Atunci când oamenii se confruntă cu diagnosticuri-sentință, au două tipuri de reacții: fie se prăbușesc psihic, fie își descoperă o forță mentală de care nu erau conștienți și încep să lupte refuzând varianta capitulării. Unii, este drept mai puțini, sunt atât de puternici mental, încât pot lupta și pentru alții aflați în situații similare, ba chiar îi ajută să-și descopere la rândul lor resurse psihice nebănuite. Aceștia din urmă sunt liderii ideali și, mai ales în România, bolnavii greu încercați au nevoie de astfel de camarazi de suferință care să nu-i trădeze, lăsându-se cumpărați și care să reprezinte exclusiv interesele comune tuturor celor nevoiți să înfrunte – nu numai și, nu în primul rând -, boala. Un astfel de lider ,,noncomformist”, mai ales prin loialitatea sa față de cei pe care-i reprezintă, este Cristian Roșu – președintele  Uniunii Naționale a Organizațiilor Persoanelor Afectate de HIV/SIDA (UNOPA) și al Asociației „Noi și ceilalți”.

Militar profesionist, acum în rezervă, Cristian Roșu a participat la mai multe misiuni departe de țară, în care și-a făcut datoria  riscându-și viața, expus nu numai pericolelor clasice pe care și le asumă un soldat.

,,Prima dată, am fost în misiune umanitară în Somalia. Acolo am asigurat paza unui spital de campanie românesc. A fost un adevărat coșmar. Țară musulmană, răscolită de confruntări armate între autorități și rebelii având legături cu organizații teroriste, precum Al Quaeda… La spitalul nostru erau tratați răniți, dar și bolnavi din rândul populației, și obiectivul trebuia apărat în cazul unui atac. Timp de un an, existența mea s-a derulat după aceeași rutină, patru ore de veghe, patru de odihnă și, la fiecare două luni și jumătate, pauză de refacere de două săptămâni, însă era odihnă doar teoretic pentru că, în caz de alarmă, trebuia să fiu echipat și gata de acțiune. Apoi, în 1995, am fost trimis în misiune în Angola, în cadrul Forțelor Internaționale de Menținere a Păcii, sub egida ONU. Acolo am avut neșansa să mă îmbolnăvesc de malarie, și nu o dată, ci de trei ori. Am fost tratat în spitale angoleze în care nivelul de precaritate al serviciilor medicale este greu de imaginat chiar și pentru noi românii. Pe de altă parte, în Angola, o parte însemnată din populație suferă de boli grave, unele contagioase, din cauza sărăciei, a promiscuității, a lipsei vaccinurilor și a medicamentelor or, în condițiile în care sterilizarea instrumentarului medical este de domeniul relativității, răspândirea acestora în mediul spitalicesc nu este surprinzătoare. Când m-am îmbolnăvit a treia oară, în aprilie 1996, s-a decis să fiu adus în țară. Am fost internat la Spitalul Militar din București, unde mi s-a făcut un set complet de analize și a urmat lovitura năucitoare atunci când mi s-a comunicat că sunt seropozitiv HIV. În Africa, incidența HIV/SIDA este foarte mare, pentru că autoritățile statale, preocupate doar de păstrarea puterii care le permite să facă avere înstrăinând resursele naturale, nu asigură gratuit medicamentele, care, fiind costisitoare, sunt inaccesibile populației. Am fost infectat în cursul tratamentelor pentru malarie, probabil prin refolosirea seringilor de unică folosință. Știți, poate vi se va părea ciudat ceea ce am să afirm, dar vă rog să mă credeți că regret faptul că nu m-am infectat pe cale sexuală. Mi-aș fi putut reproșa asta tot restul vieții, dar ar fi fost un rău ireparabil pe care mi l-aș fi făcut eu însumi. Aș fi avut astfel motivația pentru a considera că merit tot ceea ce a urmat și mi-ar fi fost mai ușor să accept. Armata a renunțat la mine, deși aș fi putut lucra într-un birou în condițiile în care, pentru a lupta în cazul unui război, sunt considerat apt. Prima mea soție m-a părăsit, într-un mod nu tocmai uman, exact când aveam cea mai mare nevoie de suport psihologic din partea familiei, ba mai mult, de-a dreptul cu cruzime, m-a separat și de fiica noastră, care atunci avea trei ani, invocând ca argument în instanță chiar boala mea. Prietenii s-au rărit și ei brusc. Dintr-o dată devenisem un proscris  <<vinovat>> de a fi fost îmbolnăvit. După externarea de la Spitalul Militar, întors la unitate pentru niște formalități, chiar de la poartă, un fost coleg mi-a aruncat în față <<Băi sidosule, vezi că ești așteptat la infirmerie>>. A fost un șoc să aflu că toți cei 800 de colegi, mai întâi din ilegală indiscreție și apoi din ignoranță, au ajuns să considere că trebuie să mă evite. Am înțeles atunci că este o imensă nedreptate ceea ce mi se întâmplă și că noul curs și noul sens al existenței mele vor fi acelea de a lupta, și nu doar cu boala, și nu doar pentru mine. Așa s-a născut asociația și apoi UNOPA”, a mărturisit cel care de peste două decenii le oferă semenilor lui seropozitivi suportul necesar și ancora psihologică pentru a putea supraviețui cu HIV/SIDA.

Interlocutorul nostru a mai dezvăluit că a avut nevoie de doi ani pentru a putea să accepte ce i se întâmplă și pentru a-și aduna forțele ca să concretizeze proiectul asociației care stă la baza UNOPA: „A fost o perioadă grea, și dacă am reușit să trec cu bine prin încercări extrem de dure, este pentru că am avut-o alături pe actuala mea soție căreia-i port, pe lângă o dragoste nemărginită și o imensă recunoștință. Tot ea m-a ajutat foarte mult și cu organizația. În curând vom sărbători 25 de ani de când formăm o frumoasă familie. Și dacă tot veni vorba despre aniversări, se apropie și momentul în care se vor împlini trei decenii de când supraviețuiesc cu HIV”.

O voce comună, mult mai sonoră

,,Uniunea Națională a Organizațiilor Persoanelor Afectate de HIV/SIDA a fost înființată în anul 2000, la Giurgiu. Pe atunci, existau câteva organizații ale părinților de copii seropozitivi și o singură organizație a persoanelor adulte cu HIV/SIDA. Pentru că era nevoie de o voce comună, mult mai sonoră, care să fie auzită în sfârșit de către autorități, UNOPA s-a dovedit a fi soluția. În plan organizatoric, de la început am separat funcțiile de conducere, de cele de execuție. Există un Consiliu Director care stabilește strategia și acțiunile, dar directorul executiv are libertate deplină în privința echipei și a deciziilor cu care le pune în practică. Cât despre funcția de președinte, aceasta are caracter pur reprezentativ, și activitatea pe care o presupune este benevolă, neremunerată. UNOPA nu se bazează pe sponsorizări, care sunt puține și ocazionale, la noi se scriu proiecte pentru a căror finanțare se aplică direct la Bruxelles, fără intermediari. Cred că este o formă de organizare unică în rândul asociațiilor de pacienți din România și s-a dovedit a fi una de succes de-a lungul a mai bine de două decenii. (…) Imediat după constituire, am început acțiunile de protest, inclusiv la Cotroceni și la Parlament, pentru că situația persoanelor cu HIV/SIDA era pur și simplu dramatică. Nu exista tratament antiretroviral și în consecință numărul deceselor în rândul persoanelor seropozitive era foarte mare. Săptămânal, se înregistrau în jur de zece decese, mai ales în rândul copiilor infectați. În plus, nivelul de respingere din partea societății era insuportabil. Pe fondul lipsei unor reglementări legale cu caracter protectiv/incluziv, copiilor seropozitivi li se refuza școlarizarea sau erau supuși unui tratament discriminatoriu din partea cadrelor didactice și a colegilor, în timp ce adulţii îşi pierdeau locurile de muncă atunci când se afla că sunt purtători ai virusului imunodeficienței umane. Am ieșit în stradă, am fost chiar și bătuți din această cauză, dar nu ne-am lăsat și, în cele din urmă, am obținut Legea 584/2002 pentru protejarea pacientului HIV/SIDA. Este singura patologie care în România are o lege dedicată. S-a dovedit astfel că se pot obține drepturi, dar numai cu o bună organizare și, mai ales, cu unitate. Nici la noi nu a existat unitate de la început. Tributari prejudecăților stigmatizante, la fel ca întreaga societate, părinții copiilor infectați în sistemul sanitar considerau că nu se face să lupte împreună cu noi adulții seropozitivi catalogați implicit drept <<drogați, prostituate și homosexuali>>. Practic, am obținut unitatea luptând cu acele prejudecăți pe două fronturi, dar în cele din urmă i-am convins măcar pe părinți copiilor seropozitivi că și printre noi sunt victime nevinovate, că avem o cauză comună și că într-adevăr unirea face puterea. Această lege este în folosul tuturor celor cu HIV/SIDA. Deci și a mea. Faptul că am obținut niște drepturi cu caracter permanent pentru persoanele cu HIV/SIDA și că monitorizăm cu atenție respectarea acestora îmi aduce satisfacții care se răsfrâng pozitiv și asupra mea. Ca să poți reprezenta interesele celor ignorați, trebuie să fii în stare să le reprezinti în primul rând pe ale tale”, este convingerea domnului Roșu, omul în care persoanele seropozitive din România investesc încrederea lor de peste două decenii și au făcut asta din nou în luna octombrie a anului trecut.

O pagină îndoliată din istoria pediatriei românești

Din discuția noastră nu putea lipsi referirea la acea filă neagră de istorie a medicinei din perioada 1988-1992 când, din cauza unor practici inacceptabile oriunde și oricând, precum și din cauza secretomaniei (și nu doar a regimului comunist), sistemul sanitar din România a infectat cu virusul imunodeficienței umane în jur de 13.000 de copii. În același mod în care a fost infectat domnul Roșu în spitalele angoleze. Astăzi, copiii infectați atunci, care au supraviețuit în număr mai mare decât era de așteptat, au vârste cuprinse între 31 și 35 de ani și tot ce își doresc este o viață normală. Aceasta însă este condiționată, în primul rând, de continuitatea tratamentului antiretrovitral.

,,Ceaușescu nu putea accepta că în țara lui ar putea să existe boala considerată propagandistic exclusiv a Occidentului decadent. Din acest motiv, dar și din cauza unor tratamente făcute cu ignorarea celor mai elementare norme de profilaxie epidemiologică, virusul imunodeficienței umane s-a răspândit exploziv, mai ales în mediul spitalicesc. În ciuda restricțiilor draconice privind ieșirea din țară,  erau și români care călătoreau peste hotare, așa că, inevitabil, virusul HIV a ajuns și în România, unde nu se făceau teste pentru depistarea purtătorilor acestuia. Evident că nici sângele donat de seropozitivii care habar nu aveau că sunt infectați nu era testat, dar era administrat și nu numai în spitale, ci și în căminele de copii, pline cu decrețeii lui Ceaușescu, abandonați de familiile care nu aveau cu ce să-i crească. Copiilor instituționalizați anemici, prost hrăniți și cu carențe de dezvoltare li se administrau periodic câte 15-20 de mililitri de sânge. Era foarte important să supraviețuiască din cauza obsesiei pentru natalitate a lui Ceaușescu și a pedepselor aspre în cazurile de decese la copii. Dintr-o pungă cu 250 de mililitri li se administra mai multora pentru că sângele rămas nu putea fi aruncat. Tot în vremea comunismului, vaccinările  se făceau tuturor copiilor dintr-o clasă sau chiar dintr-o școală cu o singură seringă sterilizabilă termic (cele din sticlă și metal, astăzi scoase din uz) la care, în cel mai fericit caz, se schimba doar acul la fiecare copil. Dar nu prea se schimba, pentru că și acele ace integral metalice necesitau resterilizare termică după fiecare utilizare. Așa s-a ajuns ca, la un moment dat, în jur de 10% dintre copiii spitalizați să fie depistați pozitivi la testarea HIV. Era o situație cumplită! Din câte știu, cei mai mulți depistați au fost la Constanța, deloc surprinzător, acesta fiind oraș portuar, dar și în Valea Jiului unde, în mod evident, nu contactele cu persoane din afara țării puteau fi explicația exploziei de cazuri de HIV la copii. După 1989, această situație tragică, de fapt incalificabilă, a atras atenția lumii întregi după ce a devenit subiect de presă, dar să nu credeți că, drept consecință, noul stat democratic s-a grăbit să ia măsurile care s-ar fi impus. A fost nevoie să fim bătuți în stradă, pentru că am cerut asigurarea tratamentului medicamentos eficient, precum și măsuri pentru ocrotirea noastră și prevenirea răspândirii bolii și a mai fost nevoie să amenințăm cu un proces colectiv statul român, răspunzător pentru vinovăția sistemului sanitar, ca să obținem în cele din urmă Legea 584/2002. Și revenind la unitate, trist este că, într-o seară, în care puneam la punct documentele pentru instanță, ne-am trezit pe neanunțate, mai mult decât surprinși, cu însuși Ministrul Sănătății de la acea vreme care avea pregătit draftul de lege. Din nefericire, aflând că vor deveni angajații propriilor copii, chit că acestora li se făcuse un rău ireparabil, și că vor primi în numele lor și o normă de hrană sub forma unei sume destul de generoase, părinții au văzut în această propunere o oportunitate. I-a tentat să primească echivalentul unui salariu decent și să stea acasă. Tragedia copiilor infectați se transformase într-o  oportunitate pentru familiile acestora care se temeau că dacă ar continua lupta în instanță ar putea pierde <<salariul bunicel>> cu care statul le cumpăra tăcerea. În zadar am încercat să-i readuc la realitate, explicându-le că dacă le vor pieri copiii, acel drept va fi sistat și că, după ce vor ajunge la majorat, copiii lor vor opta în mod absolut legitim pentru încasarea indemnizației de însoțitor și că ei, parinții lor, vor pierde acel venit. Au renunțat la proces spre mulțumirea autorităților. Dacă am fi continuat, ar fi putut primi și despăgubiri, importante mai ales pentru cei care își pierduseră deja sau și-au pierdut la scurt timp după aceea copiii din vina statului ,dar au făcut o alegere egoistă și, din păcate, unii dintre ei chiar au regretat-o mai târziu. Poate că și lecția asta a contribuit la unitatea de astăzi din cadrul UNOPA”, rememorează, cu o undă de tristețe sesizabilă, Cristian Roșu.

Exportul paralel de medicamente face victime și în rândul pacienților HIV/SIDA

Am mai discutat cu interlocutorul nostru și despre spinoasa problemă a asigurării continuității tratamentului antiretroviral fără de care, uneori chiar și în cazul unei scurte întreruperi, HIV se transformă în SIDA.

,,Sincopele în asigurarea tratamentului antiretroviral reprezintă o mare amenințare pentru evoluția stării de sănătate și, de fapt, pentru supraviețuirea unei persoane seropozitive HIV. Dacă în urmă cu cinci-șase ani, au fost perioade în care medicamentele antiretrovirale nu s-au găsit spre disperarea celor care aveau nevoie vitală de acestea, și din această cauză s-au înregistrat numeroase decese, în prezent putem spune că situația este ceva mai bună, dar și acum se mai întâmplă să fie distribuite cu țârâita. Una dintre cauze, problematică nu doar pentru noi, ci pentru absolut toți bolnavii cronic, o reprezintă exportul paralel de medicamente, din păcate permis prin lege. O altă cauză este bugetarea programului nostru de sănătate. Mai ales spre final de an, pacienții seropozitivi sunt chemați pentru a primi tratament, de exemplu, pentru doar trei zile. Nu este ușor nici pentru cei care locuiesc în orașul-reședință de județ unde sunt chemați să-și ia medicamentele, dar mulți sunt din alte localități, chiar și de la sute de kilometri, și imaginați-vă cum este să străbați atâta drum la fiecare câteva zile și să stai la o ditamai coada așteptând să-ți vină rândul pentru cele trei-patru tablete. La început exista un singur tratament, cu medicamentul AZT, dar pe măsură ce au trecut anii, au apărut molecule tot mai complexe, mai eficiente și mai scumpe. În aceste condiții, bugetul pentru programul nostru de sănătate ar trebui dimensionat corespunzător pentru fiecare an, dar nu se respectă această necesitate. Bugetul destinat medicației antiretrovirale pentru 2023 este cât cel din 2021, când era pandemie, când toți medicii infecționiști erau mobilizați pentru cazurile de Covid și nu se mai puteau ocupa și de noi. Un pacient seropozitiv aflat în eșec terapeutic (rezistență instalată la tratamentul anterior) are nevoie de medicamente mai scumpe. Apoi, anual se înregistrează 500-600 de cazuri noi. În aceste condiții, un buget care acoperă doar 90% din necesarul de medicație, va lăsa fără tratament și monitorizare (clinică și paraclinică) doi din 10 pacienți. Păi dacă se cunoaște precis necesarul, noi având cea mai precisă bază de date a pacienților, de ce trebuie să așteptăm cu mari emoții, an de an, rectificarea de buget?! Este o nedorită tradiție ca toamna tratamentul să ne fie acordat fracționat, săptămânal sau chiar la trei zile, cum s-a întâmplat la Constanța și la Galați”, afirmă președintele UNOPA.

Medicii refuză pacienții seropozitivi cu depresie sau alte suferințe psihice 

Un alt subiect delicat abordat în cadrul discuției a fost cel al accesibilității asistenței medicale nespecifice necesare persoanelor seropozitive HIV și celor cu SIDA. Este o problemă încă nerezolvată care are un impact negativ, nu numai asupra calității vieții și supraviețuirii acestei categorii de pacienți, dar și asupra prevenirii răspândirii virusului imunodeficienței umane. Astfel, dacă unei persoane seropozitive i se va refuza, de exemplu asistența stomatologică, mai ales cea cu caracter de urgență, pentru că a avut altruismul de a-și declara condiția medicală, drept urmare, nevoită din cauza suferinței, va merge la un alt cabinet la care nu va mai repeta ,,greseala” sincerității. Consecințele sunt lesne de dedus și n-ar fi drept să fie considerată vinovată persoana seropozitivă care inițial a avut atitudinea corectă considerând că trebuie să fie protectivă cu ceilalți. De aceea, am considerat că se cuvine să vorbim și despre atitudinea corpului medical față de persoanele afectate de HIV/SIDA, nu numai din perspectiva legăturii acesteia cu umanismul din jurământul lui Hipocrate, ci și cu sănătatea publică.

,,Astfel de probleme există într-adevăr, mai ales cu asistența stomatologică și cu cea chirurgicală, dar mi-au fost semnalate, este drept, cu titlu de excepții și refuzuri de acordare a asistenței medicale la unități de primiri urgențe. Eu le-am spus membrilor UNOPA că și ei au motive întemeiate să-i evite pe stomatologii care-i refuză, pentru că astfel de medici este clar că nu sunt siguri pe calitatea sterilizării instrumentarului cu care lucrează, și atunci dacă deja ai HIV, de ce să riști și o hepatită sau altceva transmisibil în timpul unui tratament dentar?! Mai ales că, absolut inexplicabil, dentiștii care refuză pacienții seropozitivi HIV, îi accepta dacă mint spunând că au hepatită C. Este de neînțeles. În ceea ce privește chirurgia, probleme întâmpinăm cu cea ortopedică, dar nu numai. Printre efectele secundare ale tratamentelor antiretrovirale se numără osteoporoza, din cauza căreia se produc fracturi, de exemplu de cap femural, care necesită intervenții chirurgicale și protezare. Pentru noi, acestea se realizează în regim special, adică programate într-o singură zi anume stabilită, la Spitalul Foișor. Se pregătește sala și în acea zi se operează doar persoane seropozitive programate uneori cu destul de mult timp înainte. Sunt operate câte patru sau cinci. Adesea, pacienții seropozitivi care necesită intervenții chirurgicale sunt amânați, uneori chiar și pentru perioade de ordinul lunilor. Am remarcat tendința medicilor tineri de a face la momentul respectiv operațiile, dar nu primesc acceptul șefilor de secție, profesorii. Cea mai dramatică situație este a persoanelor seropozitive care au și probleme psihice, fie chiar și numai depresii. Acestea sunt refuzate de medicii din toate specialitățile care consideră că din cauza comportamentului lor incontrolabil este prea riscant. Chiar și psihiatrii se eschivează. UNOPA intervine pentru acești bieți oameni care sunt și mai loviți de soartă, și uneori reușim să obținem pentru ei internările necesare, dar acestea sunt scurtate drastic, de regulă la cel mult o săptămână și întotdeauna pe biletul de externare scrie <<ameliorat>>. Astfel de situații sunt de fapt <<Dumnezeu cu mila>>. Cum să ameliorezi într-o săptămână starea depresivă a unui seropozitiv? Ori diagnosticat cu alte afecțiuni și comorbidități? De exemplu TBC, care este întâlnit relativ frecvent la persoanele seropozitive afectate de imunodeprimare. Un seropozitiv care are și TBC și depresie (sau o altă boală psihică) este practic o ființă condamnată la moarte și reprezintă un pericol și pentru cei din jurul său”, consideră Cristian Roșu, cel care nu doar că-și reprezintă semenii seropozitivi, ci prin sinceritatea sa, le oferă practic cea mai prețioasă formă de protecție. O sinceritate care te face să te întrebi, judecând după mentalitățile, prejudecățile și reacțiile relatate, dacă chiar am evoluat ca societate până la nivelul anului 2023 sau încă suntem în acea parte a istoriei marcată dramatic de ignoranță.

„Această divizare le convine de minune celor de care depinde soarta noastră”

Mai ales de la un asemenea interlocutor care nu ezită să spună ceea ce crede cu adevărat, am dorit să-i aflăm opinia despre actuala condiție a persoanelor cu dizabilități în România.

„Hm, sunt multe de spus. Această veritabilă clasă socială a persoanelor cu dizabilități este lipsită de voce din cauza divizării. Din această cauză nu are un reprezentant care în dialogul cu autoritățile să aibă autoritatea necesară pentru a fi luat în seamă. Care în spatele său să aibă unite, cu un scop comun, persoanele cu dizabilități. Și ar mai fi un motiv al acestei lipse de unitate. La noi, la români, când cineva își exprimă punctul de vedere despre ce ar trebui făcut pentru binele multora, când încearcă să dea imbold și scop, în loc să fie sprijinit, este contestat parcă în mod reflex. Și asta este foarte convenabil pentru autorități. Această divizare în funcție de interese mărunte și adesea egoiste convine de minune celor de care depinde soarta noastră. La nivel național sunt în jur de 900 mii de persoane cu dizabilități și peste patru milioane de pensionari. În favoarea cui înclină statul să mai scape câțiva lei? A pensionarilor, dar asta nu doar pentru că sunt mai mulți, ci și pentru că știu că ei sunt uniți, că nu ezită să-și ceară drepturile în stradă și că, la vremea votării, țin cont dacă li s-a dat sau nu. De multe veri cu vreme frumoasă, care le-ar fi permis să iasă din casă tocmai pentru suferințele lor, n-am mai văzut persoane cu dizabilități cerându-și drepturile în fața sediului Guvernului, Parlamentului, Ministerului Sănătății, Ministerului Muncii. Noi, seropozitivii, am ieșit în stradă și am deranjat până la a li se permite forțelor de ordine să ne bată și iată că am făcut-o cu folos. De aceea, condiția persoanelor cu dizabilități din România este așa cum este. De aceea, acum se modifică în defavoarea lor criteriile de încadrare în grad de handicap și de invaliditate. Știți că bolnavii de cancer, de schizofrenie și de SIDA beneficiază prin lege, automat, de pensie de invaliditate? Și este normal câtă vreme viața lor, dacă-i putem spune așa, este una ca un coșmar. Din această toamnă însă, potrivit noii legislații, și pentru pensia de invaliditate va trebui să ai efectuat un stagiu minim de cotizare de 15 ani. Adică dacă ai lucrat 14 ani și te-ai îmbolnavit grav de o boală încurabilă sau ai suferit un accident în urma căruia ai rămas infirm, nu mai primești pensie de invaliditate pentru că îti lipsește un an de contributivitate sau poate în anumite cazuri cateva săptămâni ori poate zile. Cât despre SIDA, nu mai este considerată boală invalidantă. Doar dacă este asociată cu comorbidități pe care le-a determinat. Motivul invocat este acela că tratamentele au evoluat  și implicit și durata supraviețuirii a crescut. Au înăsprit criteriile de încadrare în grad de invaliditate pentru toate patologiile. Asta este condiția persoanelor cu dizabilități din România. Atâta timp cât nu milităm pentru interesul nostru comun, ci doar pentru cele individualizate pe tipuri de dizabilități sau și mai rău, pentru interese personale, condiția persoanelor cu dizabilități se va înrăutăți. Nu ne va rămâne decât să asistăm neputincioși la ce ni se tot pregătește, sub diferite pretexte pretins europene, fără voia, dar și fără reacția noastră”, a concluzionat cu o luciditate dătătoare de frisoane Cristian Roșu, cel care chiar ne-a oferit sentimentul că am discutat într-adevăr cu un lider.

Fotografii realizate de Peter Klaus Tontsch în timpul întâlnirii de lucru dintre reprezentanții Consiliului Național al Dizabilității din România și reprezentanții Uniunii Naţionale a Organizaţiilor Persoanelor Afectate de HIV/SIDA (UNOPA).

Consiliul Național al Dizabilității din România desfășoară proiectul „Criza din Ucraina: Soluții incluzive și recuperare pentru persoanele cu dizabilități, partea a II a”, cu asistență financiară din partea ONG-ului Christian Blind Mission (CBM) și a European Disability Forum (EDF) (Forumului European al Dizabilității).

,,Acest document a fost realizat cu asistența financiară a partenerului finanțator CBM și a European Disability Forum (Forumului European al Dizabilității). Opiniile exprimate aici sunt cele ale Consiliului Național al Dizabilității din România și, prin urmare, nu pot fi considerate în niciun fel ca reflectând opinia oficială a partenerului de finanțare și a European Disability Forum (Forumului European al Dizabilității).”

Articolul Cristian Roșu: Această veritabilă clasă socială a persoanelor cu dizabilități este lipsită de voce din cauza divizării apare prima dată în Jurnal Social.