Sursa foto: Forumul European al Dizabilității

În timp ce Uniunea Europeană discută despre despăgubiri integrale pentru echipamentele de mobilitate, locuri gratuite pentru însoțitori și măsuri mai eficiente de protejare a drepturilor pasagerilor cu dizabilități, în România multe persoane cu dizabilități se confruntă, înainte de toate, cu grija traiului de zi cu zi. Indemnizațiile și celelalte forme de sprijin financiar sunt adesea insuficiente pentru a acoperi costurile generate de dizabilitate. În plus, veniturile reduse, accesul limitat la piața muncii, infrastructura inaccesibilă și serviciile sociale insuficient dezvoltate fac ca participarea deplină la viața socială să rămână un obiectiv greu de atins.

În acest context, inițiativele europene de consolidare a drepturilor pasagerilor reprezintă un pas important spre o mobilitate mai accesibilă și mai sigură. Totuși, ele evidențiază și contrastul dintre progresele legislative de la nivel european și dificultățile cu care persoanele cu dizabilități continuă să se confrunte în viața de zi cu zi. Pentru ca aceste drepturi să aibă un impact concret, ele trebuie însoțite de politici naționale care să asigure condiții de trai decente, acces la servicii și șanse reale la o viață independentă.

Tocmai în acest spirit, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene au ajuns la un acord politic care promite o protecție sporită pentru persoanele cu dizabilități atunci când călătoresc cu avionul.

Noile reguli prevăd despăgubiri integrale pentru echipamentele de mobilitate deteriorate sau pierdute, dreptul la un echipament de înlocuire, locuri gratuite alături de însoțitor și alte garanții importante. Cu toate acestea, Forumul European al Dizabilității (European Disability Forum – EDF) avertizează că schimbările sunt insuficiente, deoarece multe dintre problemele actuale persistă, iar aplicarea efectivă a drepturilor rămâne, de cele mai multe ori, în sarcina pasagerilor.

Un pas înainte pentru drepturile pasagerilor

Pe 15 iunie 2026, negociatorii Parlamentului European și ai Consiliului UE au ajuns la un acord politic privind revizuirea legislației referitoare la drepturile pasagerilor din transportul aerian.

Pe lângă regulile mai clare privind despăgubirile, rambursările, emiterea automată a cărților de îmbarcare digitale, transparența tarifelor și protecția familiilor care călătoresc cu copii, noul acord introduce o serie de măsuri esențiale pentru persoanele cu dizabilități.

Companiile aeriene vor fi obligate să suporte integral costul reparării sau înlocuirii echipamentelor de mobilitate pierdute ori deteriorate în timpul transportului. Totodată, acestea vor trebui să acorde despăgubiri și în cazul în care un câine de asistență este rănit. Până acum, răspunderea companiilor era limitată la aproximativ 3.000 de euro, o sumă care, în multe situații, nu acoperea costul unui scaun rulant sau al altor echipamente asistive.

În cazul în care echipamentul de mobilitate este pierdut sau deteriorat, operatorul aerian va avea obligația să pună gratuit la dispoziția pasagerului un echipament de înlocuire temporar.

De asemenea, persoanele cu dizabilități vor avea dreptul la despăgubiri și la redirecționare atunci când pierd un zbor din cauza întârzierii sau a lipsei serviciilor de asistență din aeroport.

O altă măsură importantă prevede că pasagerii cu dizabilități vor putea sta gratuit alături de persoana care îi însoțește.

În plus, dacă o companie aeriană stabilește că o persoană cu dizabilități trebuie să călătorească însoțită din motive de siguranță, biletul însoțitorului va fi oferit gratuit. EDF consideră această modificare una dintre cele mai importante realizări ale negocierilor, deoarece aliniază regulile din transportul aerian la cele existente deja în alte moduri de transport.

Totuși, organizația atrage atenția că persoanele care aleg voluntar să călătorească alături de un asistent personal vor trebui să achite în continuare biletul suplimentar.

Aplicarea drepturilor rămâne o provocare

La 26 iunie 2026, instituțiile europene au convenit asupra unui al doilea acord politic, menit să îmbunătățească aplicarea drepturilor pasagerilor în toate modurile de transport. Acesta introduce informări mai clare, formulare standard pentru solicitarea despăgubirilor și a rambursărilor, proceduri simplificate pentru depunerea reclamațiilor și reguli mai transparente privind rambursarea biletelor cumpărate prin intermediari.

Deși EDF salută aceste măsuri, organizația subliniază că problema de fond rămâne nerezolvată: legislația există, însă este aplicată neuniform în statele membre. Autoritățile naționale responsabile de supravegherea respectării drepturilor pasagerilor nu dispun întotdeauna de resurse sau mecanisme eficiente pentru a sancționa abuzurile, iar procedurile de depunere a reclamațiilor rămân complicate și greu accesibile.

Aproape 7 din 10 persoane cu dizabilități spun că au fost discriminate

Potrivit unui raport al EDF, aproape 70% dintre persoanele cu dizabilități afirmă că s-au confruntat cu discriminarea în timpul călătoriilor aeriene. Printre principalele probleme semnalate se numără refuzul îmbarcării, obligația de a călători cu însoțitor, deteriorarea sau pierderea echipamentelor de mobilitate, dificultățile în solicitarea asistenței, lipsa de coordonare dintre aeroporturi și companiile aeriene, precum și accesibilitatea redusă a infrastructurii și a serviciilor digitale.

„O oportunitate irosită”

Președinta Forumului European al Dizabilității, Gunta Anca, consideră că noua legislație putea oferi o protecție mult mai puternică.

„Această lege a fost o oportunitate irosită de a aduce claritate asupra discriminării cu care ne confruntăm atunci când călătorim. Sunt foarte dezamăgită că, încă o dată, întreaga povară a aplicării drepturilor pasagerilor va cădea pe umerii persoanelor cu dizabilități”, a declarat aceasta.

Ce solicită în continuare EDF

Pentru a garanta un acces egal la transportul aerian, EDF solicită:

• Interzicerea explicită a refuzului îmbarcării pe criteriul dizabilității.
• Eliminarea obligației de a obține aprobarea prealabilă a companiei aeriene pentru a putea călători.
• Recunoașterea reciprocă a câinilor de asistență în toate statele membre ale Uniunii Europene.
• Consolidarea competențelor autorităților naționale de control și introducerea unor sancțiuni ferme pentru operatorii care încalcă legislația.

Reprezentanții EDF consideră că doar prin reguli clare, mecanisme eficiente de aplicare și sancțiuni severe poate fi garantat cu adevărat dreptul persoanelor cu dizabilități de a circula liber, în condiții de egalitate, siguranță și demnitate.

Articolul Persoanele cu dizabilități cer măsuri mai ferme: drepturile pasagerilor în UE avansează, dar discriminarea rămâne o realitate apare prima dată în Jurnal Social.

Accesul femeilor cu dizabilități la servicii de sănătate reproductivă, educație sexuală și mecanisme de protecție împotriva violenței rămâne profund deficitar în România. Aceasta este concluzia proiectului „Sănătate reproductivă, educație sexuală și siguranță”, implementat de Consiliul Național al Dizabilității din România (CNDR), în cadrul inițiativei Forumului European al Dizabilității (EDF) „Nimic despre noi fără noi: Femei cu dizabilitate conducând schimbarea”.

Proiectul a pornit de la o realitate insuficient documentată în România: femeile cu dizabilități se confruntă cu obstacole majore în accesarea serviciilor esențiale de sănătate reproductivă, a serviciilor de consiliere sexuală și a mecanismelor de protecție împotriva violenței și a abuzului. Stigmatizarea, lipsa infrastructurii accesibile și pregătirea insuficientă a personalului din sănătate, justiție și servicii sociale amplifică riscurile de marginalizare, violență și încălcare a drepturilor fundamentale. Totodată, lipsa unor date naționale privind aceste probleme îngreunează elaborarea unor politici publice bazate pe dovezi, care să răspundă nevoilor reale ale femeilor cu dizabilități.

În prezent, România nu dispune de o bază de date națională și nici de o cercetare sistematică privind accesul femeilor cu dizabilități la servicii de sănătate reproductivă, tipurile de abuzuri la care sunt expuse, nivelul de cunoaștere a drepturilor sexuale și reproductive ori barierele care împiedică raportarea violenței și accesul la protecție. În lipsa unor astfel de informații, elaborarea unor politici publice eficiente și adaptate nevoilor reale este dificilă. Prin acest proiect, CNDR și-a propus să documenteze experiențele femeilor cu dizabilități, să identifice obstacolele cu care acestea se confruntă și să colecteze date relevante care să fundamenteze propuneri de politici publice și măsuri concrete pentru respectarea drepturilor lor, în concordanță cu prevederile Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități și ale Strategiei Naționale privind drepturile persoanelor cu dizabilități 2022–2027.

Cercetarea s-a desfășurat în perioada februarie-mai 2026 și a inclus 186 de respondenți, dintre care 93% au fost femei cu dizabilități. Autorii raportului precizează că procesul de colectare a datelor a fost dificil, întrucât multe participante au manifestat reticență, fie din lipsa încrederii că experiențele lor vor genera schimbări reale, fie din teama de a vorbi despre subiecte sensibile, precum sexualitatea, discriminarea sau violența.

Rezultatele studiului confirmă numeroase probleme semnalate anterior de organisme internaționale, precum ONU, Consiliul Europei, Validity Foundation, Eurostat și CNDR. În domeniul sănătății reproductive, persistă lipsa serviciilor medicale adaptate, atât din punct de vedere fizic, cât și informațional, precum și lipsa pregătirii personalului medical privind drepturile reproductive ale persoanelor cu dizabilități. Totodată, educația sexuală adaptată este aproape inexistentă, inclusiv pentru femeile cu dizabilități intelectuale.

Datele cercetării arată că doar aproximativ o treime dintre respondente au declarat că pot beneficia fără dificultăți de servicii ginecologice. În schimb, peste 40% (90 de femei) afirmă că cabinetele ginecologice pe care le-au vizitat sunt inaccesibile sau dificil accesibile, iar 16,9% (31 de femei) spun că nu au beneficiat niciodată de un control ginecologic, ceea ce reprezintă un semnal de alarmă pentru sistemul medical.

Nivelul de informare privind sănătatea reproductivă rămâne, de asemenea, redus. Peste 46% dintre participante (85 de femei) au declarat că nu au primit educație sexuală adaptată nevoilor lor, iar 13,7% (25 de femei) au spus că nu știau la ce se referă conceptul de educație sexuală adaptată.

În ceea ce privește violența și abuzul, studiul evidențiază vulnerabilități majore. Potrivit datelor, 57,7% dintre femeile participante au declarat că au fost rănite, amenințate sau umilite din cauza dizabilității, iar 20% (una din cinci) a fost atinsă sau constrânsă să facă ceva împotriva voinței sale. Totodată, peste jumătate dintre respondente afirmă că s-au simțit judecate atunci când vine vorba despre relații sau sexualitate.

Raportul confirmă și existența unor bariere importante în raportarea abuzurilor. O femeie din cinci a declarat că a raportat o situație de violență, însă în mai mult de jumătate dintre cazurile semnalate persoana responsabilă nu a fost trasă la răspundere. Alte 13,4% dintre participante au spus că și-au dorit să reclame un abuz, dar le-a fost teamă, ceea ce reflectă neîncrederea în instituții, dependența față de agresor și dificultatea accesării serviciilor de sprijin.

Pe lângă datele statistice, raportul include mărturii despre discriminarea întâlnită în relația cu sistemul medical. Unele participante relatează că medicii s-au adresat exclusiv însoțitorilor, le-au jignit sau le-au pus sub semnul întrebării dreptul de a deveni mame, în timp ce altele descriu refuzul unor servicii medicale ori lipsa de respect și empatie din partea personalului medical.

Potrivit raportului, aceste probleme nu sunt noi și nici necunoscute în rândurile decidenților din România. Cu toate acestea, măsurile pentru combaterea lor întârzie să apară.

Autorii concluzionează că, deși studiul nu a fost realizat pe un eșantion reprezentativ la nivel național, rezultatele confirmă necesitatea unei cercetări ample care să documenteze accesul femeilor cu dizabilități la servicii de sănătate reproductivă, tipurile de abuzuri la care sunt expuse, gradul de cunoaștere a drepturilor sexuale și reproductive și barierele întâmpinate în obținerea protecției legale. Datele colectate pot constitui baza unor politici publice și măsuri concrete care să reducă discriminarea și să asigure respectarea drepturilor fundamentale ale femeilor cu dizabilități în România.

Varianta în limba engleză aici…

Articolul Studiu CNDR: Peste jumătate dintre femeile cu dizabilități spun că au fost victime ale violenței sau umilinței apare prima dată în Jurnal Social.

Consiliul Național al Dizabilității din România (CNDR), organism reprezentativ la nivel național al persoanelor cu dizabilități și partener de dialog social al autorităților publice, în exercitarea rolului său statutar de apărare și promovare a drepturilor persoanelor cu dizabilități, a înaintat Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, Comisiilor pentru muncă, familie şi protecţie socială și Comisiilor pentru drepturile omului din Senatul României și Camera Deputaților o poziție oficială cu privire la art. XII din proiectul de Lege privind adoptarea unor măsuri pentru creșterea capacității financiare a unităților administrativ-teritoriale, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aflat în procedura de transparență decizională pe site-ul Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației.

CNDR își exprimă profunda îngrijorare față de conținutul și efectele juridice ale art. XII, care propune completarea Legii nr. 448/2006 cu art. 43¹, instituind posibilitatea executării silite a indemnizației acordate persoanelor cu handicap grav pentru plata impozitelor și taxelor locale, începând cu anul 2026.

Consiliul consideră că această prevedere reprezintă o abatere gravă de la principiile fundamentale ale protecției sociale, afectează în mod direct substanța drepturilor persoanelor cu dizabilități și introduce o măsură cu caracter regresiv, discriminatoriu și disproporționat, incompatibilă atât cu legislația națională în vigoare, cât și cu obligațiile asumate de România prin Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități.

Prin prezenta poziție, CNDR solicită o analiză atentă a implicațiilor sociale, juridice și umane ale acestei măsuri și eliminarea integrală a art. XII din proiectul de lege, în vederea menținerii caracterului neexecutoriu al indemnizațiilor destinate persoanelor cu handicap grav și a respectării principiului protecției sporite a categoriilor vulnerabile.

Redăm mai jos poziția CNDR:

Poziția Consiliului Național al Dizabilității din România privind art. XII  din proiectul de Lege privind adoptarea unor măsuri pentru creșterea capacității financiare a unităților administrativ-teritoriale, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative

Consiliul Național al Dizabilității din România se opune în mod ferm și categoric introducerii art. XII din proiectul de act normativ, prin care se completează Legea nr. 448/2006 cu un nou articol, art. 43¹, ce instituie posibilitatea executării silite a indemnizației acordate persoanelor cu handicap grav, începând cu anul 2026, pentru plata impozitelor și taxelor locale.

Având în vedere natura juridică și caracterul său de protecție socială, indemnizația prevăzută la art. 42 alin. (2) și (4) din Legea nr. 448/2006 nu reprezintă un venit obișnuit, ci un instrument de protecție socială cu destinație specială, acordat exclusiv pentru acoperirea de costuri strict legate de dizabilitate, precum îngrijirea zilnică la domiciliu, medicamentele și tratamentele permanente, dispozitivele medicale și asistive, terapiile de recuperare, adaptarea locuinței, utilitățile indispensabile stării de sănătate, transportul adaptat, alimentația specială și cheltuielile esențiale de îngrijire personală.

Prin instituirea de excepție de la art. 729 alin. (7) din Codul de procedură civilă, a posibilității executării silite asupra acestei indemnizații, proiectul de lege încalcă principiul protecției sporite a veniturilor destinate subzistenței și îngrijirii persoanelor vulnerabile, principiu consacrat atât în dreptul intern, cât și în dreptul internațional.

Faptul că legea creează în mod expres o derogare de la regimul de protecție al acestor venituri demonstrează caracterul regresiv al măsurii și afectarea directă a substanței dreptului la protecție socială.

 Încălcarea Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități

Prevederile art. 43¹ contravin în mod direct Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010, în special:

• art. 28, care obligă statul să asigure un nivel de trai adecvat și protecție socială fără discriminare;
• art. 19, privind dreptul la viață independentă și integrare în comunitate;
• art. 5, privind egalitatea și nediscriminarea;
• art. 7, în ceea ce privește copiii cu dizabilități;
• art. 10 și 23, prin afectarea directă a condițiilor de viață și a familiei.

De asemenea, sunt încălcate principiile generale prevăzute la art. 3 din Convenție (demnitate, autonomie, incluziune socială) și obligațiile statului de la art. 4, care interzic adoptarea de măsuri legislative regresive în domeniul drepturilor persoanelor cu dizabilități.

Transformarea unui drept de opțiune într-o constrângere

În forma propusă, art. 43¹ va conduce, în practică, la eliminarea reală a dreptului de opțiune între asistent personal și indemnizație lunară.

În prezent, numeroase autorități locale refuză deja aplicarea art. 35 din Legea nr. 448/2006, invocând limitări bugetare sau numărul restrâns de posturi de asistenți personali, deși acest drept este necondiționat și imperativ.

Prin introducerea posibilității de executare silită a indemnizației, autoritățile locale sunt stimulate să direcționeze persoanele cu handicap grav către indemnizație, știind că aceasta poate fi urmărită silit pentru recuperarea taxelor și impozitelor locale. Astfel, opțiunea devine o constrângere economică, iar dreptul la asistent personal este golit de conținut.

Impactul disproporționat asupra persoanelor fără alte venituri

Majoritatea persoanelor cu handicap grav nu au alte venituri decât:

• indemnizația de handicap (728 lei),
• indemnizația prevăzută la art. 42 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 (2.574 lei).

Aceste sume sunt destinate exclusiv îngrijirii, tratamentelor, dispozitivelor asistive și sprijinului zilnic. Reținerea lunară, chiar și în limitele art. 729 alin. (1)–(6) din Codul de procedură civilă, afectează direct capacitatea persoanei de a supraviețui în comunitate.

Situația este cu atât mai gravă în cazul copiilor cu handicap grav, unde impactul executării silite se răsfrânge asupra întregii familii, accentuând riscul de sărăcie și excluziune socială.

Ineficiența și caracterul discriminatoriu al măsurii

Impozitele și taxele locale presupun, ca regulă, calitatea de proprietar sau coproprietar. Or, nu toți adulții cu handicap grav dețin bunuri impozabile, ceea ce face ca măsura să fie ineficientă din perspectiva colectării, dar profund inechitabilă.

În schimb, familiile copiilor cu handicap grav sunt afectate în mod automat, întrucât condiția deținerii proprietății nu este aplicabilă copilului, ceea ce generează o discriminare indirectă.

 Riscul dublării plății și încălcarea Codului civil

Art. 43¹ nu reglementează situația în care titularul indemnizației achită voluntar obligațiile fiscale în paralel cu executarea silită deja instituită. În lipsa unor garanții clare, se ajunge la plăți nedatorate, cu încălcarea dispozițiilor:

• art. 1341–1344 Cod civil (plata nedatorată),
• art. 1635–1649 Cod civil (restituirea prestațiilor),
• art. 1470 Cod civil (plata presupune existența unei datorii).

Practica administrativă de a nu restitui sumele încasate necuvenit, ci de a le reporta pentru obligații viitoare, este contrară legii civile și principiului securității juridice.

 Încălcarea dreptului la protecția datelor cu caracter personal

Publicarea listelor de datornici persoane fizice, identificabile prin nume și prenume, afectează grav dreptul la protecția datelor cu caracter personal și expune persoanele cu dizabilități stigmatizării, într-un mod incompatibil cu legislația națională și europeană în materie.

Contradicția directă cu politicile de dezinstituționalizare

Nu în ultimul rând, aceste măsuri sunt în contradicție frontală cu politicile publice asumate de România privind dezinstituționalizarea persoanelor cu dizabilități și dezvoltarea serviciilor de sprijin în comunitate.

Prin reducerea resurselor financiare necesare îngrijirii la domiciliu și prin descurajarea angajării asistentului personal, statul împinge persoanele cu handicap grav spre dependență, sărăcie și, în final, instituționalizare, exact opusul obiectivelor asumate prin strategiile naționale și prin Planul Național de Redresare și Reziliență.

Art. XII – art. 43¹ din proiectul de act normativ:

• încalcă Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități,
• contravine legislației naționale în domeniul protecției sociale,
• afectează grav dreptul la viață independentă,
• subminează procesul de dezinstituționalizare,
• introduce o măsură fiscală regresivă și discriminatorie.

În consecință, Consiliul Național al Dizabilității din România solicită eliminarea integrală a art. XII din proiectul de Lege privind adoptarea unor măsuri pentru creșterea capacității financiare a unităților administrativ-teritoriale precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative și menținerea caracterului neexecutoriu al indemnizațiilor destinate persoanelor cu handicap grav.

Președinte,

Daniela Tontsch

Articolul Poziția Consiliului Național al Dizabilității din România privind introducerea executării silite a indemnizației persoanei cu handicap grav apare prima dată în Jurnal Social.

Pe 7 aprilie 2025, plenul Senatului României a votat numirea vicepreședintelui Consiliului de Monitorizare a Implementării Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități. Organizațiile neguvernamentale care apără drepturile persoanelor cu dizabilități au transmis propuneri oficiale de candidaturi, însoțite de documentația legală.

Consiliul Național al Dizabilității din România (CNDR) l-a propus pentru această funcție pe dr. Mihai Lungu – teolog, activist și persoană cu dizabilitate locomotorie, utilizator de scaun rulant, cu o pregătire academică remarcabilă. Alături de el, au mai candidat: Calinciuc Silvestru-Iulian (dizabilitate auditivă), Pintelei Petra Iuliana (dizabilitate vizuală) și Shilbaya Matei Mihaela – singura candidată fără dizabilitate.

Un vot controversat: Senatul favorizează un candidat fără dizabilitate

Comisia senatorială pentru drepturile omului, egalitate de șanse, culte și minorități a acordat aviz pozitiv tuturor candidaților. Cu toate acestea, votul final din plenul Senatului a favorizat-o pe Mihaela Shilbaya, în detrimentul celor trei candidați cu dizabilități (toți cu studii superioare, licență și masterat), generând nemulțumire și frustrare în rândul societății civile.

Pentru Mihai Lungu, candidatura la funcția de vicepreședinte nu a fost doar un pas profesional, ci o declarație de principiu. Reprezentând CNDR, a intrat în competiție cu convingerea că experiența sa personală, academică și profesională poate aduce o contribuție reală în apărarea drepturilor persoanelor cu dizabilități.

„A fost o onoare să pot candida din partea unui for atât de reprezentativ pentru persoanele cu dizabilități”, spune el.

Deși utilizează un scaun rulant, Mihai este un exemplu de implicare activă și determinare. Licențiat în Teologie Ortodoxă cu media 10, a absolvit un master în Teologie Sistematică și un doctorat în teologie, finalizat cu calificativul Magna cum Laude,  toate obținute la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.  Lucrările sale s-au axat pe incluziunea persoanelor cu dizabilități în spațiul creștin și în societate.

Pe lângă cariera academică, Mihai are un loc de muncă full-time și a fondat Asociația „Calea spre Acces” – o organizație care promovează integrarea persoanelor cu dizabilități în societate și accesibilizarea spațiilor publice și private.

,,Am avut multe realizări împreună cu membrii asociației, voluntari și colaboratori privind accesibilizarea unor obiective importante pentru persoanele cu dizabilități, cum ar fi drumuri publice, faleze, hoteluri și instituții publice și private. Bucuria sufletească vine din faptul că pot contribui la o viață incluzivă pentru comunitatea persoanelor cu dizabilități, comunitate din care fac parte cu mândrie. Voi lupta, atât cât îmi stă în putere, pentru respectarea drepturilor cuvenite persoanelor cu dizabilități, conform convențiilor internaționale și legislației naționale”, afirmă el.

Totodată, Mihai este și profesor de religie voluntar în cadrul asociației, promovând o viziune teologică profundă asupra dizabilității.

,,Dizabilitatea poate fi înțeleasă ca pe o cale spre mântuirea sufletului. Dacă cei care au o dizabilitate vor rezista cu credință până la capăt, vor primi cununa pe care o merită. Credința în Dumnezeu se verifică prin încercări. Un lucru care nu este încercat nu poate fi evaluat corespunzător. De aceea, dacă trăiești cu o dizabilitate, e important să înțelegi că ești cercetat de Dumnezeu și trebuie să răspunzi cu răbdare și cu bucurie la toate necazurile”, mărturisește el.

Reacția comunității: dezamăgire, dar și solidaritate

Procesul de selecție pentru funcția de vicepreședinte a inclus audierea candidaților în Comisia pentru Drepturile Omului din Senat. Mihai a remarcat cu satisfacție că trei dintre cei patru candidați aveau dizabilități, reprezentând tipologii diferite: locomotorie, vizuală și auditivă.

Cu toate acestea, a fost ales un candidat fără dizabilitate, în ciuda competenței demonstrate de ceilalți.

„Votul din cadrul Plenului Senatului a fost rezultatul unor negocieri politice netransparente”, susține Mihai. ,,Consiliul de Monitorizare nu ar fi trebuit să intre în jocuri politice. Ar fi trebuit să primeze competența și reprezentativitatea candidaților, mai ales având în vedere scopul Consiliului de Monitorizare: identificarea nerespectării drepturilor persoanelor cu dizabilități.”

Mihai consideră că este esențial ca în fruntea Consiliului ,,să fie aleasă o persoană cu dizabilități pentru a putea empatiza la un nivel ridicat cu persoanele supuse monitorizării și pentru a veni cu soluții și recomandări pentru nevoile lor.”

El speră ca, pe viitor, numirile în conducerea Consiliului să nu mai fie o miză politică, ci o dovadă de respect față de comunitatea pe care o deservește. ,,Senatorii României trebuie să conștientizeze că prin votul lor pot schimba destinul în bine sau în rău a multor persoane cu dizabilități când numesc persoane în conducerea Consiliului de Monitorizare”, mai spune Mihai.        

Mihai adaugă că această alegere a generat reacții puternice în comunitatea persoanelor cu dizabilități.

„Am simțit un val de simpatie și solidaritate. M-au contactat persoane pe care nu le cunoscusem până atunci, care m-au încurajat și mi-au spus că mă susțin. Asta mi-a confirmat că am făcut bine că am candidat”, menționează Mihai.

Un vot care dezvăluie realitatea dură a incluziunii în România

La rândul său, președinta Consiliului Național al Dizabilității din România (CNDR), Daniela Tontsch, a subliniat că votul din plenul Senatului pentru funcția de vicepreședinte al Consiliului de Monitorizare a fost o experiență care scoate la iveală lipsa de interes real față de incluziunea persoanelor cu dizabilități în procesul decizional public. Deși trei dintre cei patru candidați erau persoane cu dizabilități, cu experiență directă și o înțelegere profundă a nevoilor comunității, alegerea finală a favorizat un candidat fără dizabilitate, în ciuda avizului pozitiv acordat tuturor celor înscriși.

„Participarea la votul din plenul Senatului pentru funcția de vicepreședinte al Consiliului de Monitorizare a fost o experiență care ridică întrebări esențiale despre modul în care sunt percepute și tratate persoanele cu dizabilități în procesul decizional public. Întregul proces a fost lipsit de interes autentic. În jurul nostru, câțiva senatori discutau, fără nicio reținere și fără urmă de respect, despre cum fusese stabilit votul. Deși era vorba de un vot secret, am auzit des fraza: „ultimul de pe listă”.

Nu au existat întrebări pentru candidați, nici urmă de curiozitate. Candidații cu dizabilități au fost tratați ca niște prezențe formale, nu ca oameni care au ceva valoros de oferit. Unul dintre ei nu a primit niciun vot — o tăcere care spune multe despre criteriile reale care au înclinat balanța: nu competența, ci conveniența. A devenit tot mai clar că activiștii cu dizabilități nu sunt doriți în astfel de funcții.

Dar noi ne continuăm munca. Cu sau fără respectul lor. Pentru că demnitatea, implicarea și curajul nostru nu depind de validarea celor care ne ignoră.

Văzând această lipsă totală de interes față de motivația noastră, aș fi vrut eu să-i întreb pe mulți senatori din sală: Știți ce face Consiliul de Monitorizare? Ce rol are vicepreședintele? Cum poate această funcție contribui concret la protejarea drepturilor persoanelor cu dizabilități?

Aceste întrebări ar fi trebuit să stea la baza oricărei decizii responsabile. Pentru că funcția de vicepreședinte este un instrument important în garantarea drepturilor celor mai vulnerabili dintre noi: persoanele cu dizabilități care trăiesc în azile.

Și totuși, nu a fost totul în zadar. Au existat 14 senatori care i-au acordat votul lui Mihai Lungu, candidatul nostru. Lor le mulțumim sincer. Au ales să asculte, să vadă dincolo de aparențe și să sprijine o direcție construită pe reprezentare autentică și angajament real față de cauza persoanelor cu dizabilități”, a declarat Daniela Tontsch.

Aceasta s-a arătat, de asemenea, surprinsă de declarația inclusă în scrisoarea de intenție a doamnei Shilbaya Matei Mihaela, câștigătoarea funcției.

,,În final, atrag atenția domnilor senatori care au votat-o exclusiv pe doamna Shilbaya Matei Mihaela că, în scrisoarea sa de intenție, aceasta afirmă:

«Trăim vremuri dificile, generate de contextul economic și social, european și mondial, agravat de războiul aflat la granița de nord-est a României și de creșterea continuă a costurilor. În acest context, România are datoria de a crește gradul de conștientizare privind nevoile reale ale persoanelor cu dizabilități prin implementarea efectivă a Convenției ONU privind drepturile acestora. Persoanele cu dizabilități continuă să fie discriminate, fiind absente din structurile de conducere naționale, europene și internaționale. Principiul ,,Nimic despre noi, fără noi!” este ignorat în mare parte».

Cât adevăr este în aceste cuvinte – și câtă ironie că, deși a scris aceste lucruri, tot ea a fost preferată în detrimentul celor pentru care «Nimic despre noi, fără noi» nu este doar un slogan, ci o realitate trăită zilnic”, subliniază președinta CNDR.

În concluzie, Daniela Tontsch afirmă: ,,Noi nu am pierdut nimic în urma acestei experiențe. Dimpotrivă, am câștigat: claritate, solidaritate și o motivație și mai puternică de a merge mai departe.  Faptul că senatorii au ales să ignore competența și reprezentativitatea nu ne oprește – ne întărește. Continuăm să luptăm pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, cu și mai multă determinare și coerență. Pentru noi, această alegere nedreaptă nu înseamnă un pas înapoi, ci un semnal clar că e nevoie de schimbare – și vom fi în prima linie a acestei schimbări. «Nimic despre noi, fără noi» rămâne direcția noastră neclintită.”

Legea trebuie să reflecte realitatea: propuneri pentru o reprezentare corectă

Dincolo de dezamăgirea personală, Mihai formulează o concluzie clară: este nevoie de modificări legislative urgente.

,,Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană în anul 2007 și prin adoptarea Legii 448/2006 privind drepturile persoanelor cu dizabilități, sistemul educațional din România a început să fie mai deschis privind integrarea persoanelor cu dizabilități în procesul educațional și un număr din ce în ce mai mare de persoane cu dizabilități au reușit să își termine studiile liceale sau superioare și au devenit o resursă importantă pentru instituțiile publice și private. Din experiența candidaturii la poziția de vicepreședinte a Consiliului de Monitorizare, am constatat, împreună cu colegii mei, că se impune schimbarea legislației privind unele poziții de demnitate publică care vizează direct persoanele cu dizabilități. Mai exact, dorim să se stabilească prin legislație ca unele poziții de demnitate publică să fie ocupate de persoane cu dizabilități”, spune Mihai.

Mihai propune modificarea Legii nr. 8/2016, astfel încât funcțiile de conducere din instituțiile ce vizează direct drepturile persoanelor cu dizabilități să fie rezervate acestora. În lipsa unor candidați eligibili cu dizabilități, funcțiile pot fi ocupate de persoane tipice – dar șansa trebuie oferită mai întâi celor direct vizați.

De asemenea, solicită revizuirea Hotărârii de Guvern nr. 234/2022 pentru a garanta consultarea reală a ONG-urilor în procesul de selecție. Insistă și pe aplicarea transparentă a Legii 448/2006, care obligă instituțiile cu peste 50 de angajați să includă cel puțin 4% persoane cu dizabilități în structura lor.

,,Ar trebui ca entitățiile publice și private care au obligația să angajeze persoane cu dizabilități să se consulte cu organizațiile care reprezintă interesele persoanelor cu dizabilităţi pentru a crea locuri specifice ce pot fi ocupate de persoane care au toate tipurile de dizabilități și după aceea să se organizeze concursuri pentru acele posturi”, precizează Mihai.  

Din păcate, reacțiile unor politicieni la criticile venite după votul din Senat au fost, spune el, dezamăgitoare. Fără a da nume, Mihai își exprimă speranța că, în viitor, reprezentanții legislativului vor manifesta mai multă empatie și deschidere față de propunerile venite din partea comunității persoanelor cu dizabilități.

„Parlamentarii României ar trebui să se aplece mai mult spre nevoile persoanelor cu dizabilități și să coopteze în echipele lor de consilieri persoane cu dizabilități, pentru a înțelege mai bine nevoile noastre. Sunt sigur că multe persoane cu dizabilități ar dori să se implice”, mai spune el.

Un mesaj pentru viitor: unitate, curaj și reprezentare autentică

În ciuda eșecului candidaturii, Mihai nu renunță. Mesajul său pentru comunitatea pe care o reprezintă este ferm și motivant: „Persoanele cu dizabilități nu ar trebui să fie descurajate de insuccesul pe care l-am avut în cadrul acestei candidaturi. Din contră – să fie mai motivate să acceseze funcții publice, pentru a veni în sprijinul semenilor lor. Noi, persoanele cu dizabilități, avem obligația să ne susținem reciproc și să demonstrăm că suntem o forță unită, care militează pentru aceeași cauză. Dacă vom fi uniți și perseverenți, cu siguranță, în viitor nu vom mai avea aceste bariere și vom deveni factori de decizie în instituțiile publice care ne vizează direct. «Nimic despre noi, fără noi» nu este doar un slogan – este o realitate pe care o revendicăm în fiecare zi.”

Articolul Mihai Lungu – un candidat cu o misiune: „Nimic despre noi, fără noi” apare prima dată în Jurnal Social.

O propunere legislativă privind creșterea salariilor asistenților personali ai copiilor și adulților cu handicap grav a primit marți, 1 octombrie, vot favorabil în Senat, astfel că aceste categorii ar putea primi salariul minim brut pe țară.

Prezenta propunere legislativă vizează modificarea Legii-cadru 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice care prevede majorarea salariului de bază, de la 2.535 lei la 3.500 lei.

Iniţiatorii proiectului de lege au fost parlamentarii USR: Ștefan Pălărie, Irineu Darău, Virgil Marius-Bob, din partea Senatului, și Oana Țoiu, Cristian Seidler, Monica-Elena Berescu, din partea Camerei Deputaților.

Conform legislației în vigoare, asistenții personali au fost omişi de la recentele majorări salariale, în ciuda contribuției lor esențiale la îngrijirea şi asistența persoanelor cu handicap grav.

În Legea nr.153/2017, la nr. crt. 45 sunt prevăzuți ,,părintele social, îngrijitorul la domiciliu, asistentul personal, asistentul personal profesionist.

În OUG nr.19/2024 – Anexa nr.II: Unități de asistență socială/Servicii sociale cu sau fără cazare, pct.2 – Salarii de bazã pentru personalul de specialitate din instituțile şi unitățile de asistență socială/centre cu sau fără personalitate juridică – la pozițiile 45 și 46 se regăsesc următoarele categorii de personal: părintele social, îngrijitorul la domiciliu și asistentul personal profesionist. Prin urmare, asistenții personali au fost omiși de la aceste creșteri salariale.

,,Această omisiune constituie nu doar o neglijare a contribuției lor esențiale la îngrijirea și asistența persoanelor vulnerabile, ci și o formă de discriminare în ceea ce privește recunoașterea valorii și importanța muncii lor. Prin excluderea lor de la aceste creșteri salariale, asistenții personali sunt tratați inechitabil și sunt supuși unei discriminări evidente în comparație cu alte categorii de personal din același domeniu. Această discriminare nu numai că subminează demnitatea și statutul profesional al asistenților personali, dar și afectează negativ calitatea serviciilor de asistență socială oferite comunităților. Astfel, este imperativă adoptarea unei măsuri legislative pentru a remedia această injustiție și pentru a asigura tratament egal și just pentru toți angajații din domeniul asistenței sociale”, se arată în expunerea de motive a proiectului de lege.

Prezenta propunere legislativă corectează Ordonanţa de Urgenţă 19/2024, adoptată în urma protestelor angajaţilor din sănătate. Această ordonanţă prevedea creşterea cu 20% a salariilor de bază pentru personalul din domeniul asistenţei sociale şi pentru personalul TESA din unităţile şi centrele de asistenţă socială, începând cu luna decembrie 2023. În mod nejustificat, asistenţii personali au fost excluşi din acest act normativ.

În prezent, în lege, salariile de bază pentru asistenții personali se situează sub nivelul salariului de baza minim brut pe țară garantat în plată, în valoare de 2.535 lei. Modificarea propusă consta în majorarea salariului de bază de la 2.535 lei la 3.500 lei.

,,O serie de petiții din partea a peste 1000 de asistenți sociali, cât și a organizațiilor sindicale și neguvernamentale implicate în activități de asistență a persoanelor vulnerabile (Federația Națională Sindicală din Asistență Socială și Protecția Copilului FNS ,,PRO.ASIST”, Asociația Dăruiește și Ajută din Iași, Asociația Casa Theo din Orăștie) susțin eliminarea discriminării salariale realizată prin adoptarea OUG nr. 19/2024. Această susținere masivă evidențiază impactul negativ al deciziei guvernamentale în domeniul asistenței sociale. Autoritățile trebuie să ia în considerare preocupările exprimate în petițiile și demersurile acestor grupuri, recunoscând necesitatea și urgența corectării acestei discriminări salariale. Revizuirea legislației în conformitate cu aceste cerințe este esențială pentru a asigura respectarea drepturilor și a demnității angajațiilor din domeniul asistenței sociale și pentru a menţine integritatea și eficacitatea sistemului de îngrijire și asistență socială în ansamblul său”, se mai arată în expunerea de motive.

Senatorul USR Ștefan Pălărie a subliniat că în România sunt peste 90.000 de persoane cu dizabilităţi grave care au nevoie de asistenţi personali, a căror muncă nu se opreşte după opt ore şi care trebuie să beneficieze de aceleaşi creşteri salariale ca asistenţii profesionişti.

„Am transformat un vot negativ de comisie într-un vot unanim favorabil pentru o lege de corecţie a legii unice a salarizării. Prin această nouă lege se elimină o inechitate groaznică, condamnarea la sărăcie şi suferinţă a asistenţilor personali care au grijă acasă de copii sau vârstnici cu dizabilităţi şi care astăzi au un nivel de salarizare aflat sub pragul salariului minim brut pe ţară garantat în plată. Prin votul aproape unanim al Senatului, această inechitate semnalizată de petiţii semnate de mii de asistenţi sociali, dar şi de Avocatul Poporului a fost eliminată. Legea merge mai departe în Camera Deputaţilor de unde ne dorim sa fie adoptată cât mai repede, încheind definitiv un mic efort al parlamentarilor, dar o mare suferinţă a celor afectaţi”,  a declarat senatorul Ştefan Pălărie.

Potrivit inițiatorilor propunerii legislative, „această măsură reprezintă un pas esenţial pentru recunoaşterea şi recompensarea muncii asistenţilor personali, care joacă un rol vital în susţinerea persoanelor cu dizabilităţi şi în oferirea unui sprijin de calitate acestora. Egalizarea veniturilor între asistenţii personali şi cei profesionişti corectează o nedreptate majoră şi asigură condiţii echitabile pentru toţi lucrătorii din domeniul asistenţei sociale, mai ales că majoritatea asistenţilor personali sunt de cele mai multe ori membri ai familiei, care se ocupă de persoanele cu dizabilităţi 24 de ore pe zi, şapte zile pe săptămână”.

Pentru prezentul proiect de lege, au votat 95 de senatori, cinci au votat împotrivă și unul s-a abținut. Senatul este prima cameră sesizată. Inițiativa merge acum pentru dezbateri și vot final la Camera Deputaților, care este for decizional.

Articolul Propunerea legislativă privind creșterea salariilor asistenților personali ai copiilor și adulților cu handicap grav, adoptată de Senat apare prima dată în Jurnal Social.

Te-ai întrebat vreodată cum e să fii carte vie?

Biblioteca Vie, proiect implementat de Asociația A.R.T. Fusion, își deschide larg ușile către noi cărți vii, adică persoane care s-au confruntat cu stigmă și prejudecăți de-a lungul vieții pe baza identităților: de gen, etnie, vârstă, orientare sexuală, religie, dizabilitate motorie sau mentală, statut financiar, statut de refugiat/ă, profesie etc. De asemenea, persoane care au fost victime ale violenței, ale consumului de droguri sau care fac parte dintr-un grup vulnerabil, potrivit unui comunicat al Asociației A.R.T. Fusion.

Ce este Biblioteca Vie

Biblioteca Vie funcţionează ca o bibliotecă obişnuită – cititorii vin şi împrumută cărți pentru o perioadă limitată de timp, însă cărțile sunt oameni care intră într-un dialog personal cu cititorul.

Biblioteca Vie își propune să promoveze respectul pentru drepturile omului și demnitatea umană, să atragă atenția asupra diversității în toate formele ei și să stimuleze dialogul între oameni.

,,Astfel, cărțile vii sunt persoane care au fost supuse discriminării sau cărora le-au fost atribuite prejudecăți și etichete, iar rolul lor în cadrul Bibliotecii Vii este de a-și spune propria poveste, fără filtre, cu deschidere spre a le răspunde cititorilor/cititoarelor la întrebări, în limita în care se simte confortabil. 

În comunitatea actuală, se găsesc aproximativ 30 de cărți vii, cu titluri diverse și cu o mare motivație de a-și spune povestea și de a purta un dialog sincer pentru deconstruirea stereotipurilor și prejudecăților”, a precizat Ana-Maria Ilie, managerul de proiect.

Câteva persoane care au avut rolul de cititori și cititoare, ne spun:

„Am învățat să ascult ca să înteleg, nu ca să țin cu dinții de ideile mele.”

„Am învățat cum poți schimba perspectiva, cum poți muta lucrurile dintr-o lumina negativă într-una pozitivă, că totul poate și va fi mai bine.”

„Am înțeles că acceptarea pur empatică și din iubire e primul pas pentru a relaționa sănătos cu orice om care se confruntă cu diferite probleme.”

„Dacă până să particip la acest eveniment eram lipsită de orice speranță și nu mai vedeam nimic bun, cartea vie mi-a arătat că se poate și mi-a oferit speranța de care aveam nevoie și vreau să-i mulțumesc enorm de mult pe această cale.”

Ideea Bibliotecii Vii a fost inițial dezvoltată de organizația daneză ,,Stop the Violence”, în anul 2000.

Asociația A.R.T. Fusion a folosit pentru prima dată Biblioteca Vie, în mai 2009, în cadrul campaniei „Have a Lemon! Taste Diversity”, iar de atunci până în prezent a organizat peste 40 de Biblioteci Vii, care au avut în ,,rafturi” peste 300 de cărți vii și peste 5000 de cititori, se arată pe site-ul asociației.

Asociația A.R.T. Fusion te invită să te alături și tu echipei, pentru ca mesajul și experiența vieții tale să inspire mai departe.

Iată care sunt pașii pe care trebuie să-i urmezi pentru a te alătura:

1. Înțelegerea conceptului de Bibliotecă Vie – o scurtă descriere aici și mai mult mai multe detalii aici.
2. Completarea formularului de înscriere până pe 18 septembrie 2024.
3. Disponibilitate de participare la o sesiune de formare în data de 23 septembrie, ora 16:00, pentru aproximativ 2 ore.
4. Pentru început, disponibilitate de a lua rolul de carte vie la cel puțin un eveniment de Biblioteca Vie în datele de 18 septembrie (în liceul Elie Radu din București) sau 28-29 septembrie (la Biblioteca Națională București).

Toate cărțile vii sunt persoane voluntare în baza unui contract de voluntariat semnat cu Asociația A.R.T. Fusion. 

Pentru mai multe informații, puteți suna la nr. de telefon: 0720164304 (Ana-Maria Ilie) sau puteți accesa link-ul: https://artfusion.ro.

Articolul Biblioteca vie își deschide larg ușile către noi cărți vii apare prima dată în Jurnal Social.

Daniela Tontsch, președinta Federației Consiliul Național al Dizabilității din România, a publicat, pe pagina ei de socializare, povestea unei persoane cu dizabilități care a depus eforturi supraomenești, alături de mama ei, să poată învăța și să poată munci. Acum, aceasta este victimă a aplicării formulei de calcul din Legea 360/2023. După 15 ani de muncă imobilizată în scaun rulant, pensia ei recalculată este de 922 lei, mai mică ca indemnizația socială.

Irina K. este o doamnă de 70 de ani, care s-a îmbolnăvit de poliomielită la vârsta de doi ani. Diagnosticul din actele medicale este de tetraplegie și scolioză dorso-lombară. De la data îmbolnăvirii, nu a mai putut niciodată să stea în picioare sau să meargă, este dependentă de scaunul cu rotile. Funcțiile mâinilor le-a recuperat parțial.

Mama ei, un înger de femeie, și-a sacrificat toată viața pentru Iren: a dus-o cu scaunul cu rotile la școală, la liceu și la Facultatea de filologie din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Deși era o distanța de aproximativ de 1 km de locuința ei, fie ploaie, vânt, polei, mama ei o ducea la ore și o aducea la terminarea orelor. Iren povestește că tatăl ei făcuse un plan înclinat din scânduri ca să poată urca cele trei trepte de la intrarea în facultate. După ore, ducea acea rampă în subsolul facultății ca să nu dispară.

Uneori, se întrerupea curentul și trebuia să se întoarcă acasă, că nu putea urca scările cu scaunul rulant, dacă nu funcționau lifturile. Odată, povestește ea, s-a înterupt curentul în timpul cursurilor și doi profesori au ajutat-o să coboare. Unul a luat-o în brațe, iar celălalt a coborât scaunul rulant.

După ce a luat licența, a dat examene de traducător pentru cinci limbi, pe care le-a luat cu brio.

S-a angajat traducătoare la un Institut de prestigiu. La fel ca în facultate, mama ei o ducea dimineața cu scaunul cu rulant la Institut și o aducea înapoi acasa la ora 16. A lucrat în aceste condiții 15 ani, până când mama ei nu a mai putut-o duce, era foarte slabită, suferea de tensiune, diabet și insuficiență cardiacă. Nu mai avea forța necesară s-o urce pe Iren și s-o coboare bordurile, se temeau să meargă pe carosabil, din cauza circulației intense.

Iren a fost obligată să se pensioneze, tatăl ei murise de câțiva ani, iar mama ei, fiind tot mai bolnavă, a murit la trei ani după pensionarea lui Iren.

Iren a scris o carte intitulată „Păsări și colivii”, pe care a publicat-o în anul 2003. În volum ea povestește chinurile și frustrările de care au parte persoanele cu dizabilități din România și face un istoric al modului de raportare a societăților față de persoanele cu dizabilități, începând cu Grecia antică, unde copiii cu dizabilități, pentru că nu puteau deveni războinici, erau aruncați în prăpastia Target.

Iren pictează foarte frumos, dar nu poate vinde lucrările, pentru că nu mai poate merge la târgurile de artă.

Acum este revoltată de faptul că pensia ei recalculată este redusă la 922 lei. Întreabă dacă eforturile ei și ale mamei ei au fost în zadar. Merită o pensie mai mică decât indemnizația socială pe care o primesc oameni care nu au muncit niciodată? 

Nelămurirea ei este: care să fie cauza pentru care i-a cășunat Guvernului să ne taie dreptul la indexarea pensiei în plată? Vor să facă economii pe seama seniorilor cu dizabilități, nu au bani la buget, sau ne desconsideră pentru că suntem diferiți? Ea se simte discriminată și consideră că formula de calcul a VPR nu este potrivită pentru noi, care aveam stagii reduse în toate legile mai vechi și am respectat legile și stagiile. Cum să ne penalizeze că am respectat legile? În ce țară din UE se mai penalizează oamenii pentru că respectă legile? Crede că guvernanții ar fi putut să ne introducă și pe noi lângă AGRICULTORI în art.154 și să ne raporteze pensia în plata la 81. Dacă pentru agricultori s-a putut, trebuie să se poată și pentru noi, nu să fim discriminați. A doua discriminare în lege o vede în faptul că indemnizația de 1.281 lei, a unora care n-au muncit niciodată, se indexează, iar pensile noastre în plată, NU.

Iren întreabă: „Nu avem destul două handicapuri, cel locomotor și vârsta, acum guvernanții vor să ne adauge și un handicap financiar?

În concluzie, dacă pentru alții s-a putut rezolva problema indexării pensiei în plată, prin art.154 și pentru cei cu indemnizații, iar pentru noi, nu, înseamnă că guvernanții sunt împotriva noastra și NU VOR să ne ajute.”

Iren are o voință puternică, o gândire clară, sănătoasă, înclinație spre artă și are deplinul meu respect, iar după ce veți citi povestea ei, sunt convinsă că la fel de mult o veți respecta și voi.

Totodată, Daniela Tontsch reamintește în postare că, pe 16 septembrie, în intervalul orar 10 – 14, vor avea loc proteste în fața Guvernului pentru anularea recunoașterii stagiului redus de cotizare pentru pensionarii cu dizabilități în Legea 360/2023.

Articolul Povestea unei persoane cu dizabilități care a depus eforturi supraomenești să poată munci, iar acum este victimă a aplicării formulei de calcul din Legea 360/2023 apare prima dată în Jurnal Social.

În fiecare an, la 2 aprilie, este marcată Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului (World Autism Awareness Day), cu scopul de a evidenția nevoia de a contribui la îmbunătățirea calității vieții persoanelor cu autism, astfel încât aceștia să poată duce o viață normală. 

Anul acesta, Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului este marcată printr-un eveniment virtual care are loc sub genericul „Moving from Surviving to Thriving: Autistic individuals share regional perspectives”, potrivit site-ului https://www.un.org/.

Încă de când Adunarea Generală a ONU a desemnat, în 2007, ziua de 2 aprilie drept Ziua Internaţională de Conştientizare a Autismului, ONU a sărbătorit această zi ca mijloc de afirmare şi promovare pentru realizarea deplină a tuturor drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru persoanele cu autism, în condiţii de egalitate cu ceilalţi. S-au făcut progrese în acest sens, nu în ultimul rând datorită numeroşilor susţinători care au lucrat neobosit pentru a aduce la cunoștința întregii lumi experiența trăită de persoanele cu autism, se arată pe site-ul menţionat mai sus.

Potrivit sursei citate, Rezoluția Adunării Generale din 2007 (A/RES/62/139) subliniază importanţa creşterii gradului de conştientizare cu privire la autism. Astăzi, după 17 ani, s-a trecut de la creșterea gradului de conștientizare la promovarea acceptării și aprecierii persoanelor cu autism și a contribuției aduse de acestea în cadrul societății.

În 2024, Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului este organizată de Departamentul pentru Comunicaţii Globale al ONU, în strânsă colaborare cu Institutul de Neurodiversitate (ION), al cărui sediu este în Elveția și care are în prezent o reprezentare 23 de țări. Scopul institutului este de a reprezenta și împuternici neurominoritățile, promovând acceptarea, aprecierea, educația și militând pentru egalitatea de șanse și pentru drepturile omului, se mai arată pe site-ul https://www.un.org/.

Autismul sau tulburarea de spectru autist (TSA) este o dizabilitate complexă, care va însoți persoana pe tot parcursul vieții și apare, de obicei, în copilăria timpurie, având un impact asupra comunicării, comportamentului și relațiilor cu cei din jur. Acesta implică toate palierele de dezvoltare: cognitiv, comportamental, motricitate grosieră, motricitate fină, practic sunt afectate toate laturile care privesc dezvoltarea normală a unui copil.

Cu prilejul Zilei Internaționale de Conștientizare a Autismului, la iniţiativa Autism Europe, ANCAAR Iași (Asociaţia Naţională pentru Copii şi Adulţi cu Autism din România), alături de FEDRA (Federația pentru Drepturi și Resurse pentru Persoanele cu Tulburări în Spectrul Autist) și RO-TSA (Rețeaua Organizațiilor în Autism), desfășoară campania „Nu sunt INVIZIBIL! Ascultă-mă. Înțelege-mă. Sprijină-mă.”

,,Campania din acest an urmărește creșterea gradului de conștientizare asupra barierelor și a discriminării cu care se confruntă persoanele cu autism, nevoile lor fiind adesea nevăzute, invizibile, în multe domenii ale vieții. Ne propunem să sensibilizăm opinia publică atât cu privire la luptele, eforturile, barierele întâmpinate pe parcursul vieții lor, cât și la punctele forte ale persoanelor cu autism, care rămân prea adesea invizibile pentru cea mai mare parte a societăților noastre”, au transmis organizatorii campaniei.

Deviza campaniei mai subliniză faptul că, deși autismul este adesea descris ca fiind un handicap ,,invizibil”, persoanele cu autism, rețelele lor de suport și ONG-urile care le reprezintă interesele ar trebui să fie mandatate și să se facă vizibile în toate domeniile/aspectele ce îi vizează, să lupte împreună pentru respectarea drepturilor persoanelor cu autism, implementând astfel principiul de bază al Convenției ONU cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilități: ,,Nimic pentru noi, fără noi!

ONG-urile mai sus menționate spun că doresc o societate în care persoanele cu autism să fie recunoscute pe deplin și să beneficieze de înțelegerea, acceptarea și exercitarea deplină a drepturilor pe care le merită.

În România, se estimează că trăiesc peste 40 000 de persoane cu tulburare de spectru autist (TSA). 1 copil din 36 are o tulburare de spectru autist, dar anual sunt diagnosticaţi 2.000 de copii, conform datelor INS. Sub 1% dintre adulţii cu autism cu diagnostic din țara noastră au un job.

Potrivit datelor, în România, unul din patru copii cu autism nu merge la școală, iar în Europa, mai puțin de 10% dintre persoanele cu autism au un loc de muncă. Persoanele cu autism mor, în medie, cu 16 ani mai devreme pentru că nu au acces la îngrijire medicală adaptată. Prin urmare, copiii și adulții cu autism de oriunde au nevoie de drepturi, șanse egale și sprijinul comunității.

,,Noi ne dorim ca persoanele cu tulburare din spectrul autist să fie în mod real integrate în societate, fiind important să înlăturăm împreună stigma, să construim o înțelegere reală în societate pentru a promova incluziunea și participarea deplină a persoanelor cu autism. La Iași, asociația noastră a pregătit o serie de evenimente unde sunt așteptate persoanele de orice vârstă care doresc să-și exprime solidaritatea cu familiile ce au în componență o persoană afectată de autism”, au precizat reprezentanții ANCAAR Iași.

Cu ocazia Zilei Internaționale de Conștientizare a Autismului, clădiri simbol vor fi iluminate în albastru, culoarea autismului, România alăturându-se astfel mişcării internaţionale Light It Blue.

Mai multe detalii despre campanie, găsiți pe site-ul: https://ancaar-iasi.ro/ sau pe pagina de Facebook: https://www.facebook.com/ancaariasi.

Articolul ,,Nu sunt INVIZIBIL! Ascultă-mă. Înțelege-mă. Sprijină-mă.” – eveniment de Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului apare prima dată în Jurnal Social.

Autor: Laura Stifter

Pe 3 decembrie a fost Ziua Mondială a Persoanelor cu Dizabilități. Adică acea zi în care, an de an, tot felul de persoane fără dizabilități țin discursuri publice despre cât de „grav” și „devastator” este să ai dizabilități și despre cum noi, cei cu dizabilități, suntem un exemplu pentru că îi ajutăm pe cei ,,normali” să-și dea seama cât de fericiți sunt ei că nu sunt ca noi. Nu, nu exagerez, ci am auzit frecvent discursuri de acest tip: ,,persoanele cu dizabilități sunt o lecție pentru noi, învățându-ne să apreciem ceea ce avem”.

M-am întrebat dacă am suferit vreodată din cauza dizabilității mele. Răspunsul clar, ferm, este: Nu, niciodată! Am suferit însă mult (și va mai dura….) din cauza prejudecăților legate de dizabilitate. Și asta cu toate că, din fericire, eu nu m-am confruntat cu formele cele mai grave, dramatice, de discriminare, așa cum s-au confruntat alții care au aceleași particularități fizice ca mine. Există copii abandonați de către părinți din cauza dizabilităților lor, există adulți închiși cu forța în aziluri, pe termen scurt sau lung, din cauza dizabilităților lor, există oameni competenți respinși la angajare din cauza dizabilităților lor. Eu nu m-am confruntat cu nimic din toate acestea. Și totuși, discriminările și nedreptățile nu-mi sunt complet străine. Au fost și sunt mult mai ușoare, dar totuși dureroase.

1. Copilăria și adolescența: excluziune socială, refugiu în studiu

Sunt o persoană cu dizabilități vizuale, absolventă a facultăților de Teologie și Filosofie din București, în prezent profesoară în învățământul de masă, profesor Merito în anul 2021 și activă în viața politică (membră într-un partid și în mai multe ONG-uri, în special pe teme de educație).

Atât timp cât am fost copil și adolescentă, nu am avut, propriu-zis, viață socială. Această situație încă nu mă făcea să sufăr, în special la vârsta copilăriei. Aveam o familie fericită, eram iubită de către părinți, de către bunicile mele, de catre profesorii mei, iar acest context, alături de optimismul meu natural, a contat enorm. În rest, am avut o singură prietenă în copilărie care, din păcate, a murit la o vârstă fragedă. Apoi, în clasa a VIII-a, începusem să-mi dau seama ce mi se întâmplă și am suferit din cauza marginalizării între colegii de clasă. Nu era bullying, ci doar marginalizare.

Ulterior, în liceu, având colegi foarte deștepți, nu am mai simțit nici asta în clasă. Totuși, în afara programului efectiv de la școală, situația era aceeași ca până în liceu: stăteam doar cu părinții și cu profesorii, mergeam oriunde cu însoțitor permanent (de obicei, mama mea), atât. În toți anii de liceu, am fost o singură dată invitată la o zi de naștere. Niciodată nu am mers în vreo excursie cu colegii, niciodată nu m-am plimbat în parc într-un grup de colegi, fără însoțitor adult. Niciodată, în toată copilăria, nu am mers la colindat alături de alți copii (veneau ei la mine acasă, să mă colinde, iar apoi ei plecau și eu rămâneam acasă, la punct fix). Niciodată, în toată copilăria și adolescența, nu am știut ce înseamnă un drum cu autocarul prin munți, într-un grup mare și gălăgios de puști care să cânte și să se joace împreuna ore în șir, până la destinație.

Studiul îmi plăcea enorm, participam la olimpiade, iar toate astea compensau ceea ce doar parțial conștientizam că nu am (în unele momente, iar apoi psihicul meu le ascundea repede undeva, prin cotloanele subconștientului, ar explica psihanaliștii…). Uneori, în câte o excursie cu părinții (excursii pe care ei le organizau rar și doar de dragul meu, nefiind ei înșiși pasionați de călătorii, așa cum sunt eu), priveam cu jind adolescenții de vârsta mea care stăteau seara, în grupuri, la povești, în curtea hotelului sau în alte părți, dansau și se distrau până după miezul nopții. Părinții mei, epuizați, intrau în cameră devreme, iar eu trebuia să intru împreună cu ei, desigur, așa încât, din cameră, auzeam în continuare chiotele și distracția grupurilor de adolescenți de vârsta mea… Și îmi imaginam, cu ochii închiși, cum ar fi să fiu și eu odată, cândva, într-o zi, într-o asemenea excursie de grup. A doua zi dimineața, însă, uitam totul. Eram, încă, doar un copil…, apoi doar o adolescentă…, adică o persoană aflată, încă, la vârsta visărilor și a refugiului în lumea propriei imaginații.

2 .Trecerea la o viață independentă: cum m-am convertit la libertate

Abia la vârsta de 25 de ani, am trăit o formă de convertire: nu religioasă, dar o convertire de la un mod de viață la altul, total diferit. De la viața într-un glob de sticlă, datorat unei inexistente vulnerabilități, la un mod de viață independent, activ, LIBER, împlinit și împlinitor!

Inițial a fost, ca în cazul oricărui tip de convertire, un șoc și o criză puternică, anume momentul conștientizării complete, curajos asumate, a situației în care mă aflam. Am ajuns la cardiologie, la propriu, din cauza consumului emoțional. Și mi-am dat seama că, pentru a trăi o viață fericită de atunci înainte, aveam nevoie să mi-o construiesc exact pe baza acelei valori la care deja țineam cel mai mult în viață: libertatea! M-am angajat și am decis că voi sta fără însoțitor permanent la locul de muncă. Aceea a fost prima mare decizie de independență. Mai întâi, a trebuit să gestionez groaza (nu frica, ci groaza) părinților de a mă ști în diferite spații publice singură, adică fără ei. Când ești părinte de copil cu dizabilități, psihicul tău preia necritic din societate ideea că al tău copil este vulnerabil și că așa va rămâne întreaga sa viață, că tu va trebui să te sacrifici pentru a însoți permanent acel copil, inclusiv la vârsta adultă, iar după ce tu vei muri, copilul tău va avea nevoie în continuare de însoțitor permanent (în cel mai bun caz, de bani suficienți pentru a-și plăti un astfel de însoțitor, iar în cel mai rău caz…. Nu continuăm). Această prejudecată de gravitate extremă este atât de înrădăcinată în societate, încât o preiau și oameni intelectuali. Și nimeni nu-și dă seama că, pe lângă sacrificiul părintelui pentru protejarea copilului, este sacrificată și viața copilului devenit adult, pentru liniștirea anxietăților părintelui (fără tinerețe, fără party singur între covârstnici, fără excursii alături de covârstnici, fără nimic din ceea ce are legătură cu viața socială a unui tânăr).

Și, continuând povestea convertirii mele la viața independenta (cuvântul „convertire” nu este o metaforă, ci se referă la o convertire reală, doar că nu religioasă), după ce am gestionat cu bine situația din familie, a început cealaltă provocare, provocarea cu care mă lupt și acum și probabil că mă voi mai lupta mult timp de acum înainte: trăirea unei vieți independente într-o societate care mă consideră vulnerabilă și incapabilă de a-mi lua propriile decizii. Mi-am luat viața în mâini și acum o țin bine, strâns de tot, exact ca în proverbul acela potrivit căruia ,,toată lumea îți vrea binele, deci nu ți-l lăsa furat”.

În primul meu an de serviciu, la Colegiul Național Mihai Viteazul, a fost de vis! Relația cu elevii era minunată, la fel și relația cu direcțiunea și cu majoritatea colegilor de cancelarie. Tot în acea perioadă, am început să apar în mass-media, să mă implic în politică, să le fac pe toate așa, în mod incredibil, evoluând de la o zi la alta. Eu, care nu participasem niciodată nici măcar la un protest politic (deși îmi doream enorm), acum băteam drumurile, împreună cu diferiți colegi, după semnături sau împărțind pliante în campanii electorale. De atunci, au urmat bucurii, una după alta: primele mele excursii prin țară singură, apoi prin străinătate. Apoi tot mai multe excursii, tot mai multe evenimente, tot mai multe comunități noi, pe scurt, tot mai multă viață liberă și activă.

Pandemia m-a necăjit nespus și mi-a întârziat procesul, însă am circulat inclusiv în pandemie așa, cum și pe unde se putea.

Și da, în excursii stau până după miezul nopții la povești cu ceilalți din grup, așa cum am visat atât timp în adolescență! Și da, am zburat cu avionul, peste mări și țări, am zburat cu drag și o voi mai face, cu ajutorul lui Dumnezeu, totul în mod complet independent și fără niciun fel de însoțitor personal. Iar la primul meu zbor, fiind acolo, la 10-11 km deasupra pământului, în drum spre alte țări, fără nimeni care „să aibă grijă de mine”, îmi puneam întrebarea, zâmbind, dacă nu cumva visez, dacă sunt chiar eu, aceeași persoană de acum 5 sau 10 ani. Și da, eram chiar eu, aceeași. Eram acolo, în zbor, chiar eu care, în liceu, nu țin minte să fi ieșit vreodată singură din clasă, în pauză… Ba da, o singură dată, în cea de-a doua zi de școală, îmi amintesc perfect momentul, fiindcă l-am considerat un mare-mare eveniment.

Convertirea s-a întâmplat în 2018. Au trecut 5 ani de atunci, ani în care, zi de zi, îmi recuperez adolescența și prima tinerețe (anume le recuperez în plan social și al unor experiențe de călătorie, fiindcă altfel, familial și școlar/academic, le-am avut împlinite și atunci) le trăiesc acum, condensat și compensatoriu.

3. Paternalism și discriminare… uneori cu bune intenții

Și de ce, totuși, încă am unele momente de suferință în continuare? Pentru că prejudecățile din societate există și, uneori, interferează cu modul meu de viață actual. Sufăr atunci când mă înscriu cu mare chef la vreun eveniment, iar prima întrebare a organizatorilor este: ,,și pe cine aduci cu tine, ca să aibă grijă de tine?”. Asta înainte de a mă vedea sau de a mă cunoaște, ci în primul moment în care află că am dizabilități (anume atunci când, contextual, sunt nevoită să le spun acest detaliu). Sufăr atunci când nimeresc persoane bine intenționate, dar cu atitudine insuportabil de invazivă. Sufăr, pe scurt, atunci când nu mi se acordă acel nivel elementar de încredere care se acordă oricărui adult: anume încrederea că, atunci când am nevoie de ajutor, îl voi cere, iar dacă spun că ,,nu”, înseamnă că este nu! Sufăr atunci când nu sunt crezută că pot avea grijă de siguranța mea și a celor din jur, exact așa cum o poate face oricare alt adult, precum și, mai ales, atunci când încerc să fac lucruri complet normale (precum, de exemplu, un credit bancar sau o asigurare de sănătate), dar stau cu frică, cu emoții, că toate acestea nu mi se vor accepta fără asistent personal. Da, se întâmplă asta, iar unele persoane cu dizabilități și-au câștigat în instanță până și dreptul, de pildă, de a-și deschide un cont la bancă fără să facă procură altcuiva pentru a le gestiona banii. Sufăr atunci când, în anumite grupuri (nu, nu în toate, desigur), mă văd nevoită să fac pe ascuns unele gesturi extrem de simple (De exemplu, să merg dintr-o cameră în alta, ca să fac cunoștință cu cineva anume sau să intru într-un grup), ca nu cumva organizatorii evenimentului să mă observe și să se țină după mine, la propriu, să mă invadeze, cu bunăvoința lor sinceră, dar nesolicitată, inclusiv ținându-mă fizic (ca nu cumva să mă-mpiedic…) și luându-mi bucuria firească de a socializa normal.

Iar toate acestea mi se întâmplă la aprox. 50% dintre evenimentele publice la care particip. De exemplu, unele dintre cele mai ciudate momente apar atunci când sunt văzută făcând banalul gest de a comanda taxi sau uber: de la reacții de șoc, precum: ,,Cum adică, singură, ai mai circulat vreodată singură, familia ta știe că tu circuli singură?”, până la reacții de tipul: ,,Dar tu știi să lucrezi pe telefon? (Întrebare însoțită, uneori, de gestul fizic de a-mi lua telefonul din mănă), iar toate astea mi se întâmplă chiar și în comunități de oameni intelectuali, dar în special atunci când află despre dizabilitatea mea prima dată.

4. Discriminări mai grave

Mentalitatea propriilor părinți am putut să o schimb, dar cu societatea… Este mai greu de lucrat.

Acum câțiva ani, fiind într-o situație de urgență medicală, am părăsit de două ori cabinetele unor medici care îmi spuneau, senin, că nu îmi pot spune mie diagnosticul și tratamentul, că eu nu pot decide singură, fiindcă nu văd să semnez, că este nevoie să vin cu ,,aparținătorii”, fiindcă așa știu ei, medicii, că se procedează cu pacienții care au certificat de handicap, că așa este legea (evident, informație total falsă, adică minciună). Deși eram în pericol și în situație de urgență, am plecat de la acei medici, căutând alți specialiști care să-mi respecte demnitatea și dreptul fundamental de a lua decizii medicale pentru mine însămi, în acel context dificil.

Un alt moment umilitor și grav a fost acela în care, la unul dintre fostele mele locuri de muncă, medicina muncii încerca să pună presiune pe mine ca să accept însoțitor permanent în clasă. Nu, medicul nici nu mă văzuse (nu era în cabinet), ci a aflat de la asistenta sa că sunt o profesoară cu certificat de dizabilități și i-a spus categoric că, în asemenea situații, recomandarea lor trebuie să fie aceea de însoțitor permanent în clasă. Amiabil nu s-a putut rezolva problema, ci ea s-a rezolvat doar prin apelul la lege și la consecințele unei asemenea discriminări. În general, în cazurile grave, cuvântul „discriminare” funcționează exact ca o formulă magică, determinându-i pe autorii discriminării să se oprească și să înțeleagă că acțiunile lor le pot crea probleme juridice. Dacă le spunem că ne simțim discriminați și că ne vom apăra, în general, ei cedează și ne respectă drepturile.

5. În loc de concluzii…

Ca orice altă persoană, am nevoie doar de încredere și tratament egal cu ceilalți cetățeni. În unele comunități am asta, în altele nu. Am nevoie, uneori, inclusiv de măsuri minimale de accesibilizare a mediului (precum, de pildă, un banal semafor audio), dar acestea sunt aspecte rezolvabile prin activism civic și politic, ținând în special de acțiuni ale cetățenilor în cooperare cu autoritățile statului.

Și da, cu ajutorul lui Dumnezeu, îmi voi continua acest mod de viață, voi continua să lucrez singură, să călătoresc, să-mi susțin mesajele în mass-media, să mă implic în politică, să-i reprezint pe cei care îmi vor acorda încrederea și voturile lor. Da, voi face toate acestea, nelăsându-mă încadrată cu forța într-un șablon imaginar, desenat de prejudecăți și temeri față de alteritate! Îmi voi păstra aceleași standarde privind calitatea propriei vieți și voi continua să am grijă de alții (de elevii mei și, cândva, voi deveni și mama, iar pe părinții mei îi voi îngriji atunci când vor fi bătrâni), în ciuda prejudecăților otrăvitoare și dureroase potrivit cărora o persoană ca mine nu s-ar putea îngriji nici măcar pe sine.

Multă solidaritate și gânduri bune doresc să le adresez persoanelor cu dizabilități, în aceste zile de conștientizare asupra particularităților și abilităților noastre diferite! Să fim independenți și curajoși, pentru că asta este totul! Chiar dacă devenirea și trecerea înspre independență este treptată și cu multe obstacole din partea celorlalți (familie, societate, instituții etc), totuși important este să începem și să luptăm constant, cucerind progres după progres! Nimeni nu va trăi viața în locul nostru! Să nu ne refuzăm, pe criteriul dizabilității, nimic din ceea ce ne dorim! Niciodată, niciodată, orice ar fi! Așa să ne ajute Dumnezeu!

Articolul Ziua persoanelor cu dizabilități: Despre povestea convertirii mele la o viață independentă apare prima dată în Jurnal Social.

Dana Mierluț, în vârstă de 27 de ani, din Oradea, este o tânără ambițioasă și optimistă, care nu a permis ca dizabilitatea să-i definească viața. Deși este într-un scaun rulant, ea ne dovedește că nimic nu te poate opri să visezi, să lupți și să învingi. A absolvit Afaceri Internaționale în Limba Engleză la Facultatea de Științe Economice, în cadrul căreia a făcut și un Master in Business Administration. În prezent, este angajată part-time ca Specialist Marketing la Hooymeijer Logistic Solutions, Manager PR la Asociația pentru Dezvoltare Urbană. Totodată, ea deține o Întreprindere Individuală care este unitate protejată și prin care oferă servicii de Content & Copywriting, respectiv Training pe Diversitate și Incluziune.

De asemenea, face voluntariat în mai multe organizații, fiind cel mai mult implicată în Frends (o asociație de tineret, unde coordonează departamentul de proiecte la filiala din Oradea) și în Asociația Deficienților Locomotori Bihor (unde se  ocupă în mare parte de social media).

Dana este o persoană luptătoare și tenace, care și-a transformat dizabilitatea în abilitate pentru a arăta că se poate. Ea mărturisește că dizabilitatea i-a fost un camarad de când se știe, fiind diagnosticată cu atrofie musculară spinală (SMA), o afecțiune neuromusculară progresivă, care avea să-i afecteze mobilitatea.

,,Nu am putut să merg niciodată și știu despre anumite etape doar din poveștile mamei. Practic, este vorba despre o afecțiune genetică – SMA – ce s-a manifestat (sau a fost declanșată) imediat după vaccinul de la șase luni”, afirmă Dana.

Această adaugă că a avut de suferit atât direct din cauza bolii, deoarece i-au fost afectați mușchii și, odată cu trecerea timpului, și-a folosit tot mai puțin brațele, cât și indirect, fiind discriminată în diferite contexte. ,,Deși acum nu mai cred că discriminarea are legătură efectiv cu mine, ci mai degrabă cu cel care o face”, spune Dana.

Deși s-a confruntat cu discriminare și mentalități retrograde, Dana nu a renunțat să creadă în visurile ei, fiind conștientă că doar prin educație poți să-ți schimbi viața. Afirmă că a fost norocoasă din punctul de vedere al accesului la educație.

,,Grădinița și clasele primare le-am făcut într-o școală pentru copii cu nevoi speciale, iar din clasa a 5-a am intrat în regimul de masă. Atunci a fost un mic ,,incident” cu școala la care voiau părinții mei să mă înscrie, directorul punându-i tot felul de întrebări mamei, de ce a ales școala aceea, cu scopul de a o determina să se răzgândească. Prin urmare, ea a cedat și am mers în schimb la o școală generală de cartier, unde, în opinia mea, a fost mult mai bine decât ar fi fost dincolo. La liceu, pot zice că adolescența a lovit mai puternic în vulnerabilitățile mele față de ale celorlalți tineri de vârsta mea. Poate că s-a întâmplat și pentru că înainte fusesem cu învățământ la domiciliu (veneau profesorii acasă, și eu mergeam doar aproximativ 2-3 luni pe an la școală), și dintr-o dată aici mergeam zi de zi. Îmi doream să mă fac una cu peretele, dacă se putea, să nu atrag atenția asupra mea și să fiu «normală»”, povestește Dana.

În ceea ce privește experiența de studentă cu dizabilități, ea spune că a avut parte de o studenție frumoasă, plină de oportunități. ,,În studenție, pe de altă parte, am ieșit din zona de confort cu orice ocazie. Am început să fac mai serios voluntariat și am plecat cu o bursă Erasmus pentru un semestru în Spania. Am descoperit în acest fel că diferențele dintre noi sunt extraordinare”, mai spune Dana.

Foto din arhiva personală

Aceasta susține că, în sistemul de învățământ românesc, s-a confruntat cu sentimente de marginalizare, în care s-a simțit umilită. Spune că, deși au fost destul de puține episoade de-a lungul timpului, unul a marcat-o pentru totdeauna și i-a afectat grav încrederea în sine, când era în clasa a 11-a.

,,Povestea e mai complexă (am vorbit despre ea într-un podcast ce va fi lansat în curând de Asociația Deficienților Locomotori Bihor), dar e suficient să spun că nu voi uita niciodată cuvintele unui profesor către colegii mei: «Dragi copii, voi nu vă comparați cu Dana». Îmi amintesc și acum că am întrebat cu un firicel de voce: «Ce vreți să spuneți cu asta?» și am primit ca răspuns o privire disprețuitoare. Ca să fac haz de necaz, trebuie să recunosc că avea dreptate, doar eu și un singur alt coleg de clasă am luat 10 la bacalaureat la materia respectivă, un an mai târziu.

Mi-aș dori ca nimeni să nu mai treacă prin ceea ce am trecut eu atunci. Și e cu atât mai trist că, având insecuritățile specifice vârstei, chiar credeam că e ceva greșit, defect cu mine. Consider că profesorii ar avea nevoie de terapie sau un modul în care să învețe mai mult decât psihologia de bază, deoarece nu își dau seama cât de mult pot influența evoluția copiilor și tinerilor”, mărturisește Dana.

Totuși, în facultate lucrurile s-au schimbat semnificativ, Dana reușind să găsească echilibru și profesori care i-au dat sentimentul de apartenență și de integrare. ,,La polul opus s-a aflat facultatea. Acolo am simțit cum fiecare profesor trata toți studenții pe picior de egalitate, nicidecum cu superioritate”, adaugă ea.

Întrebată cum este viața unei persoane cu dizabilități locomotorii în România și care sunt problemele cu care se confruntă acestea, Dana a răspuns: ,,Sunt o optimistă incurabilă, motiv pentru care voi spune că viața unei persoane cu dizabilități locomotorii în România este din ce în ce mai bună. Totuși, printre provocările cu care mă confrunt se numără în special accesibilizarea și mentalitatea oamenilor. Înainte de a merge într-un loc nou, trebuie să întreb întotdeauna dacă există scări, rampă sau lift, pentru a putea vedea dacă pot frecventa locația. Cât despre mentalitate, din păcate, de multe ori, oamenii consideră – fără să mă întrebe – că am și deficiențe intelectuale și obișnuiesc să se adreseze mamei atunci când mergem chiar și într-o instituție publică (ea este asistentul meu personal). Asta ca să nu mai menționez faptul că ghișeul este adesea mult prea înalt ca eu să văd persoana de dincolo de el”.

În ceea ce privește accesul la un loc de muncă pentru persoanele cu dizabilități, în societatea noastră, Dana afirmă că începe să fie mai bine pe această latură…, cu accent pe ,,începe”.

,,Mie mi-a fost foarte greu să îmi găsesc un loc de muncă în timpul masterului. Am trimis CV-uri online, am fost la târguri de joburi și nimic. Nici măcar un răspuns nu am primit. Cel mult eram întrebată cu un zâmbet de complezență «Ce știi să faci?». Eram studentă, știam asemenea colegilor mei – teoria. Cu toate acestea, îmi doream nespus să învăț practica. Am vrut să cred că nu era vorba despre discriminare, dar mi s-a confirmat când depusesem CV în aceeași zi cu un amic, iar el fusese sunat pentru interviu. Abilitățile noastre erau destul de similare.

Atunci mi-am descoperit talentul la scris. Acumulasem multă frustrare din cauza lipsei unei șanse egale la angajare și m-am eliberat prin cuvinte pe foaia virtuală. Mi-am făcut apoi un blog și la scurt timp am primit o ofertă de loc de muncă. Sunt patru ani de când activez ca Content și Copywriter, dintre care unul de când am pornit pe drumul meu ca freelancer. Iar pentru că în freelancing proiectele variază (nu s-au aliniat clienții la ușa mea cum îmi imaginam) și mi-am dorit o mică siguranță, în luna august a acestui an am devenit și Specialist Marketing la o companie olandeză ce are sediu în Oradea. Am devenit recent și Manager PR la Asociația pentru Dezvoltare Urbană, unde lucrez pentru proiecte, precum Academia Aris și jobs4all. Între timp, cred în clișeul cu schimbarea lumii, așa încât promovez și diversitatea și incluziunea prin intermediul trainingurilor pentru companii”, explică Dana.

Pe lângă obținerea unui loc de muncă, Dana a subliniat și alte nevoi esențiale ale persoanelor cu dizabilități, precum asistentul personal, accesibilizarea și respectarea legislației.

,,Există riscul să fiu blamată de persoanele cu dizabilități pentru rândurile care urmează, dar mi le asum total. Eu cred că statul ar trebui să dea mai puține pensii de invaliditate și să se implice mai mult în integrarea în muncă. Sigur, avem legi care să ne sprijine, însă rareori sunt cu adevărat respectate sau înțelese. Avem nevoie inclusiv de sesiuni de consultanță în care să ni se explice tuturor părților implicate drepturile și obligațiile”, afirmă aceasta.

Din dorința de a-și ajuta semenii și de a-și depăși limite, Dana face voluntariat în multe proiecte, este trainer și blogger, fiind implicată în multe activități sociale. Pe lângă scris, ea spune că iubește cititul, călătoriile, serialele fantastice, filmele de dragoste și, cel mai mult, oamenii.

,,Sunt hiperactivă, multitasker și iubesc oamenii. Vreau din tot sufletul să las lumea cu un strop mai bună decât am găsit-o. Deci, cumva îmi vine natural. Și poate, ca să fiu sinceră până la capăt, mi s-a spus de prea multe ori că nu pot face lucrul X sau Y și mi-am dorit să(-mi) demonstrez că nu e tocmai așa”, mai afirmă Dana.

Ea spune că a participat recent la cursurile Academiei Aris (destinate persoanelor cu dizabilități), unde a predat content și copywriting, fiind o provocare interesantă.

,,Academia Aris este un fel de școală ce își propune să pregătească persoanele cu dizabilități pentru piața muncii, oferindu-le cursuri în urma cărora să obțină diverse abilități. Este un proiect foarte special pentru mine. Nu am întâlnit până acum atâtea persoane cu dizAbilități dornice să învețe și să se dezvolte. Trebuie să recunosc că a fost o provocare uriașă să explic totul cât mai clar și cumva vizual, ca să fie un curs accesibil și persoanelor nevăzătoare. Mi-am cerut scuze de nenumărate ori pentru că, fără să-mi dau seama, foloseam expresii de genul «după cum vedeți» și i-am rugat efectiv pe cursanți să-mi spună dacă au anumite nevoi la care nu m-am gândit. M-au impresionat deschiderea, empatia lor și modul în care reușesc să se adapteze.

O parte dintre cursanți au rămas alături de mine într-un program de mentorat prin care îi învăț, pas cu pas, ceea ce fac eu. Este o mare bucurie pentru mine să le văd evoluția și mă uimesc constant cu tot ceea ce sunt capabili să facă. Îmi dau energie să continui tot ce fac și cred că îi așteaptă un viitor remarcabil dacă vor crede în ei”, declară Dana.

Referitor la proiectele ei viitoare, Dana spune că își dorește să pună bazele unei agenții de marketing incluzive, în care să-și găsească locul oamenii ,,diferiți” ce nu pot fi încadrați în anumite tipare.

,,Bineînțeles, aici vor fi mai multe persoane cu dizabilități, și agenția va fi unitate protejată. Cine știe, cu puțin noroc va deveni un trend ce va fi urmat de alte companii, din toate domeniile. De asemenea, vreau să devin o voce puternică ce va susține diversitatea și incluziunea în companii și societate. Va fi un drum lung, dar am încredere că voi întâlni oamenii potriviți și voi reuși să îl parcurg.

La un moment dat, în viitorul nu foarte îndepărtat, sper să fondez și o asociație care să susțină financiar (și nu numai) copiii cu dizabilități care nu au acces la educație sau posibilitatea de a-și urma pasiunile. Acestea sunt o parte dintre visurile mele, și cred cu tărie că vor mai fi și multe altele”, mai spune Dana.

Această susține că ceea ce o motivează să meargă mai departe sunt micile schimbări pe care le vede zi de zi și nevoia pe care o sesizează în jurul ei. ,,Eu personal am nevoie să mă simt utilă și am realizat în timp că nu este suficient să vrem mai mult, trebuie să și luăm atitudine pentru ca lucrurile să se întâmple”.

Dana consideră că, pentru ca lucrurile să se schimbe în societatea noastră, e nevoie ,,să ne iubim mai mult și să judecăm mai puțin. Să fim acolo unii pentru alții și să privim dincolo de aparențe”.

,,Credeți în forțele proprii, dar nu ezitați să cereți și să oferiți ajutor. Împreună suntem mai puternici și reușim să schimbăm lumea!”, mai transmite ea.

Articolul Dana Mierluț: Să ne iubim mai mult și să judecăm mai puțin. Să fim acolo unii pentru alții și să privim dincolo de aparențe apare prima dată în Jurnal Social.