regelui Ahab și a soției acestuia, Izabela.

Dumnezeu, ȋn ȋnțelepciunea Sa nemărginită, ȋl aduce ȋncet, ȋncet, pe Ilie, spre milă, pentru ca el, de bunăvoie, să dezlege cerul pe care ȋl ferecase atunci cȃnd i-a pedepsit pe păcătoși.

Cȃnd a ajuns la acea văduvă, Ilie i-a cerut apă și mȃncare, dar aceasta i-a răspuns astfel: “Viu este Domnul Dumnezeul tău, n-am nicio fărămitură de pȃine, ci numai o mȃnă de făină ȋntr-un vas și puțin untdelemn ȋntr-un urcior. Și iată, am adunat cȃteva vreascuri și mă duc să o gătesc pentru mine și pentru fiul meu și apoi să mȃncăm și să murim!”( III Regi, 17, 12) Ilie a trimis-o să facă o turtă pentru el și mai apoi pentru ea și fiul ei, promițȃndu-i că: “Făina din vas nu va scădea și untdelemnul din urcior nu se va ȋmpuțina pȃnă ȋn ziua cȃnd va da Domnul ploaie pe pămȃnt!” ( III, Regi 17, 14)

Astfel s-au hrănit ei o bună perioadă de timp, pȃnă cȃnd fiul văduvei s-a ȋmbolnăvit și a murit. Femeia, copleșită de durere, ȋl acuză pe Ilie de moartea copilului ei. Dar el, prin puterea dăruită de Dumnezeu, aceea de a ȋnvia morții, reușeste să ȋl readucă la viață și să ȋl dăruiască sănătos mamei lui. Femeia, impresionată ȋi spune lui Ilie: “Acum cunosc și eu că tu ești omul lui Dumnezeu și cu adevărat cuvȃntul lui Dumnezeu este ȋn gura ta!” ( III Regi 17, 24)

După mai multe zile, Domnul i-a vorbit lui Ilie astfel: “Du-te și te arată lui Ahab și eu voi da ploaie pe pămȃnt!” (III Regi 18,1)

Astfel, din porunca lui Dumnezeu, Ilie a plecat de la femeia văduvă și a mers ȋn Samaria la regele Ahab care considera că toată urgia care se abătuse asupra poporului său era cauzată de Ilie.  Regele Ahab nu conștientiza că ȋnchinarea lor la idoli a ȋndepărtat mila lui Dumnezeu de la ei.

Pentru a-i dovedi cȃt de mare este Puterea lui Dumnezeu, Ilie i-a poruncit să ȋi adune pe cei 850 de prooroci mincinoși (450 ai lui Baal si 400 ai zeiței Astarte) ȋmpreună cu tot poporul pe muntele Carmel. Și a cerut să fie aduși doi viței, din care unul să fie jertfit lui Baal de către ȋnchinătorii săi și celălat să fie jertfit de el, adevăratului Dumnezeu, astfel: să se facă două altare pe care să se așeze cele două animale și care dintre ei va reuși să coboare foc din cer peste jertfa sa, aceluia să se ȋnchine.

Ei au făcut acest lucru, numai că după ore ȋntregi de rugăciuni și de chemări ale idolului nu s-a ȋntȃmplat nimic. Atunci Ilie a poruncit ca altarul ȋnchinat lui Dumnezeu să fie făcut din doăsprezece pietre pe care să se așeze vițelul tăiat bucați și ȋmprejurul lui să fie săpat un șanț. De asemenea, a cerut ca jertfa lui să fie stropită de trei ori cu patru vase pline cu apă. Iar la vremea jertfei de seară, Ilie s-a rugat astfel: “Auzi-mă Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu singur ești Dumnezeu ȋn Israel și că eu sunt slujitorul tău!” ( III Regi18, 36).
Și s-a pogorȃt foc din cer care a mistuit toate, vițelul, pietrele și apa. Cȃnd a văzut poporul toate acestea, a căzut cu fața la pămȃnt și a zis: “Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!”( III Regi 18, 39).

După aceea au prins pe proorocii mincinoși și i-au ucis la rȃul Chișon. Apoi Ilie s-a rugat lui Dumnezeu să dea ploaie și după trei ani și jumătate s-a milostivit Domnul spre poporul amăgit de regele Ahab și a dat ploaie pe fața pămȃntului.

Sfinții părinți spun că altarul făcut de Sfȃntul Ilie semnifică altarul Bisericii Creștine ȋntemeiate de Hristos prin jertfa sa de pe Golgota. Cele douăsprezece pietre ale altarului reprezintă cei doisprezece Apostoli care stau la temelia Bisericii. Lemnele de pe jertfelnic simbolizează mucenicii uciși pentru apărarea credinței și a Evangheliei.

Vițelul adus ca jertfă este ȋnsuși Iisus Hristos care se jertfește pentru mȃntuirea lumii, pe altarele din bisericile unde se ține Sfȃnta Liturghie. De asemenea, Sfinții Părinți asemuiesc cele patru vase ȋn care s-a cărat apa, cu cei patru evangheliști și ȋn viziunea lor, cele trei turnări de apă reprezintă cele trei persoane ale Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Sfȃntul Duh. Apa care a umplut șanțul din jurul altarului semnifică ȋnvățătura Evangheliei, iar focul ce s-a coborȃt din cer ȋnchipuie Pogorȃrea Duhului Sfȃnt care sfințește, luminează și ȋnnoiește toate.

După ce a aflat de uciderea proorocilor ei, Izabela s-a mȃniat pe Ilie și a hotărȃt să fie ucis. Cȃnd a auzit Ilie despre planul acesteia a fugit ȋn pustiu lăsȃnd ȋn urma pe ucenicul său Elisei. Pe drum a fost hrănit de un ȋnger al Domnului și astfel a prins putere pentru o călătorie de 40 de zile și 40 de nopți pȃnă la muntele Horeb unde a primit poruncă de la Dumnezeu să se ȋntoarcă ȋn locurile de unde a plecat pentru a-l unge prooroc, ȋn locul său, pe Elisei.

Și s-a ȋntors Ilie ȋn Samaria, l-a luat pe Elisei și a mers ȋn părțile Iordanului unde a despărțit apa cu cojocul său pentru a trece pe partea cealaltă a rȃului. După ce a traversat rȃul, a lăsat moștenire cojocul său și harul său lui Elisei, harul său ȋndoit, așa cum i-a cerut acesta. Apoi Sfȃntul Ilie, Proorocul lui Dumnezeu, a fost ridicat la cer într-un car de foc. El a dobȃndit viață veșnică fără a mai trece prin poarta morții.

Elisei a continuat ȋn Israel lucrarea profetică a lui Ilie, care după sute de ani de la această ȋntȃmplare va fi văzut ȋn chip minunat pe muntele Tabor, la Schimbarea la Față a Mȃntuitorului Hristos.

Sfȃnta Scriptură ne spune că misiunea pe pămȃnt a Sfȃntului Ilie nu s­-a ȋncheiat. El va veni din nou să vestească lumii apropierea Judecății de Apoi și va pregăti cea de-a doua venire a lui Hristos. Atunci, Ilie va fi omorȃt de sabia lui Antihrist, ȋmpreună cu Enoh, cel de-al șaptelea patriarh, care, și el, a fost mutat cu trupul la Cer.

Sfȃntul Prooroc Ilie, prin puterea sa cerească a ȋntors lumea de la rătăcire la adevărata credință.

Fericitul Augustin ne spune: ”Chintesența religiei este ca să practicăm ceea ce sărbătorim și să facem din obiectul cultului nostru, regula vieții noastre”.

Să ne rugăm Sfȃntului Prooroc Ilie să ne ajute să facem din rugăciune “regula vieții noastre”, să sporească roadele pămȃntului prin ploaie timpurie și tȃrzie!

La mulți ani, tuturor celor care poartă numele de Ilie și derivatele acestuia! Sfȃntul Prooroc Ilie să vă ocrotească și să vă bucure sufletele!

Statisticile existente la nivel național arată că, din totalul celor aproximativ 22 milioane de români, peste 120.000 de persoane poartă numele Sfântului Ilie.
Multe biserici, de la orașe sau de la sate, au hramul Sf. Ilie.

Obiceiuri și tradiții

În tradiția populară, Sf. Mare Prooroc Ilie este considerat ocrotitorul recoltelor. Se spune că Sfȃntul Ilie mȃnă un car de foc ȋn timpul furtunilor și trimite fulgere către cei păcătoși. El aleargă printre nori unde tună, fulgeră și trăsnește!

O datină stramoșească spune că ȋn timpul furtunii este bine să iți faci cruce des, deoarece Dumnezeu i-a spus lui Ilie, cȃnd i-a ȋnmȃnat biciul, să lovească ȋn toate, ȋnsă nu și ȋn cruce!

Potrivit tradițiilor, de Sfântul Ilie se mănâncă, pentru prima dată, roada nouă de mere și de struguri, nuci și alune. Sf. Ilie este considerat și patronul apicultorilor: în această zi, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, activitate cunoscută sub denumirea de „retezatul stupilor”.

Sfântul Ilie este ocrotitorul Forțelor Aeriene Române.

Sărbătoarea Sfȃntului Ilie marchează miezul verii pastorale, data când le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână. Cu această ocazie, ciobanii tineri sau chiar cei maturi aduceau în dar iubitelor sau soțiilor lor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multă migală.

Ȋn vechime, se obișnuia ca ȋn aceasta zi să se organizeze ȋntȃlniri ale comunităților sătești de pe ambii versanți ai Carpaților (numite nedei), se organizau tȃrguri, iarmaroace și bȃlciuri, unele păstrate pȃnă ȋn zilele noastre. Ȋn cadrul acestor manifestări, ce durau mai multe zile și erau considerate a fi bune prilejuri de cunoaștere pentru tineri, atmosfera era ȋnsuflețită de muzică și se făcea comerț cu produse pastorale, instrumentar casnic, unelte și produse agricole.

Pentru ținutul sucevean este demn de amintit renumitul bȃlci de la Fălticeni, bȃlci care, din anul 1814, ȋn urma hrisovului lui Scarlat Vodă Calimachi, era al doilea ca mărime din Europa, după cel de la Leipzig. Cu două-trei săptămȃni ȋnainte de 20 iulie, pe străzile Fălticeniului ȋncepea să se adune mozaic de lume și se auzeau strigătele și chemările negustorilor rostite ȋn polonă, rusă, letonă, cehă, germană, maghiară, turcă sau arabă. La bȃlciul organizat cu această ocazie („Comedia din deal”) veneau artiști de circ, soseau parcuri de animale sălbatice, erau montate scrȃncioburi de diverse forme și mărimi, erau aduse teatre de păpuși, roata norocului și multe alte atracții pentru curioșii adunați „pe deal”. Treptat, iarmarocul de la Fălticeni, ca de altfel multe alte manifestări tradiționale, și-a pierdut importanța, astăzi ȋncercȃndu-se revigorarea lui ȋn cadrul Festivalului folcloric „Șezătoarea”.

O altă datină spune ca ȋn ajunul zilei de Sfȃntul Ilie fetele să meargă noaptea ȋn locurile unde cȃnepa este semănată, să se dezbrace și să se tăvălească goale prin cȃnepă. Mai apoi, acestea trebuie să se ȋmbrace repede și să meargă acasă să doarmă. Iar dacă ȋn timpul nopții fetele vor visa cȃnepa verde, la măritiș acestea vor lua flăcăi de bărbați. Iar dacă vor visa cȃnepa uscată, fetele se vor marită cu oameni bătrăni.

Tot de sărbătoarea Sfȃntului Ilie se obișnuiește ca femeile să aducă la biserică busuioc și să ȋl pună la iconostas. Pe cȃnd slujba se sfȃrșește, acestea ȋl iau, ȋi dau foc și freacă gura copiilor cȃnd au bube.

Articolul Sfȃntul Prooroc Ilie, model de credință și curaj apare prima dată în Jurnal Social.

Nașterea Sfȃntului Ioan a fost ȋnaintemergătoare minunatei nașteri a lui Hristos.

Ȋn calendarul creștin ortodox, Sfinții au ca zi de cinstire ziua trecerii lor la cele veșnice, ȋnsă Biserica a ȋnchinat lui Ioan șase sărbători: zămislirea (23 septembrie), nașterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), tăierea capului (29 august), prima și a doua aflare a capului lui (24 februarie) și a treia aflare a capului  (25 mai).

Ioan este nume iudaic-Iohanan, prescurtare din Iehohanan și ȋnseamnă: „Dumnezeu s-a milostivit”.
Sfȃntul Ioan Botezătorul s-a născut în cetatea Orini, ȋn familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendentă a seminției lui Aaron, primul mare preot al lui Israel și purtător de cuvȃnt al lui Moise. Nașterea Prorocului Ioan s-a petrecut cu șase luni ȋnaintea nașterii lui Iisus.

Data de 24 iunie nu a fost fixată ȋntȃmplător ca zi a nașterii Sfȃntului Ioan Botezătorul. Ȋn Sfȃnta Scriptură, ȋn Evanghelia Sfȃntului Luca, ȋn primul capitol, se spune că zămislirea Sfȃntului Ioan Botezătorul a avut loc după ce Zaharia, tatăl său, a slujit ȋn Sfȃntul Altar- loc ȋn care numai arhiereul intra o singură dată pe an, ȋn luna a șaptea, ziua a zecea. Această lună din calendarul iudaic cuprindea o parte din septembrie și o alta din octombrie. Sfinții Părinți au rȃnduit ca ziua zămislirii Sfȃntului Ioan să fie pe 23 septembrie, iar ziua de 24 iunie ca zi de naștere.

Părinții Sfȃntului Ioan, Zaharia și Elisabeta, erau persoane ȋn vȃrstă care nu mai sperau ca vor avea prunci, de aici și ȋndoiala lui Zaharia atunci cȃnd  Arhanghelul Gavriil i-a prezis  că soția sa bătrȃnă „va naște prunc care va fi mare ȋnaintea Domnului” ( Luca 1:15) și „va merge ȋnaintea lui cu duhul și puterea lui Ilie” ( Luca 1:17). Pentru că nu a dat crezare celor vestite de Arhanghel, Zaharia va rămȃne mut pȃnă va pune numele fiului său.

La tăierea ȋmprejur a pruncului său, a opta zi după naștere,  limba preotului Zaharia se va dezlega, după nouă luni, cȃnd  va scrie pe o tăbliță numele Ioan, nume ce i-a fost prezis de Arhanghelul Gavriil, pentru a-l purta fiul său.

De asemenea, Zaharia inspirat fiind de Duhul Sfȃnt a proorocit: „Și tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Preaȋnalt, căci vei merge ȋnaintea Domnului, să gătești Căile Lui”. ( Luca 1:76)

Sfȃntul Evanghelist Luca ne istorisește toate acestea și ne mai spune despre Sfȃntul Ioan că: „Pruncul creștea și se ȋntărea ȋn duh și a stat ȋn locuri pustii pȃnă ȋn ziua arătării lui, ȋnaintea lui Israel”. ( Luca 1: 80)

Sfȃntul Ioan Botezătorul se găsește pe treapta cea mai ȋnaltă din ierarhia sfinților, iar această cinstire i-a fost acordată de Ȋnsuși Mȃntuitorul Hristos, cȃnd a vorbit ucenicilor despre el, la momentul ȋn care acesta se afla ȋnchis ȋn temniță de către Irod Antipa. Mȃntuitorul spunea astfel despre el:

„Adevăr vă spun, că dintre cei născuți din femeie nu s-a sculat niciunul mai mare decȃt Ioan Botezătorul”. ( Matei XI, 71)
Proorocul Isaia ȋl numește: „Glasul celui ce strigă ȋn pustie: gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui”.

Cunoscut ca mijlocitor al legii și propovăduitor al pocăinței, Sfȃntul Ioan este proorocul care ȋnchide cartea Vechiului Testament. Cu Nașterea Domnului ȋncepe o lume nouă și se deschide cartea Noului Testament.

Vechiul Testament se sfȃrșește cu cel mai mare dintre cei născuți dintre femei, culmea cea mai ȋnaltă la care s-a putut ridica omul și Noul Testament ȋncepe cu adȃncul cel mai de jos la care S-a coborȃt Dumnezeu facȃndu-Se Om.

Ȋnsuși Sfȃntul Ioan Botezătorul le vorbește ucenicilor săi despre Domnul Hristos astfel: „Acestuia I se cade să crească, iar mie să mă micșorez”. La nașterea lui Hristos, lumina zilei ȋncepe să crească odată cu Solstițiul de iarnă din 21 decembrie (cel mai adesea, uneori are loc la 22 decembrie), iar la Nașterea Sfȃntului Ioan lumina zilei ȋncepe să scadă, după Solstițiul de vara de la 21 iunie.

De aici putem ȋnțelege că Sfȃntul Ioan Botezătorul, persoana care reprezintă Legea Veche, se naște într-un timp cȃnd ziua se micșorează, ca semn că Legea Vechiului Testament ȋncepe să apună pentru că vine Legea Harului, Legea lui Hristos.
Ȋntre aceste doua nașteri, care au loc dupa solstiții, există o tainică legătură dumnezeiască.

Există o lungă perioadă din viața Sfȃntului Ioan Botezătorul despre care nu avem  niciun fel de informații. Cunoaștem că s-a retras ȋn pustiu, unde a dus o viață de aspre nevoințe, pȃnă ȋn momentul ȋn care a primit poruncă să ȋnceapă să predice. Din Evanghelia după Marcu, aflăm că Sfȃntul Ioan Botezătorul era ȋmbrăcat ȋn haină din păr de cămilă, ȋncins cu o curea de piele și că se hrănea cu lăcuste și miere sălbatică.
Rolul lui Ioan nu a fost numai acela de a pregăti poporul pentru venirea lui Hristos, ci și acela de a-L descoperi lumii ca Mesia și Fiul lui Dumnezeu

Ioan Botezatorul – „cel mai mare dintre cei născuți din femeie, dar  cel mai mic ȋn Ȋmpărăția Cerurilor”
Textul din evanghelia de la Matei 11, 11: „Adevărat zic vouă: nu s-a ridicat ȋntre cei născuți din femei unul mai mare decat Ioan Botezătorul totuși, cel mai mic ȋn ȋmpărăția cerurilor este mai mare decat el” (Matei 11, 11), este mărturisirea lui Hristos despre Ioan.

Sfȃntul Maxim Mărturisitorul oferă un ȋnțeles deosebit acestor cuvinte:  „Cel ce stă pe treapta cea mai de pe urmă ȋn viețuirea evanghelică e mai mare ca cel ȋnălțat ȋn treapta Legii”. De aici reiese că Sfȃntul Ioan Botezătorul, neȋmpărtășindu-se cu Duhul Sfȃnt revărsat la Cincizecime este mai mic decȃt cel mai mic ȋn ȋmpărăția lui Dumnezeu.

Se consideră că pe vremea Sfȃntului Ioan Botezătorul Ȋmpărăția Cerurilor nu era ȋncă deschisă oamenilor și, astfel, Sfȃntul Ioan este mai mic decȃt orice ȋnger.

Ioan, prin viața pe care a dus-o, este considerat un ȋnger ȋn trup prin viețuire și lucrare, apostol prin mesajul purtat prin ȋnvățătură și mucenic prin jertfa pentru Hristos.

Reprezentarea lui Ioan Botezătorul, ȋn iconografie, cu aripi, a fost inspirată de profeția lui Maleahi: „Iată, Eu trimit pe ȋngerul Meu și va găti calea înaintea feței Mele […]

Să lăsăm glasul Sfȃntului Ioan Botezătorul să răsune ȋn pustiul sufletelor noastre și să ȋi urmăm ȋndemnul de a face fapte vrednice de pocăință, de a trăi ȋn credință, ȋn pacea si dragostea lui Dumnezeu!
AMIN!

OBICEIURI ȘI TRADIȚII

Există în mitologia folclorică românească, ideea că Sânzienele sau Drăgaicele, ar fi personaje mitice nocturne. Faţă de alte personaje mitice, precum ielele şi rusaliile, Sânzienele sunt aducătoare de pace, armonie, iubire, voioşie şi multă bunătate, având efecte benefice asupra tuturor oamenilor, vieţuitoarelor şi plantelor, în general, asupra tot ce are viaţă.

Un specialist în folclor, Marcel Lutic menționează că Sânzienele ascund trei elemente strâns legate între ele: “primul se referă la zânele, de obicei, bune, zâne extrem de harnice în noaptea de 23 spre 24 iunie, adică noaptea Sânzienelor; al doilea este reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori având importante atribute divinatorii şi magice, aceste flori fiind substitute vegetale ale zânelor cu acelaşi nume. Ultimul element, vizează chiar sărbătoarea de pe 24 iunie, sărbătoare numită, mai ales în sudul României, şi Drăgaica”.

Potrivit tradiţiei folclorice, Sânzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie, cântă şi dansează, de obicei, în jurul unui foc, umplu de fecunditate femeile căsătorite, înmulţesc animalele şi păsările, împart rod holdelor, umplu de leac şi miros florile, tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor.

În unele regiuni din țară încă se ține tradiția de Sânziene, când fetele mari culeg flori de sânziene de pe câmp și le împletesc cununi. Mai apoi, fetele aruncă peste case coronițele. Iar dacă acestea se lovesc sau ajung să se agațe de horm, acest lucru înseamnă că urmează o cununie în cel mai scurt timp. In zorii zilei de 24 iulie, băietii se adună în cete și bat satele în lung și în lat cu flori de sânziene la pălării.

Tot 24 iulie se alege Drăgaica. Aceasta este aleasă dintr-un grup de șapte fete. Aleasa trebuie să fie cea mai cuminte, cea mai frumoasă, dar și cu cea mai bună inimă dintre toate. După ce fata este aleasă, aceasta este împodobită cu spice de grâu în timp ce restul tinerelor se îmbracă în alb. Mai apoi, alaiul pornește prin sat. La răscruce de drumuri fetele fac o horă și încep să cânte voioase.

„Amuţitul cucului” este o altă denumire din popor a Sărbătoarii Sânzienelor, deoarece această pasăre cântă numai trei luni pe an, respectiv de la echinocţiu de primăvară (în jurul datei de 21 martie) până la solstiţiul de vară (21 – 22 iunie) sau chiar de Sânziene, pe 24 iunie.

De Sânziene, au loc bâlciuri şi iarmaroace, acestea fiind un foarte bun prilej pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei.

Articolul Nașterea Sfȃntului Ioan -Ȋnaintemergătorul și Botezătorul Domnului-prilej de bucurie și trăire ȋn credință apare prima dată în Jurnal Social.