Maarten van der Weijden, un om a cărui poveste inspiră, motivează și te face să te gândești la viață cu mai multă condescendență. De ce este acest om special? Nu doar pentru că a reușit să câștige medalia de aur la natație, în proba de 10 kilometri în aer liber, în cadru Jocurilor Olimpice de la Beijing, din 2008, dar a câștigat o luptă mult mai nemiloasă, mai brutală, cea cu cancerul.

Maarten van der Weijden, în vârstă de 36 de ani, din Alkmaar, Olanda, a îndrăgit înotul de mic copil. S-a ,,contaminat” cu această pasiune de la sora lui, care făcea acest sport. Maarten era considerat un tânăr cu un talent promițător, iar el nu le-a înșelat așteptările. Acesta a devenit multiplu campion al Olandei, la probele de înot liber și a reușit să se claseze printre primii zece, la probele de 5 și de 10 kilometri, în cadrul Campionatelor Mondiale de la Honolulu, din 2000.

Drumul spre succes a fost întrerupt brusc de un eveniment, care avea să-i schimbe viziunea, perspectivele și viața. În anul 2001, Maarten a fost diagnosticat cu leucemie acută, după ce a acuzat dificultăți de respirație și vedere dublă. Doctorii nu i-au dat prea multe șanse de supraviețuire, însă el s-a încăpățânat să infirme pronosticul sumbru și a învins boala. Nu a fost deloc ușor. Au urmat ani de luptă pe viață și pe moarte cu un rival de temut – cancerul – care nu prea iartă pe nimeni, o luptă din care, din fericire, sportivul a ieşit castigator. A fost nevoit să treacă prin 4 ședințe de chimioterapie și un transplant de celule stem.

Marteen consideră că nu doar gândirea pozitivă și pasiunea pentru sport l-au ajutat să învingă boală, ci și doctorii. Se simte norocos că chimioterapia a funcționat în cazul său și l-a salvat. Au fost momente când el a simțit că merge pe nisipuri mișcătoare și că dansează cu necunoscutul, neștiind dacă va câștiga această cursă, așa cum a făcut cu celelalte. Însă el a continuat să meargă înainte cu dorința de a trăi, de a avea un scop, cu gândul că poate fi învingător într-o competiție inegală, cea cu leucemia.

Când era pe patul de spital, Maarten nu se gândea la înot sau la medalii, ci la clipa următoare.
,, Boala m-a învățat să gândesc pas cu pas și să fiu răbdător. Când te afli pe un pat de spital, nu te gândești la următoarea lună, ci la următoarea oră. Aceeași strategie o folosesc și în competițiile sportive”, spune Maarten

,,Cu șapte ani și jumătate în urmă, luptam împotriva leucemiei. Am avut șansa de a mă recupera datorită transplantului de celule stem pe care l-am primit, așa că sunt extrem de recunoscător oricui a donat bani în vederea cercetării cancerului în trecut. Poate, că nu aș mai fi azi aici”

În 2003, Maarten a revenit în forță, hotărât să facă performanță în sportul pe care îl iubea. Visul său era să devină campion mondial, iar în următorii ani s-a antrenat din greu pentru a-și îmbunătăți strategia. În 2008, el și-a atins acest obiectiv atunci când a reușit să câștige proba de 25 de kilometri, la Campionatelor Mondiale de Înot, din Sevilla. Cel mai răsunător succes este cel de la Olimpiada din Beijing, când a fost medaliat cu aur reușind să-l învingă pe britanicul David Davies.

După câștigarea aurului olimpic, Maarten și-a dat seama că a atins cel mai înalt obiectiv pe care l-ar putea obține ca înotător și s-a retras. Însă povestea nu s-a terminat aici.

Dupa ce și-a scris autobiografia, ,,Better”, în 2009, Maarten a început și o carieră de succes ca manager și vorbitor motivațional oferind prelegeri despre drumul său spre succes. În 2015, el a inițiat campania „Înot pentru a lupta împotriva cancerului”, care a atras peste 500 de participanți ce au acceptat provocarea de a înota în canalul rece de la Den Bosch. A reușit să strângă peste 500.000 de euro pentru cercetarea cancerului.

Maarten oferă un exemplu de forță și curaj, transmițând mesajul că faptul de a avea un scop în care sa crezi și în care să-ți investești timpul și energia reprezinta motorul care te conduce spre reușită.

Articolul Povestea plină de inspirație a înotătorului care a supraviețuit cancerului și a câștigat o medalie olimpică apare prima dată în Jurnal Social.