,,Îngeri fără aripi” este povestea adevărată a doi oameni cu dizabilități, puternici și ambițioși, care luptă pentru o viață normală, doi oameni care-și deschid sufletul cald și bun, ca o pâine coaptă, din care să se înfrunte și alți semeni cu trăiri asemănătoare. Sunt doi îngeri ce poartă un ,,nimb” de bunătate sinceră, cărora viața le-a smus aripile, însă prin voință, curaj și iubire și-au confecționat alte aripi, pe măsura inimii lor, pentru a zbura deasupra abisurilor și a piscurilor: ,,Suntem doi Holtei căpoși, ambițioși și cu putere de a trece peste piedici”, mărturisește autoarea. 

Cartea ,,Îngeri fără aripi” ne introduce într-un univers de stări complexe care inspiră, invită la reflecție  și emoționează, atingând cele mai sensibile coarde ale ființei. Rusty Adi Holtei ne poartă într-o călătorie epică prin labirinturile vieții, cu durerea și neprevăzutul ei, cu angoasele și speranțele ei, cu renunțările și împlinirile ei, cu lacrimile și fericirile ei fragile. Pe tot parcursul călătoriei lor dureroase, am empatizat cu Adriana și soțul ei, Nicu, m-am regăsit în trăirile lor, am plâns și am râs odată cu ei.

,,Îngeri fără aripi” este o poveste despre noblețea spiritului dincolo de duritățile lumii, despre puterea de a-ți construi singur propria formă de fericire, fără să te lași descurajat de nepăsarea, mentalitățile obtuze și prejudecățile celor din jur.

În introducerea cărții,  autoarea ne face părtași la primele ei momente de viață, la copilăria sa, acea vârstă minunată, plină de curiozitate, inocență și nebunie. Adriana s-a născut un copil normal, vioi, dornic de a cunoaște viața,  într-o zi de vară, pe meleaguri oltenești.  La 11 ani, nori negri aveau să apară pe cerul ei, iar viața ei avea să o ia pe o traiectorie neaşteptată, pe o pantă a durerii…  Ea a fost diagnosticată cu distrofie musculară, boală considerată incurabilă, care, în timp, avea s-o imobilizeze într-un scaun rulant. Această boală a pus încet, încet, stăpânire  pe  trupul ei firav, însă fiind ,,luptătoare din fire, căpoasă din naștere” nu s-a lăsat doborâtă de soartă și nu a renunțat la luptă… Lupta cu boala, cu viața, cu indiferența și prejudecățile, cu sistemul limitat.

Boala avansa pe zi ce trece, iar Adriana a ajuns să nu se mai poată deplasa. Însă, pe solul bătătorit de durere avea să încolțească o speranță plăpândă:

,,2001, început de stat în căruț și început de speranță, așa îi zic eu anului… eram stresul în persoană, supărată și urâcioasă că am ajuns, iar la Vâlcele, îmi plăcea statul cu nasul în foile mele de acasă și mă enerva că eram la spital, nu mai speram la nimic, vedeam perechi de distrofici care erau împreună, eu singură, acră și cu gură mare. Cine să vrea așa ceva?”

Acolo, la Vâlcele, în spitalul  ,,trist, cu holuri  întunecate”, Adriana l-a întâlnit pe Nicu, suferind și el de aceeași boală, care avea să-i devină soț, partener în luptă și în speranță. Iubirea lui Nicu devine combustibilul ce îi alimentează constant inima, reușind să-i aducă echilibru, motivație și forța de a lupta cu boala, de a urca spre ziua de mâine: ,,Nu știu ce poate aduce ziua de mâine, știu că va fi greu, dar mai știu că atâta timp cât iubesc și sunt iubită, nu am voie să mă las. Cu lacrimi și dureri mergem în doi, împreună, spre mâine.”

Cei doi Holtei reușesc să-și facă loc printre întâmplări într-un mod aparte, echipați cu armura voinței și bazându-se pe ajutor divin. Sentimentele lor de iubire profunde îi determină să facă un act de curaj: acela de a se muta împreună și de a se căsători (deși ambii sunt în scaune rulante), care echivala cu un salt mare în necunoscut: ,,Două cămăruțe, părăsite în centrul satului aveau nevoie de cineva care să le scoată din impas, pereții scorojiți, igrasie, geamuri, ușă….Pereții țipau la propriu că le cade tencuiala… /Nu știu dacă se poate face ceva…/ – Cât de greu este? Chiar nu se poate renova? Știu și eu?…/Nu da înapoi, riști și vedem ce iese. Trebuie să iasă bine. Cu ajutorul lui Dumnezeu Nicu meu a putut… “

Împreună descoperă că suferinţa întăreşte voinţa și slefuiește caracterul. Nicu este omul matur, care o încurajează constant, iar ea, omul luptător, cu inițiativă, care îi toarnă balsam peste inima obosită. Doi învingători! Doi îngeri fără aripi răniți de viață și vindecați de iubire: ,,Distrofia nu are leac, niciun medicament nu o poate opri, dar știu că iubirea îți poate da forța de a te lua la trântă cu boala, iubirea te poate ridica de jos și iubirea îți poate da un sens chiar și când crezi că ai pierdut tot! Multe poți pierde din cauza distrofiei, multe poți câștiga iubind.”

–Fii bărbată, Zoe (eeee, păi ce, doar nu eram din aia!). Încet, încet, te acomodezi cu toate, voință să fie, că de restul ne ocupăm, o încurajează Nicu.

Rusty Adi Holtei condimentează povestea cu replici pline de umor, de bună calitate, momente dureroase la care nu poți rămâne imun și verși o lacrimă, sarcasm și autoironie. Umorul ei este unul simplu, sănătos, de sorginte oltenească, ce te duce cu gândul la Creangă: ,,Și, cum zisei, crăcănai cu o lene mai mare ca mine un ochi spre geam și cu urechea ciulită ascultam să văd dacă trece vreo maşină.”(…) ,,Căruța noastră mergea înainte și la ea trăgeau doi cai, mai mult mârțoage, trăgând în aceeași direcție și același ritm.”

Există o vorbă care spune să nu judecăm cartea după copertă. În mod asemănător, nu ar trebui să judecăm oamenii după aparențe, după cum se mișcă și cum arată, ci să încercăm să le cunoaștem ,,povestea”  și să le înțelegem trăirile, sufletul: ,,Oamenii nu te acceptă ușor și de multe ori te judecă fără să te cunoască, pentru ei ești altfel… asta până ajungeai la Vâlcele, acolo erai în elementul tău, aer curat, verdeață, frumusețe cât vezi cu ochii și mulți oameni ca tine.”

Lecţiile care se desprind din acestă carte plină de inspirație sunt: de a transforma provocările în ocazii, de a nu renunța la luptă și de a te depăși, de a doborî prejudecăți, precum şi de arăta semenilor că prin perseverență și iubire totul este posibil.

Cum altfel decât cu o minunată declarație de iubire s-ar putea încheia această carte scrisă cu sufletul, cu onestitate și mult umor? Pentru că doar iubirea e cea mai frumoasă poveste care îndulcește amarul, care merită spusă și trăită:

,,Ce minune e iubirea, ce minune e că ești și ce minunat ești când umpli camera cu energia ta pozitivă. Cred că ne iubește Dumnezeu, dragul meu, ne-a sădit iubirea la rădăcina inimii în interiorul sufletului și ne-a legat pe viață. Dragul meu, e greu, va fi și mai greu, dar nu ne plângem, ne-am promis că vom lupta și că  indiferent ce vom face, vom fi doi. În doi, două nevoi, ne vom lupta și vom trece chiar și târâș prin zile, săptămâni, luni, ani… Nu vreau nimic altceva pe lume decât să fim inimă lângă inimă…”

Lavinia Elena Niculicea

Articolul ,,Îngeri fără aripi” răniți de viață și vindecați de iubire apare prima dată în Jurnal Social.

Autor: Cătălina Dincă

,,Mă uit cu drag la această carte. Despre îngeri fără aripi. Cartea vieții ei. O carte scrisă cu sufletul despre suflete rănite. Implicit de soartă, de oameni, de societate. Ea este o carte document. Despre izolarea unor ființe cu trăiri, cu dureri cotidiene. Scrisă cu angoase, cu sensibilitatea vieții ei ascunse. De calvar, de chin, de lacrimi. Probleme complexe ale unui spirit îngemănat pe nedrept cu boala. Stigmatizat și marginalizat, dar și lipsit de mijloace și facilități firești ale unui trai liniștit. […]

Cu nepăsarea, cu mentalități retrograde, cu sistemul fără orizont pentru cei rău afectați de boală asemeni ei, ea reușește cu ironie, cu mult bun simț, să lupte pentru cauze comune. Deoarece Rusty Adi Holtei, prietena cuvintelor sensibile, a ironiei, e o luptătoare.” – Nota editorului.

Cartea ,,Îngeri fără aripi” ne introduce într-un univers de stări complexe care emoționează, invită la reflecție și atinge cele mai sensibile coarde ale ființei.

Scaunul rulant a devenit un liant al iubirii ce a legat-o pe viață de o ființă minunată pe care nu ar fi descoperit-o altfel și care îi dă aripi să zboare, fără să fie constrânsă de prejudecățile celor cu suflet nefericit și să lupte cu ignoranța oamenilor.

Scaunul rulant nu este un impediment în calea visului de a zburda deasupra crestelor munților în aventura vieții, ci dă greutate visului ei ca o ganteră formată dintr-un curcubeu cu nori la capete.

Autoarea reușește să redea în cuvinte graiul viu, plin de culoare al săteanului cu o fină ironie și autoironie, așa cum este văzută de consăteni, prin prisma afecțiunii de care suferă, cum este judecată pentru tot ce are sau ar putea avea. Încearcă și își dorește să schimbe mentalitatea celor ce o privesc, să nu mai vadă disprețul în ochii lor.

,,La țară, mentalitatea pare bătută în cuie. Pentru ei sunt doar un om pocit, pedepsit de Dumnezeu pentru păcatele înaintașilor, ale neamului”, spune Rusty.

Autoarea acestei minunate cărți, care dă nota lui Creangă într-un secol al vitezei, nu este un om pocit, pedepsit de Dumnezeu, în conformitate cu Evanghelia după Ioan (9:1-41) unde este descrisă una dintre minunile lui Iisus Hristos – vindecarea orbului din naștere: ,,Ucenicii săi L-au întrebat: Învățătorule cine a păcătuit, acest om sau părinții lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acest om și nici părinții lui nu au păcătuit, ci aceasta s-a întâmplat ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”

Prin acești oameni aleși de Dumnezeu, cu adevărat se arată lucrările sale, cu toate că acest corp care este țărână și care se întoarce în țărână nu-i ascultă, aceștia au o voință, o determinare și o dăruire ieșite din comun. Pentru ei este dificil să ajungă la un obiect, în schimb pot reuși să miște munții prin puterea și credința cu care Atotputernicul i-a înzestrat. Oamenii slabi la minte și fără suflet arată cu degetul sau discriminează persoanele cu diferite afecțiuni, cum ar fi și distrofia musculară. Într-adevăr, acești oameni au doar corp și poate unul jalnic, însă sunt fericiți că în fața celor bolnavi sunt mai ,,mari / importanți”, de altfel cu alții nu se pot măsura, la rândul lor sunt poate doar batjocură. Oamenii în adevăratul sens al cuvântului vor avea compasiune, îi vor respecta și ajuta pe cei aflați la nevoie.

Satira este însoțită de comparații pline de haz asemenea lui Creangă, inspirate din realitatea autohtonă, iar oralitatea expresiilor moștenite din generație în generație prin proverbe, zicători din bătrâni se aseamănă cu cea a lui Anton Pann.

Cartea ,,Îngeri fără aripi” relatează trecerea de la viața de domnișoară, singură, la viața de soție într-un peisaj social ce poate lăsa urme adânci în simțirile unei persoane, care și așa trebuie să se lupte cu o boală nemiloasă, doar că la Rusty, acest peisaj îi dă voiciune, o întărește și la rândul său transmite un mesaj celor care nu au ochi buni/compasiune pentru semenii lor. Autoarea se maturizează mai repede, trebuie să țină piept tuturor prejudecăților.

Amintirile copilăriei au rămas vii în sufletul său: la bâlci cu Tita, accidentul de mașină, excursia cu autocarul, picnicul cu Nicu. Accidentul de mașină a produs o schimbare majoră în ceea ce privește mersul fetei, puțin șchioptând cu mers pe vârfuri. Se credea că ar fi avut aceeași cauză, dar la 11 ani, părinții aflară cumplitul diagnostic care a detrminat copilul să rămână următorii patru ani în casă, ocupându-și timpul cu desenul și corespondența, fără să-și urmeze visul de a termina liceul și de a mearge la facultate, fetița având calități psihologice deosebite, iar dragostea pentru copii o motivau să devină învățătoare. Convinsă să iasă din casă, după patru ani s-a luptat cu prejudecățile lumii și complexele provocate de boală.

În această luptă continuă, atât cu propria persoană, cât și cu boala și cu judecata celorlalți, iubirea este cea care o motivează să nu renunțe la băiatul vieții sale pentru aspecte fiziologice. Această iubire a întregit-o, i-a creat o voință invincibilă, le-a permis celor care vor s-o ajute, să se implice în lupta ei: ,,Și uite așa din ciorbă, friptură, omletă, o dădurăm în cununia civilă…, că doar trebuia făcută metamorfoza din Marancea în Holtei…”

,,Vâlcele era locul unde și tu puteai spera la o relație sau măcar o aventură, spitalul era trist, cu holuri  întunecate”, dar aici și-a găsit nașii de cununie, cununie ce a venit și cu prima spovedanie în stil caracteristic. La nuntă, ca oricare mireasă s-a coafat, s-a machiat, s-a îmbrăcat caracterizându-se în stilul său propriu plin de umor, care pe alocuri aproape că doare de atâta sinceritate: ,,Eu, moartea cochetăriei machiată, coafată și în costum, în care fusta avea ditamai crăpătura pe picior… crem cu buline mici, maro, mă și vedeam ca Fram, ursul din poveste, făcând giumbușlucuri pe străzile pline cu babe din Conduratu”.

Aproape fără nimic, cu puțini bani, cu ajutorul a doi prieteni ce le-au dat o mâna de ajutor, neputința Dumnezeu a transformat-o în putință, ceea ce la oameni nu este cu putință, la Dumnezeu este cu putință, totul este să crezi că vei reuși cu ajutorul Lui, iar El îți trimite tot ceea ce ai nevoie/îți folosește. Adriana și-a dovedit credința, apucându-se de lucru cu toate greutățile și încercările, ajutorul i-a venit atunci când avea mai mare nevoie  de el: ,,Două cămăruțe, părăsite în centrul satului aveau nevoie de cineva care să le scoată din impas, pereții scorojiți, igrasie, geamuri, ușă….Pereții țipau la propriu că le cade tencuiala… /Nu știu dacă se poate face ceva…./ – Cât de greu este? Chiar nu se poate renova? Știu și eu?…/Nu da înapoi, riști și vedem ce iese. Trebuie să iasă bine. Cu ajutorul lui Dumnezeu Nicu meu a putut, cu bruma de 11 milioane.”

,,Distofia le-a distrus visul de a răscoli lumea”. După cinci ani, familia Holtei își părăsește casa pe care își pusese amprenta, cu durere în suflet, fără să se poată țină în brațe tot drumul, dar cu speranța că vor apărea visuri noi, iar ei vor lupta pentru a le îndeplini: ,,Suntem doi Holtei căpoși, ambițioși și cu putere de a trece peste piedici.”   

Adriana trăiește o altă dimensiune a timpului, timpul ei se contractă: ,,Distrofia asta te face să fii putoare sau împuțit de viu… De revelion am băgat somn, după ce seara am mâncat un delicios pachet de biscuiți pentru a-mi lua pastila de amețeală – nu că aș fi amețită, s-a aciuat pe lângă capul meu un soi de vertij, chestia aia când toate lucrurile din cameră se pun contra și se învârtesc așa ca proastele, să-ți dea emoții. Deci, am băgat un an de somn că m-am culcat în 2019 și m-am trezit în 2020, și să vezi chestie, nu era nimic nou”.

Cu părere de rău, autoarea ne spune că tradițiile și obiceiurile ,,se mai țin într-un fir de păr” adunându-și amintirile în stilul caracteristic cum ,,copiii veneau spre dimineață și cântau la geam”, iar ,,în ajunul Crăciunului se venea cu boboneți (colaci în formă de opt)”. Acum ,,lumea nu mai face boboneți, cumpără de la magazin…” , dar copiii nu mai vin. Adrianei Holtei îi este ,,dor de ea de atunci și îi mai zboară câte un iz de copilărie prin gând”. De asemenea, își amintește cu nostalgie și umor de prietena sa care nu mai este și care ,,o urmărește de acolo de pe norișorul ei” și de mulți alți prieteni pierduți, comparând viața cu un ecler care ,,azi e dulce și gustos” , iar ,,peste puțin timp poate deveni acru cu crampe”.

Pentru acești oameni nu există ,,nu pot”, pentru minte și suflet există ,,trebuie să pot”.  Cu ajutorul lui Dumnezeu, ei chiar reușesc în tot ceea ce își propun.

Visul familiei Holtei de-aș construi propria casa a devenit realitate: ,,Au pășit amândoi spre un  început nou,în casă nouă, cu speranță în inimă și gândul la Dumnezeu… și totul a pornit de la un vis”. Autoarea încheie această impresionantă poveste de viață cu o declarație minunată de dragoste.                                   

Articolul Recenzie ,,Îngeri fără aripi”, de Rusty Adriana Holtei apare prima dată în Jurnal Social.