Voință. Putere de a lupta. Perseverență. Dorința de a învăța și de a fi util celorlalți. Speranță. Toate aceste atribute îl caracterizează pe tânărul Marius Girada, un învingător. Pentru el nu există ,,Nu pot!”. Ştie din experienţă proprie că viaţa e un cocktail din lumini și umbre, din dureri și bucurii, de multe ori în concentrații inegale, că ea are suişuri şi coborâşuri, dar că niciodată nu trebuie să abandonezi cursa, că important e modul în care reuşeşti să abordezi obstacolele din traseul personal și să le depășești. A privit dincolo de propriile limite și a descoperit o lume plină de posibilități. Povestea sa este o adevărată lecție de Viață…, de Curaj și de Iubire pentru Dumnezeu și semeni – poveste pe care a pus-o într-o carte ,,Dorința de a face mai mult”, carte scrisă cu vârful nasului și nu cu pixul sau cu degetele pe tastatură, așa cum am crede. Această carte aparte a fost lansată de curând, într-un cadru familial, unde prieteni veniți de departe i-au fost alături, bucurându-se de realizarea sa.

Jurnal Social: Mi-aș dori ca povestea ta să fie cunoscută și de alți oameni. Mai întai, aș dori să spui câteva lucruri despre tine și despre lupta pe care o duci zi de zi cu boala.

Marius Girada: Sunt Girada Marius, din Dorohoi, am 40 de ani şi, din cauza naşterii grele, am un handicap fizic gradul întâi. Pe lângă atacarea mersului, handicapul mi-a atacat mâinile, având mişcări involuntare şi tulburări de limbaj. Eu lucrez la PC cu nasul, pentru că nu am siguranță în mâni, însă niciodată n-am văzut asta ca un dezavantaj, ci ca o victorie, pentru că aș fi putut să nu pot nici atât. Reușita mea a fost pentru unii o curiozitate, căci cineva de la Pro tv m-a cautat numai să vadă cum scriu la PC și mi-a mărturisit că a încercat să scrie și el la PC cu nasul, dar n-a putut. Din cauza handicapului, nu am reușit să merg la școală, dar dorința de a acumula cât mai multe cunoștințe, o am de mic. La un moment dat, am dorit sa creez și eu, așa cum aud că au făcut cei pe care îi ascult mereu. Îmi place să scriu versuri și sunt un ,,luptător!”. Dovadă stând blogul meu, precum și grupurile de pe facebook în care activez.

J.S.: Cum a fost pentru tine perioada copilăriei? Ce amintiri ai din acea perioadă?

M.G.: Primul lucru major din viața mea au fost cei 10 ani la Centrul de recuperare de la Dezna, judetul Arad, în perioada 1980-1990. Îmi amintesc cu multă plăcere de acești ani, deoarece la Dezna nu m-am simțit în spital, ci într-o mare familie. De la șeful spitalului, medicul Corneliu Bârsan, și până la femeile de serviciu, toți îți erau prieteni. Primul pas în pregatirea mea, l-am facut la logopedie, unde îmi plăcea enorm. Deși la acei ani ai mei, nu învățam din materii școlare, am învățat multe lucruri folositoare. Și pe lângă asta, am învățat ceea ce învață un copil mic, să port limba în gură, să mestec etc. Căci din cauza bolii, am învățat mai greu aceste reguli față de un copil sănătos. Spitalul este cu spatele lipit de munte, ceea ce făcea să fie o zonă superbă. Cu școala, am fost în prima tabără la Călimănești, pe Valea Oltului, în județul Vâlcea. Am petrecut 5 zile minunate într-o zonă superbă din țara noastră. Am vizitat Mănăstirea Cozia și Schitul Ostrov, două locuri pline de spiritualitate și de istorie. Am legat prietenii frumoase și a fost ceva de vis.

J.S.: Este impresionantă dorința ta de a învăța. Cu ce obstacole te-ai confruntat pentru a putea frecventa cursurile școlare?

M.G.: Din cauza handicapului, nu am fost îndemnat să merg la şcoală, şi acum regret; învăţând, aş fi putut să câştig acum propriul meu venit. Dorinţa de a acumula cât mai multe cunoştinţe am avut-o mereu. Văzând că pot să lucrez singur la P.C., în anul 2010, am început demersurile pentru a face învăţământ online, dar mi s-a aprobat după un an, învăţământul la domiciliu. Deci, în anul şcolar 2011-2012, am urmat, la domiciliu, clasele I-IV la Şcoala specială „Ion Pillat” din Dorohoi, actual Liceul Tehnologic. După terminarea clasei a IV-a, am fost chemat la Comisia judeţeană pentru evaluare, spunându-mi-se, din start, că s-ar putea să fiu respins, deoarece am depăşit vârsta de 30 de ani. Până la urmă, am fost repartizat tot la Liceul „Ion Pillat”, pentru anul şcolar 2012-2013. După două săptămâni, în care dna profesoară mi-a dat teste iniţiale, şcoala a primit dispoziţie de la aceeaşi Comisie că nu mai pot să figurez în această şcoală, invocându-se acelaşi motiv, că am depăşit vârsta de 30 de ani. Dar nu am renunțat. Am luat legătura cu reprezentanţii Comisiei, şi aceaştia m-au asigurat că o să găsească o soluţie pentru ca să pot continua studiile. Pentru unul ca mine, cursurile şcolii au început în luna februarie, 2013. Eram atât de fericit să fiu elev în clasa a V-a! Astfel, mi-am împlinit visul meu cel mai fierbinte: de a dovedi că şi persoanele cu dizabilităţi au puterea de a-şi depăşi destinul. Cu ajutorul Lui Dumnezeu, am terminat și clasa a V-a. Au fost cateva luni dificile, dar în același timp frumoase. Dificile, în sensul că, am înțeles mai greu ecuațiile, dar acum îmi plac. Când mi-a adus diploma, am fost surprins să văd că am luat premiul întâi.

J.S.: Faptul de a te naște cu un handicap înseamnă pentru mulți condamnare sigură la suferință, la izolare, la marginalizare? Cum privești tu acest fapt?

M.G.: AM O DIZABILITATE, DAR SUNT O PERSOANĂ NORMALĂ, este mesajul pe care doresc să-l spun lumii. Problema de sănătate pe care o am eu și alte persoane, nu e o rușine, ci o stare mai presus de puterea noastră. Unii dintre noi purtăm această cruce toată viața, dar și cu ea putem ajunge pe culmi înalte, așa cum putem vedea pe internet mari învingători din lumea întreagă.
Niciodată parinții mei nu m-au izolat, chiar din contră, am fost împreună peste tot, și poate de asta nici eu n-am fost complexat de handicap și am vrut din totdeauna să fiu o persoană cât mai normală și activă la tot ce se întâmplă în jurul meu, să fiu util. Îmi amintesc că atunci când mama alegea orez, eu încercam cu nasul să scot neghina. Apoi, când a apărut telefonia mobilă, am avut un telefon cu tastatura mai mare şi scriam sms-urile cu nasul. Când mi-am luat calculator, n-a mai fost decât un pas.

J.S. Care sunt cele mai pregnante probleme cu care te confrunți în prezent?

M.G.: O persoană cu dizabilități se confruntă cu diverse bariere, cum ar fi lipsa educației potrivite, a unui loc de muncă, precum și lipsa de accesibilizare a clădirilor. Îmi amintesc cum, în 2013, tata mă urca în brațe de afară până la ușa apartamentului. Acest fapt era periculos pentru amândoi, pentru că tata putea să facă accident vascular cerebral, din cauza efortului prea mare, iar eu puteam să mă lovesc. Am început să caut soluții pentru această problemă. În cele din urmă, am găsit pe un site din Italia un dispozitiv pentru urcat și coborât scările. Chiar dacă acest aparat ne-a făcut mai ușoară viața, mie și familiei mele, totuși, îmi doresc enorm să stau la curte. Am găsit pe cineva să-mi facă ceva, la bunica, dar se pare că statul ucide, în loc să ajute. Spun asta pentrut că documentația e minim 10000 lei, ori cu 3 pensii, un salariu de asistent personal și o îndemnizație, nu pot să dau această sumă.
Sunt iniţiatorul unei petiţii, ce are în obiectiv încadrarea spitalelor cu un kinetoterapeut şi un maseur. Iniţiativa ar fi extrem de benefică, mărind atracţia şi serviciile oferite de unităţile medicale, şi, totodată, ar veni în sprijinul celor cu nevoi speciale sau probleme de sănătate, de acest profil.

J.S.: Ce te motivează pentru a merge înainte și ce te inspiră în fiecare zi?

M.G.: IISUS HRISTOS. Credința în El îmi dă putere în fiecare zi. În plus, dragostea pentru părinți, care s-au sacrificat pentru mine, mă face să nu renunț la luptă. De asemenea, ceva ce port în interiorul meu, acea dorință de a cunoaște, de a învăța, de ajuta, de a mă simți folositor. Chiar zilele trecute, m-a întrebat tata cum stau fără tv. I-am răspuns că nu mă plictisesc niciodată. De exemplu, cânt un tropar, visez un proiect, îmi amintesc ceva frumos. În schimb, gălăgia inutilă mă obosește. Corectez mental o lucrare și când vin la birou o pun în pratică.
Ceea ce m-a făcut să merg mai departe a fost nădejdea că voi reuşi. Şi, în mare parte, am reuşit!

J.S.: În ciuda tuturor provocărilor vieții, tu continui să scrii și îți găsești refugiul în poezie. Ce înseamnă pentru tine scrisul, poezia?

M.G.: Scrisul este singurul mod de a-mi exprima starea sufletească, de a spune celor din jur cum văd eu viaţa din care, în ciuda problemelor pe care mi le-a dat, eu pot să iau partea frumoasă, care arată lucrarea Lui Dumnezeu şi veşnicia Sa, la care toţi nădăjduim. Prin scris, vă spun celor care doriţi să mă ascultaţi, ce vreau, ce simt, ce vreau să fac, de ce am nevoie, este mijlocul prin care comunic. Nu scriu pentru partea materială, ci scriu pentru că îmi place, că sunt foarte curios totdeauna când ajung la finalul unei lucrări, să văd cum iese, iar asta aflu de la prietenii şi cititorii mei. Atunci sunt foarte fericit.

J.S.: Îți mai amintești care a fost prima poezie? Câte cărți ai scris? Dă-ne mai multe detalii despre ele.

M.G.: „Mă zbăteam asemenea unui peşte pe uscat,
Luna strălucea pe cer,
Era ceasul când trebuia să mă nasc,
Dar puteam să şi pier”.Aceasta e una dintre primele mele poezii. De atunci, s-au adunat mai multe poezii. Am scris trei cărți. Cu ajutorul Asociatiei IHTIS, am reușit să-mi împlinesc un vis, acela de a-mi publica o mica parte dintre poezile mele, în cartea cu mai mulți tineri autori cu și fără dizabilități, numită ,,RĂVAȘ PENTRU LUMEA DE AZI”, lansată, pe 3 Decembrie 2009, la prima ediție a festivalului ,,SUFLET LÂNGĂ SUFLET PRIN COLINDUL ROMÂNESC”, unde bucuria a fost imensă.
Tot cu ajutorul Asociației IHTIS, am reușit să scot și cartea mea de poezii ,,VIAȚA ROMÂNILOR ȘI CREDINȚA LOR”, apărută în cadrul proiectului Editura IHTIS. Când mi-a apărut cartea, simțeam că plutesc de fericire… A fost lansată în cadrul spectacolului ,,Un zâmbet și un gând frumos pentru mama”, organizat de elevii Seminarului Teologic ,,Sfantul Ioan Iacob”, din Dorohoi, pe 8 martie 2011. Pentru mine, bucuria a fost mare, deoarece participam pentru prima dată la o acțiune ,,în lume”, iar cartea am dedicat-o mamei. Pe 24 Mai 2011, am fost invitat de dnul profesor doctor în filozofie Ciprian Voloc să particip la una din sedințele Cenaclului Editor. A fost unul dintre cele mai frumoase evenimente din viața mea, când cartea mea de poezii a fost analizată și apreciată de cei mai mari oameni de cultura ai Dorohoiului. Cu acest prilej, am fost invitat să fiu co-autor cu cateva poezii la cartea Antologia Dorohoiului. Bucuria a fost enormă, că pot fi co-autor la aceasta carte alături de oameni de valoare din orașul meu. Cea mai recentă carte este ,,DORINȚA DE A FACE CÂT MAI MULT” (poezie și proză).

J. S.: De curând, ai lansat volumul ,,DORINȚA DE A FACE CÂT MAI MULT”. Ce teme abordează noua carte și ce emoții ți-a trezit acest eveniment?

M.G.: Într-o zi însorită de Mai, pe 19, anul acesta, am lansat în parcul Cholet, cartea ,,DORINȚA DE A FACE CÂT MAI MULT”, înconjurat de un grup de oameni cu o mare valoare pentru sufletul meu. A fost un eveniment ce mi-a adus multă bucurie.
Tot ceea ce eu scriu este din viaţa de zi cu zi, cu bune şi cu rele. Cartea cuprinde momente autobiografice și poezii, la care am lucrat aproape 7 ani. În ea, scriu în mod detaliat despre toate locurile prin care am fost, în căutarea vindecării, despre toţi oamenii întâlniţi, despre toate uşile care mi s-au închis în nas, dar şi despre porţile ce mi s-au deschis ca prin minune, prin intermediul unor oameni extraordinari.

J.S.: Ce îți dorești să faci pe viitor?

M.G.: Îmi doresc lucruri firești, pe care orice om sănătos și le dorește: să am o familie, un copil al meu, o casă la curte. De asemenea, să-mi fac un ONG, prin care să pot ajuta tot mai mulți oameni.

Îi mulțumesc lui Marius Girada pentru interviu, pentru faptul că ne-a împărtășit crâmpeie din viața sa și, mai ales din lupta sa pentru o viață activă. Mai multe informații despre cartea lansată, precum și despre posibilitatea de a o cumpăra se pot găsi pe blogul lui: http://vreausalupt.wordpress.com/

Articolul Pentru tânărul Marius Girada nu există ,,Nu pot! apare prima dată în Jurnal Social.