Autor: Cătălina Dincă

Cartea ,,Sub povara crucii”, parcă ruptă din viața autorului, ajunge cu mare ușurință la sufletul cititorului, mai ales dacă acesta este bolnav sau are în grijă o persoană bolnavă. Este despre o poveste de viață adevarată, emoționantă, duioasă și încărcată de trăiri, cărora cu greu le reziști.

Autorul, Gheorghe Constantinescu, a reușit să adune, sub cupola acestei cărți, trăiri intense care scot în evidență ce înseamnă să treci cu adevărat printr-o boală cronică, mai cu seamă dacă aceasta se numește cancer.

Cartea este o spovedanie, în care autorul împărtășeste cu ceilalți suferințele provocate de o boală cumplită, cancerul. Nu este doar un jurnal, ci o descriere sinceră a sinelui, o călătorie pe care nu a dus-o singur. Această boală este o regăsire de sine și de Dumnezeu. De asemenea, boala poate fi stop de la ,,autodistrugere” din cauza ,, vieții neechilibrate”.

Citind această carte, am avut un moment de introspecție. Mi-am dat seama că boala, mai ales cea cronică, te face mai uman, mai empatic. Realizezi că darurile lui Dumnezeu nu ți se cuvin, acestea te responsabilizează.

Autorul se gândește dacă are dreptul să ne scrie: ,, Are oare dreptul cineva din spatele frontului să-i scrie unui soldat din linia întâi?”. Acesta se simte neputincios, dar găsește curajul să facă ceva, chiar dacă nu se consideră ,,capabil să mângâie sufletul cititorului” apăsat de durere, dar din dragoste pentru cel bolnav, întrucât și domnia sa s-a aflat în aceeași situație, ne îndeamnă să avem ,,grijă cum ne purtăm crucea”. Se roagă să-l ,,lumineze Dumnezeu să ne scrie cu folos”, la aproximativ cinci ani de la boală, după lungi frământări, nu pentru a ne ,,ușura durerile”, ci pentru a le ,,înfrunta altfel”.

Sfârșitul lunii mai 2017 a fost pentru domnul Constantinescu poate cea mai dificilă perioadă din viață: aflarea diagnosticului în ultima fază a cancerului. Medicii i-au amputat stomacul, splina și au curățat ficatul, ,,o formă de cancer, de obicei mortală, celulele de cancer migrează rapid la plămâni”.

O dorință puternică l-a împins să meargă în Grecia, la Sfântul Nectarie, vindecătorul bolnavilor de cancer. A stat trei zile la Sfânt „a plâns” și ,,a lăsat în urmă toată durerea”. S- a rugat să se facă bine, să poată ajuta pe alții în aceeași situație. Răspuns la rugăciune, Sfântul Nectarie l-a ,,întărit” și i-a dat „încredere că se va vindeca”. De asemenea, medicul oncolog a avut rolul său fiind ,,un om cu suflet” – l-a încurajat spunându-i că datorită ,,psihicului puternic ” a putut ,,să treacă peste obstacole”.

Suferința duce la ,,autoizolare”, iar pacientul trebuie să ,,împartă viața cu alții pentru a fi întreg”. Singurătatea nu poate vindeca boala, nu aduce împlinire. De asemenea, la îndemnul doctorului care l-a sfătuit să nu citească, să nu asculte nimic despre boală, să stea în preajma oamenilor pozitivi, să bea apă alcalină, să mănânce 80% legume verzi și fructe, 20% carne de pasăre de curte și pește sălbatic, să facă exerciții de respirație, după șase luni el s-a simțit mai bine.

Domnul Constantinescu consideră că sufletul are nevoie de curățire prin încercarea bolii. ,,Dumnezeu îngăduie această suferință ca sufletul să se curățească”. De asemenea, intră în profunzimea minții noastre și se întreabă ,,de ce alții care au făcut păcate mai mari au parte de aceleași dureri”. Găsește și răspunsul la această ipoteză pe care a plăsmuit-o poate și dumnealui: ,,Știi tu însă, dacă ei s-au mântuit, nu știi” și nici ,,nu este problema ta sa judeci”.

Sunt de aceeași părere cu autorul, întrucât Dumnezeu ne disciplinează, nu ne pedepsește cu răutate, o face din dragoste pentru noi și pentru a ne aduce mai aproape de El ( Evreii 12.5 – 11), pentru a ne sfinți: ,,Fiți sfinți, căci Eu sunt Sfânt” (Petru 1.14 – 16) sau pentru a nu urma căi greșite de la care să nu mai putem reveni pe calea dreaptă bătătorită cu atâta grijă, dragoste și sacrificiu de Dumnezeu.

Părintele Pimen povestea despre o femeie care avea un fiu de câțiva anișori bolnav și care urma să plece la Dumnezeu în câteva ore. Femeia, credincioasă, stătea în genunchi, plângea și se certa cu Dumnezeu să îi salveze fiul, cerându-i în mod imperativ acest lucru. Dumnezeu îi face voia femeii și îi salvează fiul. Timpul trecea, băiatul a devenit adolescent, a intrat într-o gașcă periculoasă, unde violența și actele antisociale erau la ordinea zilei. La un moment dat, televiziunea difuzează în direct un schimb de focuri dintre două găști. Femeia își vede fiul la televizor cum este urmărit de poliție și împușcat mortal. Aceasta își dă seama că dacă l-ar fi lăsat să plece la Dumnezeu când era mic, ar fi ajuns în Rai.

De asemenea, am citit despre oameni plăcuți lui Dumnezeu care au fost închiși pe nedrept și care au fost o lumină și un ajutor pentru cei din închisoare, în timpul comunismului, dar și despre oameni cu diferite afecțiuni foarte grave, orbi sau oameni care au pierdut pe cineva drag și care luptă pentru cei care suferă la fel ca ei, făcând o cauză din aceasta.

Păcatul este ,,o fugă după o plăcere vinovată”. Pe cei ,,care te îngrijesc, domnul îi va răsplăti, boala prin care treci nu este numai crucea ta, este o cruce și pentru ei, o cruce care le va aduce cununa”.

Deznădejdea este comparată cu o adicție, mândria sau oricare patimă, dar mult mai gravă, întrucât ,,desfrânatul este mustrat de conștiință și se poate pocăi, deznădăjduitul nu mai vede pocăința”. Însănătoșirea este direct proporțională cu nădejdea, starea psihică:

,,Biruit de deznădejde vei pierde în războiul cu boala”

,,Rabdă că prin rănile tale poți vedea cerul… „

,,Nu există cruce fără binecuvântare”, nu este încercare în care Hristos să te lase singur.

,,O persoană care se confruntă cu o dizabilitate e de două ori mai motivată în lupta vieții”.

Pe patul spitalului, autorul și-a făcut o ,,autoevaluare a vieții”, a realizat care erau de fapt lucrurile importante: ,,am fost educat să-mi însușesc rolul și nu valori”, importanța lucrurilor „mărunte” pe care le considerăm că ni se cuvin, că le merităm.

O mărturisire sinceră și plină de tâlc o regăsim în următoarea frază: ,,prin boala pe care am căpătat-o sunt martor al unei chemări a Bunului Dumnezeu de a-l urma”. Dumnezeu îl îndrumă ,,știind ce este cel mai bine” pentru dumnealui, boala o înțelege ca pe o ,,chemare”. ,,Să îmi iau crucea și să-I urmez lui” și, în același timp, ,,să se curețe de păcate”, de ,,a se cunoaște cu adevărat”. Ne îndeamnă să luăm aminte la cădere pentru a ne îndrepta, să învățăm să fim smeriți.

La începutul bolii a deznădăjduit, apoi și-a ridicat ochii către Dumnezeu sperând că va simți „iertarea mântuitoare”

,,simt boala ca fiind mântuitoare, simt că lupta e crâncenă, dar merită să lupt… „

Boala l-a ajutat pe Gheorghe Constantinescu să își regăsească sinele. Dumnezeu i-a dat forța de a lupta cu boala, dorința de a trăi și ,,de a deveni un om mai bun”, primind de la ,,Cel de sus forța psihică de a lupta cu boala”.

Articolul Recenzie: Sub povara crucii, de Gheorghe Constantinescu apare prima dată în Jurnal Social.