Ancheta efectuată de DIICOT la căminele pentru vârstnici și persoane cu dizabilități a scos la iveală nu numai atrocități demne de lagărele de exterminare, ci și tâlhării comise, paradoxal, cu mijloace legale utilizate pentru deposedarea de venituri și de bunuri de valoare a bătrânilor și adulților fără discernamânt și fără aparținători ori abandonați de familii. Acest tip de vulnerabilitate suplimentară, patrimonială, a persoanelor cu dizabilități psihice, relevată (și) de ancheta pe care se concentrează atenția opiniei publice în aceste zile, ar trebui să relanseze dezbaterile pe marginea unora dintre prevederile controversate ale noii Legi nr. 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale. O lege care a beneficiat ea însăși de ,,ocrotire” de la nivel înalt, precum și de o remarcabilă prioritizare pe întreg circuitul decizional.

În data de 16 decembrie, Consiliului Național al Dizabilității a publicat un comunicat cu titlul sugestiv ,,CNDR consideră că noua lege destinată persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihosociale le poate expune abuzurilor de natură juridică”, în cuprinsul căruia sunt analizate acele prevederi care, în mod paradoxal, deși sunt menite ocrotirii, în realitate cresc riscul de exploatare a lipsei de discernământ caracteristică majorității persoanelor cu handicapuri mentale grave, permanente.

Anterior publicării acestui comunicat, mai multe organizații neguvernamentale au solicitat public revizuirea prevederilor din proiectul legii redactat și aprobat, fără a se ține cont de propunerile și amendamentele înaintate de mai multe ONG-uri care activează în sprijinul persoanelor cu dizabilități.

285 de ONG-uri din dizabilitate cer clarificarea Legii privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale

Ne apărăm copiii: cerem informare, dialog și completarea legii!

Guvernul hotărăște în spatele ușilor închise soarta persoanelor cu dizabilități

Limitarea accesului ONG-urilor interesate de o reală protejare a persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihosociale la lucrările „Comitetului pentru redactarea unor propuneri de lege ferenda în vederea conformării cu dispozițiile Deciziei Curții Constituționale a României nr. 601/2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 164 alin. (1) din Codul civil, în materia punerii sub interdicție a persoanelor cu dizabilități” este demonstrată de Decizia nr. 357 din 14 iunie 2021 privind constituirea și atribuțiile respectivului comitet.

Astfel, prin Articolul 5, la aliniatul (4), se stabilește că ,,La propunerea membrilor, la reuniunile Comitetului pot participa invitați din partea (…) societății civile.

Și au participat, dar mult prea puțini, adică doar cei care au fost invitați. Asta deși strategia pentru persoane cu dizabilități botezată „O Românie echitabilă” oferă asigurări că va fi implementată ,,cu implicarea directă a persoanelor cu dizabilități, a organizațiilor acestora și a organizațiilor pentru respectarea drepturilor omului”.

Revenind la forma finală a Legii 140/2022, ar mai fi de remarcat că, în prima sa variantă prezentată public nu avea în conținut exact partea care vulnerabilizează în plan patrimonial persoanele cu dizabilități intelectuale grave, cele fără discernământ, respectiv capitolul ,,Asistența pentru încheierea actelor juridice”.

Prevederile acestui capitol răstoarnă practica judiciară. conform căreia, până la Legea 140/2022, unei persoane fără discernamânt, deci fără ,,capacitate de exercițiu” – care nu știe unde se află, de ce se află acolo (de exemplu într-un birou notarial),  nu știe cât este ceasul, ce zi este, care este diferența dintre 50 de bani și 50.000 de lei – nu i se permitea să încheie acte cu caracter juridic. Se proceda astfel exclusiv în scop protectiv – nidecum discriminatoriu – pentru a fi prevenite deposedări abuziv, precum cele pe care anchetatorii le probează actualmente în cadrul anchetei ,,Azilele groazei”. Și chiar dacă unii notari incorecți ar fi închis ochii acceptând persoane fără capacitate de exercițiu, actele încheiate de acestea ar fi fost lesne anulabile. Mai nou însă, cu ajutorul Legii 140/2022, ignorându-se diferențierea gradelor de handicap mental în funcție de gravitate, sub pretextul înlăturării discriminării, până și persoanele lipsite de discernământ pot încheia acte cu caracter juridic cu condiția ,,asistării” lor în fața notarului. Asistarea poate fi făcută practic de oricine. Surprinzător și nefiresc, această lege nu exceptează de la dreptul de a încheia acte juridice nici măcar persoanele cu afecțiuni psihice severe care acum, sedate din cauza medicației uzuale, pot mâzgăli un x sau o floricică lângă degetul asistentului, și astfel donația unui apartament este considerată ca fiind în regulă. Perfect legal, dar profund incorect și imoral!

În atare situație, se naște o întrebare: când le era mai ușor administratorilor de azile ale groazei să-i tâlhărească pe bieții ,,îngrijiți? Înainte de Legea 140/2022, atunci când un notar care accepta încheierea unui act de vînzare-cumpărare sau de donație semnat de o persoană fără capacitate de exercițiu riscă să răspundă în instanță pentru încălcarea legii sau acum, când poate să valideze actul de transfer al patrimoniului proprietarului cu handicap psihic grav către „îngrijitorul” rău-intenționat, absolut legal în condițiile „asistării” celui dintâi care oricum nu înțelege ce i se spune? Trebuie să ne întrebăm, chiar și tardiv, dar obligați de orororile și abuzurile relevate de anchetatorii dramelor și tragediilor din azilele groazei: cui folosesc, în realitate, aceste prevederi considerate reformatoare? Celor mai vulnerabili membri ai societății marcați de incapacitate intelectuală permanentă sau prădătorilor care le vânează agoniseala?

În concluzie, dacă toate ororile dezvăluite până acum opiniei publice au relevat că persoanele cu dizabilități sunt victime sigure ale unor practici sistemice cu ajutor din sfere înalte și că, din acest motiv, se impune modificarea întregii legislații menite să le protejeze,  ar fi cel puțin nefiresc să facă excepție Legea 140/2022 pe motiv că este nouă și reformatoare. Măcar să ajungă să conțină precizarea ,,cu excepția persoanelor cu dizabilități grave și permanente”, adăugată tuturor prevederilor care facilitează vânătoarea de pensii, case, apartamente, terenuri, depozite bancare etc., aparținând unor persoane cu atât mai vulnerabile cu cât nu au nici judecată și nu mai au nici familii (ori sunt abandonate de acestea).

Legea privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale trebuie să le ocrotească în mod real și pe cele cu handicapuri psihice grave, permanente, cele care acum sunt victimele ,,îngrijitorilor” din mănosul domeniu al serviciilor sociale căpușat de neoameni!

Articolul Legea ocrotirii persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihosociale nu trebuie să fie arma perfectă pentru vânătorii de averi! apare prima dată în Jurnal Social.

Este de remarcat că unele dintre prevederile cu caracter echivoc ale noii legi aprobate de Guvern pot afecta, nu numai persoanele cu dizabilitate mentală congenitală, ci și pe mamele, tații, bunicii oricăruia dintre noi care, din cauza îmbătrânirii, se confruntă cu probleme de memorie, gândire, comportament și, din păcate, mulți dintre ei, cu afecțiuni psiho-sociale severe precum Boala Alzheimer.

În motivarea Deciziei nr. 601 /2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 164 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, Curtea Constituțională a României a invocat că prevederile acestuia nu sunt însoțite de suficiente garanții care să asigure respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, că diferitelor grade de dizabilitate intelectuală și psihosocială trebuie să le fie atașate grade corespunzătoare de ocrotire în funcție de rezultatele unor revizuiri periodice.

În acest context, noua „Lege privind unele masuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale” aprobată, în data de 10 decembrie, de către Guvern, introduce o serie de prevederi noi care generează ambiguități și semne de întrebare serioase în legătură cu necesarele corecții care au motivat Decizia nr. 601/2020 a Curții Constituționale a României.

Astfel, analizând Capitolul 1 – „Asistența pentru încheierea actelor juridice” (în legătură cu care se cuvine remarcat că este un capitol nou introdus, inexistent în versiunea anterioară a proiectului prezentei legi, supusă dezbaterii publice) se nasc (cele) mai multe întrebări:

În urma lecturării prevederilor art. 1 – alin (1) este greu de înțeles cum o persoană suferind de dizabilitate mentală severă sau accentuată, fără discernamânt, fără autocontrol, fără orientare temporo-spațială, „care are nevoie de sprijin pentru a se îngriji de persoana sa”, se va putea deplasa la un birou notarial. Cum va putea această persoană să se adreseze unui notar dacă nu conștientizează propria nevoie de asistență, nevoia de „administrare a patrimoniului propriu” și cu atât mai puțin pe aceea de „exercitare a drepturilor și libertăților sale civile”?! Dacă respectiva persoană nu are discernământ, cum ar putea să conștientizeze posesia unui patrimoniu, nevoia de administrare a acestuia? Aprecierea lipsei de realism a acestei propuneri de prevedere (plecând de la prezumția de bune intenții care o motivează) ar fi făcută fără ezitare de către absolut oricare medic psihiatru sau psiholog. Ne întrebăm: în comisia de redactare a prezentei legi destinată cu precădere dizabilității mentale au fost cooptați și specialiști în acest domeniu, respectiv psihologi și medici psihiatri? CCR consideră că sunt necesare mai multe garanții privind respectarea drepturilor persoanei cu dizabilități mentale, extrem de vulnerabilă mai ales în plan juridic prin natura acestui tip de handicap. În cazul art. 1 – alin 1, care sunt garanțiile că persoana cu dizabilitate intelectuala severă nu va fi „dusă” la un notar pentru a fi „asistată” în administrarea patrimoniului său?!!! Oferă această prevedere mai multă garanție și este mai protectivă decât neconstituționalul articol 164 în baza căruia valoarea juridică a „semnăturii” unei astfel de persoane aflate în imposibilitatea conștientizării nevoilor și consecințelor faptelor sale era anulabilă?

Apoi, în conținutul aceluiași articol se statuează că „Asistentul este autorizat să acționeze ca intermediar între majorul care beneficiază de asistență și terțele persoane, fiind prezumat că acționează cu consimțământul majorului”.

Cum ar putea „prezumarea”, adică presupunerea că majorul fără discernamânt și-a dat acordul în mod conștient, să constituie unul dintre elementele de garanție a respectării drepturilor fundamentale ale persoanei cu dizabilități” așa cum recomandă CCR în motivarea Deciziei nr. 601 /2020?! Cum ar putea să existe „consimțământul„ „majorul(ui) care, din cauza unei dizabilități intelectuale sau psihosociale, are nevoie de sprijin pentru a se îngriji de persoana sa” altfel decât „prezumat”, prin urmare incert, mai ales în cazul persoanei cu dizabilitate intelectuală severă?

La alin (2) întrebarea care se impune este: „Deciziile luate inclusiv de către majorul fără discernământ”?! La art. 2 – (1) legiutorul spune că „Asistentul trebuie să acționeze cu prudență, diligență, onestitate și loialitate în vederea realizării optime a intereselor majorului”. Cuvântul „trebuie” este încă un element de prevenire a abuzurilor asupra persoanei ocrotite? Ce nu aflăm din acest proiect de lege este tocmai ce riscă asistentul dacă nu „acționează cu prudență, diligență, onestitate și loialitate”.

La art. 3 – alin. (3) nedumerirea pe care acesta o generează este: actele juridice „le încheie singur”, majorul fără discernământ, fără să înțeleagă ce face, de ce face, dar „sfătuit” de către asistent care „nu încheie și nu încuviințează”?

La art. 4, alin (3) ar fi de făcut comentariul: cu condiția ca asistentul să nu profite de lipsa de discernământ a celui pe care îl asistă solicitându-i contravalori exagerate ale cheltuielilor aferente asistării.

La art. 5 – alin (3) lămurirea necesară este: cum ar putea „majorul care, din cauza unei dizabilități intelectuale sau psihosociale, are nevoie de sprijin pentru a se îngriji de persoana sa” să „facă plângere la instanța de tutelă” tocmai împotriva asistentului de al cărui ajutor depinde? Paradoxal, cu sprijinul acestuia? Sau contând pe rude ori vecini? Dacă nu mai are rude în viață interesate de soarta sa și dacă vecinii nu se amestecă în viețile altora, cine să-l ajute să facă plângere împotriva asistentului la instanța de tutelă?

Dacă orașe mari din România nu au înființate instanțe de tutelă, evident că nici localitățile mai mici nu au. Drept urmare, de exemplu cererile de punere sub interdicție, până la declararea neconstituționalității acestei măsuri, au fost de competența instanțelor de tutelă și erau înregistrate și soluționate la rând cu celelalte cauze civile. În consecință, de exemplu o pronunțare pentru punere sub interdicție dura între un an și doi ani. Așa că „soluționarea de urgență” prevazută la alin. (4) este pur teoretică.

La art. 6, alin (1) paragraf b) întrebarea este: cum va putea persoana cu dizabilitate intelectuală severă să formuleze cererea și să se adreseze notarului ca să scape de asistentul rău-intenționat? Cum poate conștientiza, lipsită fiind de discernamânt, că asistentul profită abuzând de încrederea ei? Cum ar putea să îndeplinească această salvatoare formalitate birocratică, a formulării și depunerii unei cereri la notar, chiar și dacă are „doar” un retard mental sever? Să fie oare și aceasta una dintre garanțiile suplimentare pentru respectarea drepturilor persoanei cu handicap mental?

Analizând Capitolul II- „Modificarea și completarea Codului civil și a Codului de procedură civilă” se constată necesitatea câtorva clarificări, după cum urmează:

La art. 41, (alin. 1) privind capacitatea de exercițiu restrânsă se introduce ca noutate măsura punerii sub consiliere judiciară. Este de remarcat ca în niciun articol și în niciun paragraf din prezenta „Lege privind unele măsuri de ocrotire a persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihosociale” nu se precizează cine realizează/exercită, unde și cum, consilierea judiciară a persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă. Pentru comparație, în cazul măsurii tutelei speciale, există în textul prezentei legi reglementările necesare pentru exercitarea acestei măsuri de ocrotire.

La art. 106, alineatul (2) cu privire la ocrotirea majorului prin instituirea măsurii consilierii judiciare sau a tutelei speciale ori a curatelei a fost adăugată și formularea „sau a unei alte măsuri prevăzute de lege”. În lipsa precizării cărei alte măsuri prevăzute de lege, se creează o ambiguitate care poate genera ulterior „portițe” de interpretare și consecințe nedorite pentru persoana ocrotită.

Articolul 168, aliniatul (3) a suscitat cele mai multe exprimări ale îngrijorării reprezentanților organizațiilor care reprezintă persoane cu dizabilități intelectuale și ale unor părinți care s-au adresat în mod direct Consiliului Național al Dizabilității din România după ce au citit proiectul legii. Sumarizând nedumeririle exprimate sunt necesare clarificări despre cum vor fi ocrotite persoanele cu dizabilitate mentală „permanentă și totală” după expirarea acelui maxim de 10 ani?! Conform art. 164, alin (4): „O persoană poate beneficia de tutelă specială dacă deteriorarea facultăților sale mintale este totală și este necesar să fie reprezentată în mod continuu în exercitarea drepturilor și libertăților ei.” După 10 ani cum va mai fi reprezentată și ocrotită „în mod continuu”? După cei 10 ani, măsura tutelei speciale se va ridica și, drept consecință, respectiva persoană fără discernământ va fi considerată ca având capacitate deplină de exercițiu. Unde mai este garanția că drepturile fundamentale ale persoanei fără discernământ vor fi respectate după expirarea perioadei de maximum 10 ani?

De ce nu s-a ținut cont de recomandarea din motivarea CCR privind reevaluarea periodică a remanenței dizabilității incurabile în vederea prelungirii, cu motivație bine întemeiată, a tutelei speciale din cinci, în cinci ani? De dorit ar fi ca în acest caz atât persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale, cât și părinții (sau rudele) acestora să nu mai fie nevoiți să treacă de fiecare dată prin toate procedurile medico- birocratice umilitoare și traumatizante. Astfel, acolo unde se impune, măsura ocrotirii ar fi adaptată caracterului ireversibil al dizabilității, iar persoana nu ar fi privată de ocrotire după expirarea limitei de 10 ani.

În ceea ce privește art. 174, aliniatele (3) și (4) permit ca „ocrotitul” să fie îngrijit într-un serviciu social sau o altă instituție, iar tutorele (deci și cel numit) poate „administra” locuința acestuia având dreptul să o închirieze, dar nu și obligația ca veniturile realizate astfel să le folosească pentru cel „ocrotit”. Aceste reglementări ar putea motiva interesul pentru ca îngrijirea „ocrotitului” să nu se facă la locuința acestuia, ci într-o instituție.

Precizăm că în urma emiterii de către CCR a Deciziei 601/2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 164 din Codul Civil, privind punerea sub interdicție a persoanelor cu dizabilități intelectuale, Guvernul României ar fi trebuit să completeze respectivul vid legislativ în termen de 45 de zile. Acest termen a fost depășit și, din acest motiv, un mare număr de persoane adulte cu dizabilități mentale grave sunt lipsite de reprezentare legală și în consecință și de unele drepturi conferite de Legea nr. 448/2006.

Când proiectul prezentei legi a fost supus dezbaterii publice, unii dintre părinții adulților cu dizabilități intelectuale și psihosociale grave au transmis pe canale oficiale, în termen legal, și la Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții, și la Ministerul Justiției, propunerea de legiferare a dreptului de a-și reprezenta legal descendenții adulți cu dizabilități psihosociale grave și vârste mentale de minori, ca alternativă de departe preferabilă măsurii instituirii tutelei speciale. Din păcate, însă, știut fiind că dezbaterea publică și transparența decizională sunt proceduri obligatorii, dar pur formale, și această propunere, extrem de importantă pentru a le ușura chinul parinților și descendenților adulți cu dizabilitate mentală și pentru a le facilita accesul la drepturile legale condiționate de reprezentare, a fost ignorată de către Comitetul care a redactat proiectul de lege ferenda.

„Cu regret mă întreb care sunt acele garanții suplimentare în raport cu vechile prevederi declarate neconstituționale pe care le introduce legea nou aprobată de Guvern? Sunt ele mai multe? Mai bune? Sau din cauza unor omisiuni, ambiguități, exagerări în tendința de modernizare a legislației pentru persoanele cu dizabilitate mentală, noua lege introduce mai multe vulnerabilități decât garanții comparativ cu prevederile din Codul Civil declarate neconstituționale?”, Daniela TONTSCH, președinte al Consiliului Național al Dizabilității din România.

http://andpdca.gov.ro/w/lege-privind-unele-masuri-de-ocrotire-pentru-persoanele-cu-dizabilitati-intelectuale-si-psihosociale/?fbclid=IwAR0IjlgLa8KEhmp5UQfciVV5gubQdDyBI0Jzzm0Imdik7BTBJxAheXyMLUQ

Articolul CNDR consideră că noua lege destinată persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihosociale le poate expune abuzurilor de natură juridică apare prima dată în Jurnal Social.