În data de 3 decembrie, 2022, cu prilejul Zilei Internaționale a Persoanelor cu Dizabilități, a avut loc, sub patronajul Președintelui Camerei Deputaților, domnul Marcel Ciolacu, ,,Parlamentul Persoanelor cu Dizabilități”, eveniment organizat de Consiliul Național al Dizabilității din România.

În cadrul evenimentului, au fost prezentate discursuri motivaționale, susținute de persoane cu dizabilități care au parcurs cu succes diferite studii, persoane care s-au angajat și au păstrat locul de muncă, precum și discursuri legate de participarea politică a persoanelor cu dizabilități.

Unul dintre participanții la ,,Parlamentul  Persoanelor cu Dizabilități” a fost Laura Stifter, în vârstă de 30 de ani, nevăzătoare, absolventă a Facultăților de Teologie  (licența+master) și de Filosofie din cadrul Universității din București, iar în prezent doctorand la Facultatea de Filosofie, cu o cercetare în domeniul filosofiei morale și politice. De asemenea, ea este autoarea unei lucrări teologico-filosofice, pe tema argumentelor filosofice în favoarea existenței lui Dumnezeu, carte publicată la Editura Universității din București.

În prezent, Laura Stifter este profesoară în Învățământul preuniversitar (unde predă discipline, precum Religie, Filosofie, Logica si Educație sociala). Totodată, ea este profesor Merito, premiată în 2021, Merito fiind un proiect al fundației RBL, aflat sub înaltul patronaj al președintelui României (proiect prin care sunt premiați anual profesori din preuniversitar).
În plus, Laura Stifter este implicată politic de la începutul lui 2019, fiind mai întâi membră Demos, iar în prezent membră USR.

Mai jos vă prezentăm discursul Laurei Stifter, unul plin de forță și de claritate:

 ,,Stimați parlamentari, stimați reprezentanți ai societății civile, dragi participanți la „Parlamentul persoanelor cu dizabilități”, eu sunt Laura Stifter, am 30 de ani, am absolvit Teologia și Filosofia în cadrul Universității din București, iar în prezent sunt doctorand la Facultatea de Filosofie, cu o cercetare în domeniul filosofiei morale și politice. Sunt profesoară și-mi iubesc mult atât elevii, cât și profesia didactică. În 2021, am devenit profesor laureat Merito, premiu care m-a bucurat și onorat. Am ales să predau în învățământul de masă, deși ca persoană cu dizabilități, am fost inițial îndrumată ferm către învățământul special, fiind o susținătoare convinsă a educației incluzive și la rândul meu absolventă, ca șefă de promoție, a unui liceu de masă – Colegiul Național Gheorghe Lazăr din București. Nu în ultimul rând, mă implic cu multă convingere în viața politică, fiind membră activă a USR. Și tocmai despre asta aș vrea să vă vorbesc în continuare, anume despre experiența mea ca membră de partid, ca un caz particular al participării politice a cetățenilor cu dizabilități.

Fotografie realizată de Peter Klaus Tontsch

Înainte de toate, aș dori să mulțumesc mult doamnei Daniela Tontsch, precum și întregii echipe a Consiliului Național al Dizabilității din România (CNDR), pentru invitația de a participa la acest eveniment deosebit, unic tocmai prin schimbarea radicală a paradigmei privind dizabilitatea, dinspre modelul medical înspre cel social. Prin organizarea acestui eveniment, CNDR pune astfel accentul nu doar pe nevoile cetățenilor cu dizabilități, ci pe drepturile, responsabilitățile și performanețele lor, pe promovarea lor în viața politică și civică. CNDR a înțeles că locul nostru, al persoanelor cu dizabilități, nu este nici izolați acasă, nici – mai grav – închiși în instituții segregate, ci locul nostru este aici, la tribuna Parlamentului, locul nostru este în mass-media, precum și în orice alte activități, profesii, proiecte, funcții cu maximă vizibilitate în spațiul public, astfel încât mesajul nostru despre incluziune și viață independentă să penetreze și să se disemineze cât mai puternic în societate. Noi nu suntem beneficiari pasivi ai carității celorlalți, ci putem fi și trebuie să fim cetățeni cu drepturi și responsabilități depline, capabili de performanță, merituoși atunci când reușim, responsabili atunci când greșim, la fel ca orice alt membru al societății.

În continuare, aș dori să vă vorbesc despre experiența mea ca membră a unui partid politic, iar apoi, în final, să transmit un scurt mesaj către liderii și reprezentanții de partide din sală, în privința modului în care un membru de partid cu dizabilități își dorește să fie tratat de către colegii săi.

1. De ce am ales să fac politică?

Am ales acest drum atât pentru a promova drepturile persoanelor cu dizabilități, cât și cu scopul de a susține alte cauze care, în opinia mea, sunt importante pentru cetățeni (legate de educație, cultură etc). De un an și jumătate sunt membră USR. De ce tocmai USR? Fiindcă-mi doream un partid liberal și modern, pentru că apreciam mult activitatea reprezentanților USR pe care o urmăream în mass-media și în social-media, dar am ales USR și din încă un motiv important, ținând tocmai de paradigma de înțelegere a dizabilității: încă dinainte de a veni în USR, am înțeles că acest partid asumă modelul social de raportare la dizabilitate, potrivit căruia dizabilitățile nu sunt defecte ale unor persoane, ci particularități individuale diferite față de cele ale majorității populației, particularități ce fac necesară adaptarea societății la acestea, prin măsuri de accesibilizare și egalizare a șanselor. Astfel, USR nu se raportează paternalist și „caritabil” la cetățenii cu dizabilități, ci îi tratează ca pe cetățeni autonomi și egali cu toți ceilalți membri ai societății, într-o abordare liberală și modernă. În acest sens, într-un mod amuzant, unul dintre momentele în care mi-am dat seama că viziunea acestui partid se potrivește foarte bine cu a mea l-a constituit citirea comparativă a două postări de pe Facebook: o postare de pe pagina oficială a unui primar USR în care acesta se referea la necesitatea accesibilizării spațiilor publice, în paralel cu postarea unui reprezentant al unui alt partid care-și făcea poze într-un centru rezidențial pentru persoane cu dizabilități, ținând o pledoarie patetică și goală de conținut despre cum oamenii cu dizabilități trebuie să aibă condiții cât mai bune în aziluri, să fie tratați, îngrijiți etc. Observând în paralel cele două mesaje atât de diferite, mi-am dat seama că locul meu este într-o organizație care vrea să-mi facă transportul și instituțiile publice cât mai accesibile, astfel încât să pot participa pe deplin și liber la viața cetății, iar nu în medii cu mentalitate anacronică, ai căror reprezentanți ar considera ok ca eu să stau într-un azil, atât timp cât am condiții bune acolo.

2. Experiența mea ca membră USR și un scurt mesaj către liderii de partid

Ca membră foarte activă în partid, sunt tratată cu normalitate, iar asta mă bucură și-mi dă curaj să continui. Normalitate, încredere și respect. Asta mi se oferă în USR, niciodată milă sau paternalism umilitor. De asemenea, nu sunt asociată doar cu domeniul dizabilității, colegii de partid nu mă încadrează cu forța într-un sertăraș/ șablon pornind de la particularitățile mele fizice, ci sunt asociată cu domeniile mele de competență, precum și cu profesia didactică și sunt implicată în activități subsumabile acestor domenii.

În încheiere, aș dori să transmit un mesaj tuturor celor care au sau vor avea persoane cu dizabilități în partidele lor:

Dragi reprezentanți politici de aici, din sală,

„Nimic despre noi, fără noi” este deviza acestui eveniment minunat la care participăm împreună. Persoanele cu dizabilități implicate politic doresc, pot și trebuie să se autoreprezinte în politică, participând la luarea oricărei decizii privind domeniul dizabilității. Dar stimați reprezentanți de partide, noi, în calitate de politicieni actuali sau în devenire, putem nu doar să ne reprezentăm pe noi înșine, ci inclusiv să-i reprezentăm pe ceilalți, anume pe cei fără dizabilități, din poziții de decizie. Unii dintre noi o facem deja: există consilieri locali cu dizabilități, iar la nivel european calitatea de parlamentar/ eurodeputat cu dizabilități nu mai este demult vreun motiv de mirare. Eu însămi, deși nu am încă funcții publice, îmi asum în USR inclusiv responsabilități fără legătură cu domeniul dizabilității, propunând, de exemplu, inițiative în legătură cu domeniul educației.

Fotografie realizată de Peter Klaus Tontsch

Astfel, noi, cei cu dizabilități implicați în politică, indiferent de partidele din care facem parte, cerem să fim tratați cu încredere și cu normalitate. Dragi lideri de partide, nu ne „protejați”, nu ne „menajați” ținându-ne acasă, ci tratați-ne exact ca pe orice alți membri de partid. În USR, mi se dau sarcini de partid și deadline-uri, sunt foarte activă, fac tot ceea ce este compatibil cu aptitudinile și competența mea profesională, la fel ca orice alt/ ă coleg/ ă. Participarea noastră politică nu-i un moft, ci un drept fundamental, iar pentru mulți dintre noi chiar o pasiune. S-a vorbit mult, în deschiderea acestui eveniment, despre protecție socială. Și da, într-adevăr, unele persoane cu dizabilități se confruntă cu situații critice, dar nu din cauza dizabilității în sine (dizabilitatea nefiind o boală sau un defect intrinsec), ci din cauza prejudecăților și discriminărilor de tot felul. De aceea, așa cum au argumentat și unii dintre antevorbitorii mei, rămâne esențial dreptul nostru, al persoanelor cu dizaiblități, la o viață independentă, activă și productivă în societate. În acest sens, repet iar și iar, tratați-i cu încredere și cu normalitate pe colegii dvs. cu dizabilități din partidele pe care le reprezentați, asigurându-le egalitatea de șanse în privința participării la viața de partid: accesibilizați sediile de partid și procedurile interne de vot, permiteți-le colegilor cu dizabilități să stea însoțiți la activități, dar nu încurajați această practică, încurajați-i să iasă din casă, să fie cât mai activi, vizibili și autonomi. Nu dorim să fim discriminați nici pozitiv, nici negativ. Dacă un membru cu dizabilități dorește să candideze la roluri/ funcții interne sau publice, analizați-i candidature, conform acelorași criterii de eligibilitate și grile de evaluare pe care le folosiți în cazul oricărui alt candidat. Iar dacă, totuși, bănuiți că o anumită funcție publică nu ar fi compatibilă cu dizabilitatea candidatului, nu îi respingeți candidatura sub alte pretexte, ci întrebați candidatul în mod direct cum își va îndeplini atribuțiile! Este foarte posibil ca respectivul candidat să dețină metode și tehnologii asistive despre care dvs. nu ați aflat și care-i pot permite să îndeplinească o sarcină aparent irealizabilă în condițiile dizaiblității sale. Nu împingeți un/ o candidat/ ă pe locuri neeligibile doar pentru că aveți temeri în privința dizabilităților sale, ci, iar și iar, discutați cu el/ ea în mod direct, onest, exprimându-vă îngrijorările și înțelegând punctul de vedere/ argumentele persoanei în cauză. Astfel, veți elimina riscul de a pierde colegi potențial productivi și competenți, doar din cauza unor prejudecăți discriminatorii pe tema dizabilităților.

Stimați participanți, dragi prieteni, haidem să participăm în viața politică, tratându-ne cu încredere unii pe alții și construind astfel, împreună, o societate cât mai liberă, diversă și incluzivă”.

Vizualizează albumul foto integral aici

Consiliul Național al Dizabilității din România desfășoară proiectul „Criza din Ucraina: Soluții incluzive și recuperare pentru persoanele cu dizabilități, partea a II a”, cu asistență financiară din partea ONG-ului Christian Blind Mission (CBM) și a European Disability Forum (EDF) (Forumului European al Dizabilității).

,,Acest document a fost realizat cu asistența financiară a partenerului finanțator CBM și a European Disability Forum (Forumului European al Dizabilității). Opiniile exprimate aici sunt cele ale Consiliului Național al Dizabilității din România și, prin urmare, nu pot fi considerate în niciun fel ca reflectând opinia oficială a partenerului de finanțare și a European Disability Forum (Forumului European al Dizabilității).”

Articolul <strong>Laura Stifter: Nu stau acasă, ci fac politică – de ce să te implici în viața cetății, ca persoană cu dizabilități</strong> apare prima dată în Jurnal Social.

Hajar Owrang are 33 de ani, este din Iran, dar locuiește cu familia sa în România de 23 de ani. Deşi este nevăzătoare din naştere, ea nu s-a lăsat învinsă de provocările vieții reușind să-și facă o carieră în țara noastră. Hajar a absolvit Facultatea de Psihologie a Universităţii Bucureşti. Este psiholog, psihoterapeut acreditat de colegiul psihologilor din România, consilier pentru dezvoltare personală și coach. În momentul de față, lucrează online în propriul cabinet din București.

Hajar povestește că a avut o copilărie interesantă alături de frații și verișorii săi, cu care se juca și asculta povești audio. Când avea patru luni, părinţii şi-au dat seama că este complet nevăzătoare. Întrucât cei doi fraţi şi sora sa nu aveau probleme de vedere, momentul în care Hajar a început să conştientizeze că este diferită faţă de ceilalţi a venit destul de devreme.

,,Sunt diagnosticată cu boala Leber, o afecțiune ereditară care reprezintă dezlipirea retinei. Părinții mei au aflat de deficiența mea când aveam patru luni, în timp ce încercau să îmi arate diverse jucării, iar eu nu aveam nici o reacție la stimulii vizuali. Când am descoperit că am probleme de vedere, mi-a fost greu să accept situația și voiam să fiu ca ceilalți, persoane tipice. De exemplu, când aveam cinci ani, mergeam singură pe stradă, ca să ajung la magazin, așa cum făcea fratele meu mai mic. Când cineva cunoscut mă vedea, mă ducea înapoi acasă. Eu începeam să plâng, pentru că nu puteam să accept că nu sunt ca fratele meu Până când am intrat la școală pentru deficienți de vedere, m-am confruntat cu această situație”, mărturisește Hajar.

Ca orice copil nevoit să înveţe limbajul Braille, s-a descurcat mai greu la început.

 ,,Pentru că aveam mâinile prea mici, mi-a fost greu să scriu cu punctatorul special pentru limbajul Braille. Nici nu puteam să apăs butoanele la mașina de scris, până când am intrat în clasa a VI-a”, menționează Hajar.

Hajar a făcut școala în Iran până în clasa a V-a, când s-a stabilit, împreună cu familia, în România. Tânăra psiholog spune că nu i-a fost ușor să se adapteze la o lume complet nouă.

,,Când am venit în România, am făcut școala generală și liceul la Școala Iraniană, alături de elevi tipici. La început, mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu mediul școlii și până în clasa a IX-a am avut dificultăți de învățare la matematică și fizică. Motivul a fost inabilitatea profesorilor de a preda elevilor nevăzători aceste materii. Din clasa a X-a am ales profilul uman și nu am mai avut dificultăți de învățare. O altă dificultate pe care am avut-o când am fost elevă era lipsa majorității cărților în Braile. Pe atunci nu știam să lucrez cu calculatorul, și cărțile mele erau cumpărate din Iran. În această situație, mama mea înregistra materiile respective pe casete, și așa învățam pentru examen. Din păcate, la majoritatea materiilor (din clasa a 10-a), eu trebuia să fiu autodidact și la sfârșitul anului mă duceam la examen. Examenele în perioada școlii au fost scrise, dar eu răspundeam la întrebări, și cineva îmi scria răspunsurile, așa cum dictam eu”, povestește ea.

Hajar menționează că a avut o viziune greșită cu privire la studiile superioare pentru nevăzători, deoarece considera că un nevăzător nu poate fi de folos în societate, astfel că, la început a refuzat să urmeze o facultate, dar când și-a luat diploma de bacalaureat, viziunea i s-a schimbat.

Tânăra povestește că experiența sa de student cu dizabilitate a fost una fericită, pentru că a ales ceea ce îi plăcea să facă.

,,Am avut o perioadă foarte fericită când eram studentă, pentru că am ales domeniul pe care îl ador foarte mult! Profesorii și colegii se înțelegeau foarte bine cu mine și mereu m-au ajutat în găsirea cărților, cursurilor și articolelor de care aveam nevoie pentru facultate. La facultate învățam cu ajutorul calculatorului, pentru că după liceu m-am dus cu tatăl meu la Asociația Nevăzătorilor din București și m-am înscris la cursuri introductive pentru a învăța cum să folosesc calculatorul. Restul am învățat singură. Îînvățam toate materiile cu ajutorul unui cititor de ecran pe care l-am instalat pe calculatorul meu. Deci, la facultate nu am avut dificultăți legate de materii, în afară de Statistică și Psihodiagnosticul și evaluarea psihologică”, spune Hajar.

Întrebată cât de greu este pentru o persoană cu deficiențe de vedere să se descurce în societatea noastră, să obțină un job, Hajar  a răspuns: ,,În ziua de azi este greu pentru mulți să își găsească un loc de muncă. Nu contează că ești sau nu ești cu o deficiență de vedere. Însă eu nu sunt de acord că noi nu găsim loc de muncă, pentru că suntem persoane cu dizabilități. A găsi un job potrivit depinde de foarte multe ori de noi și de modul cum reacționăm atunci când mergem la interviu”.

Hajar consideră că cele mai dificile momente au fost atunci când a început să învețe să meargă singură cu mijloacele de transport în comun.

,,De exemplu, o dată am coborât la o stație greșită, pentru că nu eram familiarizată cu GPS-ul. După aceea, am numărat stațiile: de la facultate până acasă, ca să știu unde cobor, atunci când nu e nimeni lângă mine, ca să întreb unde suntem și câte stații mai sunt. Un alt moment greu a fost atunci când nu știam prea bine limba română în anul întâi și nu înțelegeam materiile din primul semestru. Am încercat să îmi caut cărți de specialitate asemănătoare în limba mea sau să caut pe google explicație mai simplă despre subiectul respectiv”, afirmă ea.

Hajar susține că pasiunea pentru psihologie o are de la vârstă de 19 ani. Inițial a dorit să urmeze Facultatea de Limbi Străine, pentru că era pasionată de acest domeniu și voia să devin traducător, însă, ulterior, și-a dat seama că psihologia i se potrivește mai bine.

,,La vârsta aceea ascultam emisiuni în domeniul psihologiei și am citit prima mea carte în domeniu care se numea: Cum te simți bine?, scrisă de Doctor Bernez. Atunci am descoperit psihologia și am simțit că sunt făcută pentru a ajuta oameni cu dificultăți. Ceea ce m-a motivat să studiez psihologia a fost pasiunea mea de a lucra cu părinții, adolescenții și adulții cu și fără probleme, pentru că psihologia nu se rezumă doar la terapia anxietății etc. Oamenii vin la mine și pentru a avea o viață mai fericită și împlinită”, spune Hajar.

Ea consideră că experiența sa din viață, provocările pe care le-am avut ca nevăzătoare și ca străină au motivat-o să studieze și să îi ajute pe cei din jur.  

De curând, Hajar a lansat un canal cu podcasturi, numit Vocea terapeutului, care oferă informații utile din domeniul psihologiei.

,,Idea de a lansa canalul de podcast mi-a venit acum trei luni. Pentru că în 2018 am avut experiența de a prezenta o emisiune care se numea Calea spre echilibru, la un radio online, m-am gândit că podcastul este binevenit persoanelor care nu au răbdare să citească articole de pe calculator, și cine dorește să mă apeleze, mă poate asculta înainte și poate să ia o decizie de a participa la ședințele de terapie cu mine. Din copilărie sunt pasionată să îmi înregistrez vocea și să o ascult. Podcastul este pentru toată lumea, iar temele abordate vor fi din domeniul psihologiei, pe înțelesul tuturor. În curând, oamenii mă pot asculta direct pe site-ul www.voceaterapeutului.com , acolo vor găsi toate directoarele majore de podcast.

Ea adaugă că întâlnirea cu un psiholog te ajută să trăiești fericit, sănătos din punct de vedere psihic, însă un psiholog nu este Dumnezeu sau Superman, ci este doar o persoană care te ghidează și te susține, pentru a alege drumul potrivit pentru viața ta.

Hajar consideră că, din păcate, în societatea noastră, nu neapărat în societatea românească, există o confuzie între dizabilitate și inabilitate. Unii consideră că atunci când ai o deficiență ești neputincios și trebuie să stai acasă.

,,Ceea ce mă deranjează pe mine în societatea românească este că atunci când avem treabă la bancă, cei care lucrează acolo se comportă cu noi, nevăzătorii, ca și cum s-ar comporta cu persoane care nu sunt de folos, și dacă acestea nu au pe cineva, nu se pot descurca. Astfel de oameni nu acceptă să avem aceleași drepturi pe care le are o persoană fără dizabilități legate de a obține un credit sau de a deschide un cont bancar”, spune Hajar.

Printre proiectele sale se numără lansarea unui curs complex care se adresează părinților care au copii nevăzători, organizarea ședințelor individuale de parentaj pentru părinții cu copii nevăzători și ședințe individuale pentru studenți nevăzători, care din anumite motive nu au curaj să devină psihoterapeuți, consiliere și psihoterapie adresată persoanelor care sunt emigranți și au anumite provocări și lansarea unui curs de public speaking pentru nevăzători.

,,În primul rând, vreau să specific că o dizabilitate nu este o inabilitate, și în al doilea rând să aveți motivație, inspirație și pasiune în tot ceea ce veți face în viitor. Este bine să aveți încredere în toate realizările voastre, fie că sunteți sau nu sunteți cu o anumită dizabilitate. Noi avem o vorbă care spune că a dori înseamnă a putea. Din punctul meu de vedere, nu există ,,nu pot”. Pentru orice neputință există o soluție”, transmite Hajar.

Articolul Hajar Owrang: Am descoperit psihologia și am simțit că sunt făcută pentru a ajuta oameni cu dificultăți apare prima dată în Jurnal Social.

Ambiție. Curaj. Putere de a lupta. Determinare. Perseverență. Echilibru. Pasiune. Sfidare a destinului. Toate acestea calități se împletesc armonios într-o tânără cu o minte sclipitoare, pe nume Laura Stifter, a cărei viață te inspiră și te învață că orice provocare poate fi cucerită.

Deși este o persoană nevăzătoare, Laura Stifter  a ales să candideze din partea Demos pentru Consiliul General al Municipiului București, precum și pentru Consiliul local al Sectorului 1.

Laura  Stifter, în vârstă de 28 de ani, absolventă a Facultăților de Teologie și Filosofie din București și doctorand la Facultatea de Filosofie a Universității din București, este o tânără ambițioasă care nu consideră lipsa vederii un impediment în a-și urma visurile. Anul trecut a predat Religie la Colegiul Mihai Viteazul, iar în prezent predă Cultură civică la două școli generale (practic, conținuturi de educație politică pentru adolescenți). 

Chiar dacă tânăra vede foarte puțin cu un singur ochi (fiind nevăzătoare din naștere), această particularitate fizică o motivează și mai puternic să asume angajamentul civic în slujba unei cauze în care crede mult: dreptul persoanelor cu dizabilități la o viață liberă, independentă și împlinită în societate, implicând, desigur, și dreptul la educație incluzivă, la participare deplină în viața socială și profesională, precum și posibilitatea unui mod de viață activ în plan civic și politic.

,,Ca persoană cu dizabilități care am depășit (și am ajutat pe alții să depășească) diverse prejudecăți și discriminări, mi-am dat seama că putem să răzbim mai ușor doar dacă vom avea în funcții publice oameni ca noi, cu dizabilități, oameni care ne înțeleg și au trecut și ei prin ceea ce trecem noi. De la acest gând, m-am hotărât să încerc eu să intru în politică (deși știu că este foarte greu), așa că m-am înscris, acum un an și jumătate, în Partidul Democrației și Solidarității – Demos, un partid foarte nou, încă mic, dar cu oameni onești și care susțin în mod prioritar drepturile persoanelor cu dizabilități”, spune Laura.

Laura Stifter mărturisește că a fost aleasă membră a Consiliului Executiv Național (CEx) în Demos de aproximativ o lună și coordonează în continuare grupul de lucru Drepturi și libertăți, în cadrul partidului.  

Tânăra politiciană a ales să candideze din partea Demos cu scopul de a construi împreună un București social și incluziv, un oraș sigur și accesibil pentru toți. Ea lucreză mult, inclusiv cu elevi nevăzători din școli speciale pe care-i meditează, în regim de voluntariat, pentru Bacalaureat, încurajându-i totodată în privința incluziunii școlare și profesionale. 

,,Am ales să fac politică pentru a susține cauza persoanelor cu dizabilități, precum și o serie de deziderate în domeniul educațional: o educație centrată pe elev, bazată pe formarea de competențe și aptitudini, o educație care să formeze gândirea liberă și critică, spiritul colaborativ și rafinamentul etic al tinerilor”, explică Laura.

Colegii din Demos spun despre Laura că aceasta ,,are toate calitățile necesare unui om politic: are în minte întotdeauna binele tuturor, muncește necontenit, nu lasă pe nimeni în urmă.” În plus, rezultatele profesionale o recomandă pentru funcția la care aspiră.

Laura a urmat Colegiul Național ,,Gheorghe Lazăr” din București, absolvind ca șefă de promoție și cu numeroase performanțe școlare, inclusiv la olimpiade naționale, iar socializarea cu ceilalți elevi a fost excelentă pe tot parcursul anilor de liceu.

Luna trecută, Laura a dat definitivatul și titularizarea, luând la ambele note foarte bune, iar pe 20 august va afla unde va fi repartizată.

Și în plan civic, Laura a avut câteva inițiative lăudabile. Recent, ea a lansat o petiție online, pentru care a strâns peste 18000 semnături, în care cerea ministerului Sănătății  ,,ca pacienții de Covid-19 asimptoamtici sau cu simptomatologie ușoară să nu mai fie internați obligatoriu, ci să aibă opțiunea autoizolării la domiciliu  sau în orice alt loc în care au acces și spațiul necesar în vederea izolării”. Laura a făcut acest lucru, în perioada stării de urgență, când mass-media era plină de cazuri ale asimptoamticilor ținuți cu săptămânile forțat în spital.

De asemenea, tânăra a ținut cateheze online pentru o parohie românească din Austria și a lansat un apel public pentru accesibilizarea transportului și a instituțiilor publice, mai ales acum, în contextul pandemiei.

,,Consider acum că cea mai bună modalitate de a determina luarea unor mai bune decizii pentru noi este curajul de a lua noi înșine acele decizii, asumând funcții publice sau, cel puțin, exercitându-ne dreptul la vot și cerându-ne drepturile, cu fermitate și asertivitate, de câte ori contextul o impune. Pentru a ne apropia de idealurile noastre, căci n-avem voie să le abandonăm, este esențial să fim, pe scena lumii, nu doar spectatori ori suporteri, ci în primul rând actori, asumând drepturi și responsabilități depline, egale cu ale tuturor celorlalți semeni ai noștri”, mai spune Laura.

În ceea ce privește proiectele de viitor, Laura Stifter menționează câteva măsuri care consideră că ar fi utile în progresul social și profesional al persoanelor cu dizabilități: promovarea educației incluzive în detrimentul celei segregate, dezinstituționalizarea și incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități, măsuri de accesibilizare a infrastructurii, asigurarea accesului persoanelor cu dizabilități la tehnologiile asistive necesare, organizarea unor cursuri/ traininguri pentru medici, de comunicare cu pacienții cu dizabilități și crearea de către stat, a unui „fond al dizabilității”, format din taxele suplimentare pe care companiile sunt obligate să le plătească în urma neangajării persoanelor cu dizabilități.

,,Ca profesoară cu experiență în predarea unor discipline foarte diferite și în școli diverse, voi susține proiecte viabile în domeniul educațional, consultându-mă în mod sistematic cu reprezentanții elevilor, părinților și cadrelor didactice, precum și cu specialiștii în științele educației. Voi susține drepturile fundamentale ale cetățenilor cu dizabilități, așa cum am reușit și până acum în plan civic. Voi face demersuri pentru susținerea victimelor violenței domestice, precum și pentru sprijinirea copiilor în situații de risc (orfani, din familii sărace)”, a punctat Laura.

Singurul obstacol în privința candidaturii tinerei politiciene îl reprezintă strângerea a câteva mii de semnături de susținere de la cetățeni, pentru a avea dreptul să candideze la alegeri. Ea face un apel la cetățenii bucureșteni să-i ofere semnăturile de susținere, online, până pe data de 18 august (asta nu înseamnă încă vot, ci doar că cetățenii sunt de acord ca Demos să candideze, să apară pe buletinele de vot la viitoarele alegeri).

Laura Stifter consideră că statutul de cetățean nu este un „hobby”, ci o „meserie”, presupunând asumarea de angajamente civico-politice și participare sistematică la viața comunității.

 ,,Consider că o persoană înzestrată cu anumite aptitudini are nu doar dreptul, ci și datoria de a-și folosi și cultiva aptitudinile în folosul propriu și al comunității, a se vedea, în acest sens, parabola biblică a înmulțirii talanților. Ne putem dezvolta noi înșine și putem participa împreună la construirea unei societăți mai bune doar asumând curajul de a fi creativi, de a ne „înmulți talanții”, aptitudinile, talentele primite în dar din partea Divinității. Astfel, îmi spuneam, de vreme ce Dumnezeu mi-a dăruit aptitudini legate de comunicare în public, de argumentare și gândire critică, de vreme ce El m-a înzestrat cu o doză mare de curaj, inclusiv intrarea în politică în condițiile statutului meu profesional ca teolog și cadru didactic, implică asumarea unor riscuri, atunci înseamnă că TREBUIE să mă implic, punând acești „talanți” în slujba semenilor”, a declarat Laura pentru Jurnal Social.

Puteți să-i oferiți Laurei Stifter semnătura de susținere necesară în vederea depunerii candidaturii ei pentru alegerile locale din București, la linkul de mai jos:

https://semnaturi.asociatia-g2.ro/locale-2020/demos/?fbclid=IwAR1RZGP4grkktvvL__jktePYBrZGUuv6LiUk0ajIPW7Pjf4euhHlASdbGM0

Articolul Laura Stifter: Putem să răzbim mai ușor doar dacă vom avea în funcții publice oameni ca noi, cu dizabilități apare prima dată în Jurnal Social.

Există povești care inspiră și dau aripi celorlalți să zboare cât mai departe. Există povești care sfidează destinul, care reușesc să inverseze total polii lumii interioare, devenind ecou de speranță, forță și lumină în sufletele celorlalți. O astfel de poveste este cea a lui Hellen Keller, care a învins dizabilitatea, devenind scriitoare și conferențiară de renume, una dintre cele mai importante filantropiste ale secolului 20, precum şi co-fondator al Uniunii pentru drepturile fundamentale ale omului (ACLU). Această femeie remarcabilă a realizat mai mult decât oricare alt coleg al ei, fără să poată vedea, auzi sau vorbi.

Helen Keller s-a născut la 27 iunie 188 în orășelul Tuscumbia, Alabama, din Statele Unite. Ea s-a născut un copil normal, fiind o fetiță inteligentă și precoce. Până la 18 luni, Helen s-a bucurat de razele soarelui, de seninul cerului, de trilul păsărelelor, de multitudinea de culori ale Naturii. Atunci, un eveniment nefericit avea să-i schimbe întreaga viață. Helen s-a îmbolnăvit de o boală descrisă de medici ca ,,o congestie acută a stomacului și a creierului”. Adevărata natură a acestei boli rămâne un mister până în zilele noastre, deşi unii experţi cred că a fost scarlatină sau meningită. La câteva zile după erupţia febrei, mama sa a observat că fiica nu mai avea nici o reacție la sunetul clopoţelului pentru cină sau când i se facea semn cu mâna. Helen își pierduse simţul văzului şi al auzului. Pe la trei ani fetița a devenit și mută. De acum era oarbă, surdă, și mută. Mulți poate ar crede că această sentință a vieții a condamnat-o pe Helen la o existență anostă și nefericită. Spre surpinderea multora, ea a reușit să învingă aceste dificultăți aparent insurmontabile.

Pe măsură ce creștea, Helen devenea un copil rebel, furios, capricios și neînțeles. Dificultatea sa de a se raporta la mediul înconjurător i-a făcut viața grea și frustrantă. Aceasta răsturna totul, lovea orice și pe oricine, scotea sunete stridente, determinând-o pe mama ei, disperată, să caute soluții. Astfel, ea a descoperit jurnalul de călătorii a lui Charles Dickins, ,,Notițe americane”, în care se spunea că Laura Bridgman, o fetiță oarbă, surdă, și mută din New England a fost educată cu succes de Samuel Gridley Howe, Directorul Institutului Perkins. Helen a fost dusă la Michael Anagnos, noul director al institutului, care i-a recomandat-o pe tânăra irlandeză Anne Sullivan, una dintre proaspetele absolvente ale şcolii. Şi astfel a început o relaţie de 49 de ani între profesor și elev. Datorită ei, Helen a devenit o activistă respectată şi renumită pe plan mondial care a militat pentru binele celorlalţi.

Anne, în vârstă de 20 de ani, a găsit drumul spre inima copilei cu un temperament dificil. De fapt, succesul tinerei profesoare cu Helen rămâne o poveste extraordinară și s-a întipărit cel mai bine în inimile oamenilor datorită dramei de televiziune ,,The Miracle Worker”. Filmul o descria în mod corect pe Helen ca pe un copil nesăbuit, răsfățat, dar foarte luminos, care a tiranizat cu firea sa întreaga casă. Tânără Anne a avut tactul și răbdarea de a o educa și a o învăța pe Helen să comunice. Aceasta a învățat primul cuvânt în câteva zile: ,,apă”.

,,Am aflat atunci că a-p-ă desemna lucrul acela minunat și rece, care îmi curgea pe mână. ,,Acel cuvânt viu mi-a trezit sufletul”, ,,mi-a dat lumină, speranță, bucurie, m-a eliberat”, a descris Helena experiența în cartea sa autobiografică,, Povestea vieții mele”.

Lecția ce se desprinde de aici este faptul că și cel mai brut și dur diamant poată străluci dacă este șlefuit cu răbdare și determinare.
Helen a absolvit, cum laude, Radcliff College, (un colegiu prestigious pentru femei, din Cambrige) la 24 de ani, devenind prima femeie nevăzătoare şi fără auz care obţine o astfel de distincţie.

După colegiu, Keller a dorit să cunoască mai multe despre lume şi despre cum îi poate ajuta pe ceilalţi, povestea ei devenind cunoscută dincolo de granițele locului în care trăia. Prin împărtăşirea experienţei cu publicul şi prin munca în folosul celor cu dizabilităţi, ea a devenit un lector şi o personalitate foarte cunoscută. Hellen a depus mărturie în faţa Congresului militând cu tărie pentru mărirea ajutorului social acordat persoanelor cu deficiențe de vedere. În 1921, rezultatele eforturilor sale au dat roade la nivel naţional prin înfiinţarea Federaţiei Americane a Nevăzătorilor. În 1924, ea a devenit membru şi a luat parte la numeroase campanii de sensibilizare, strângere de fonduri şi ajutor pentru cei nevăzători.

Helen Keller a devenit o scriitoare desăvârșită, a publicat 12 cărți și a călătorit în 39 de țări, unde a ținut prelegeri și a vorbit despre cum a reușit să găsească bucurie în ciuda dizabilității și a provocărilor de zi cu zi. A murit cu câteva zile înainte de a împlini 88 de ani.

Pe parcursul impresionantei ei vieți, Helen a fost exemplul viu al faptului că prin curaj, muncă, imaginație, spiritul omenesc poate triumfa asupra vicisitudinilor.
,,Singuri putem face atât de puțin; împreună putem face atât de multe”, spune ea.

,,Caracterul nu se poate dezvolta ușor şi în linişte. Numai trecând prin încercări dificile şi suferinţe, sufletul se întăreşte, viziunea se limpezeşte, ambiţia capătă inspiraţie şi succesul este atins”, mai spune Helen.

Articolul Helen Keller – fără să poată vedea, auzi sau vorbi, devine scriitoare și conferențiară de renume, una dintre cele mai importante filantropiste ale secolului 20 apare prima dată în Jurnal Social.