Când cineva vine în existenţă, nu semnează niciun contract de garanţie, nu are promisă ziua de mâine. Un accident, o boală, un eveniment neprevăzut poate să-i schimbe aspectul exterior, perspectivele, viața… Oare cum ar fi să trăiești cu o față care nu a fost a ta și nu va fi niciodată cu totul a ta?

Povestea uluitoare a lui Richard Norris ne oferă răspuns la întrebrea de mai sus. În urma unui accident, bărbatul, în vârstă de 39 de ani, a rămas desfigurat, doctorii dându-i șanse infime de supraviețuire. Timp de 15 de ani, el a fost nevoit să-și ascundă fața hidoasă în spatele unei măști, complexat de felul cum arăta, devenind practic un pustnic, iar asta fiind o consecință a faptului că trăim într-o societate superficială, care se concentrează mai mult pe aspectul estetic și mai puțin pe cel sufletesc. Până într-o zi, când un medic cu o minte deschisă i-a oferit un miracol în care să creadă, iar viața i s-a transformat în bine.

Richard avea 22 de ani când s-a împușcat în față. Acest eveniment nefericit avea loc în anul 1997. El nu-și amintește cum și de ce s-a întâmplat, însă comform celor spuse de mama lui, a fost un accident, care l-a lăsat fără nas, pomeți, buze, dinți, maxilar și bărbie, rămânându-i doar o parte din limbă și ochii mari căprui. El încă putea gusta, însă nu putea simți mirosul. După zeci de operații chinuitoare în încercarea de a i se reconstrui fața, care au atins limita a ceea ce chirurgia convențională putea să facă, salvarea a venit de la un medic temerar, cu o viziune înaltă și o abordare inovativă. Dr. Rodriguez, președinte al departamentului de chirurgie plastică la Centrul Medical Langone din New York, i-a oferit singura variantă, una controversată care implica riscuri, și anume: transplantul de față. Datorită unei burse de cercetare primită de la Naval Research pentru a ajuta războinicii răniți, medicul și echipa sa au putut să încerce primul lor transplant de față, o operație care anterior fusese efectuată doar de alte două centre din Statele Unite.

Primul transplant parțial de față din lume a fost efectuat în Franța, în 2005, unei femei care a fost desfigurată de câinele ei. Dintre celelalte 27 de transplanturi ce au urmat, patru pacienți au murit, iar supraviețuitorii sunt nevoiți să ia medicamente imunosupresoare toată viață, ceea ce poate avea un impact negativ asupra sănătății lor.

Acest transplant presupunea o mare responsabilitate atât din partea medicului, dar și a pacientului. Fața nu este un organ precum ficatul sau inima, care sunt în mod frecvent transplantate, ci este mai mult precum mâna sau piciorul, existând riscul de respingere a organului din partea organismului. Aceasta reprezenta problema principală în calea realizării acestei intervenții, dar nu exista o altă alternativă… Dacă nu i se efectua transplantul, Norris ar fi murit.

Operația a fost efectuată cu succes la Universitatea din Maryland, în anul 2012 și a durat 36 de ore, timp în care i-au fost înlocuite maxilarul, dinții, limba, mușchii și nervii, implicând 150 de medici și asistente medicale. Aceasta a fost o intervenție chirurgicală electivă, în care Norris avea doar 50 % șanse de supraviețuire. Însă rezultatul nu i-a adus doar o față nouă, ci și un nou studiu revolutionar pentru medicii care învățau să trateze soldații și alte victime cu leziuni grave ale feței.

,,O picătură de speranță poate crea un ocean, dar o găleată de credință poate crea o lume întreagă “, povestește Norris pentru revista GQ.
Dr. Eduardo Rodriguez a declarat că, atunci când Norris a optat pentru această procedură intensă, el a fost de acord să-și asume o responsabilitate enormă.

,,Norris nu s-a gândit niciodată la el însuși în tot acest timp “, a declarat doctorul Rodriguez .
,,El mereu s-a gândit cum să-i ajute pe luptătorii răniți și pe ceilalți oameni și să le ofere o speranță. Este un om remarcabil.”
Tehnologia revoluționară i-a adus lui Norris o nouă față, o nouă viață…
,,Dacă puteți găsi pe cineva cu o inimă bună, asta nu se va schimba niciodată”, concluzionează el.

Articolul Povestea uimitoare a bărbatului care și-a recăpătat chipul apare prima dată în Jurnal Social.