Alexandru Bologa a câștigat medalia de aur la judo, categoria 73 kg, în cadrul Jocurilor Mondiale IBSA (International Blind Sport Federation) – Jocurile Mondiale ale Nevăzătorilor, care s-au desfășurat în Birmingham, Marea Britanie, în perioada 18 -27 august. 

Sportivul roman s-a impus în finala probei, prin superioritate, în fața lui Shamey Yergali, campionul mondial en-titre, din Kazahstan. Performanța obținută la Birmingham îi asigură sportivului clujean participarea la Jocurile Paralimpice de la Paris, care vor avea loc în anul 2024.

,,Mi-am dorit foarte mult să câștig această medalie, îmi lipsea aurul de la Campionatul Mondial. Acum îmi doresc să îl obțin și pe cel olimpic (…) Noi ne pregătim cât mai bine, fiind sigur că vom face o figură frumoasă la Paris”, spune Alexandru Bologa.

La Jocurile Mondiale IBSA, la Judo, Romania a fost reprezentată de sportivii Alexandru Bologa și Vargoczki Daniel, împreună cu antrenorul Tamas Gergerly.

Alexandru Bologa, în vârstă de 27 de ani, este singurul judoka din România cu deficiență totală de vedere. Din anul 2012 face judo de performanță, fiind legitimat la Clubul Sportiv Lamont din Cluj-Napoca. La vârsta de trei ani a început să-și piardă vederea, iar la șapte ani a devenit complet nevăzător. Totuși, el nu a cedat în fața greutăților pe care viața i le-a scos în cale.

Acesta susține că sportul i-a schimbat viața, dându-i forța de a trece peste orice obstacol. Pe lângă antrenamentele obositoare, și-a găsit timp și pentru a absolvi două facultăți – Psihopedagogie Specială și Kinetoterapie, îmbinând cu succes școala și sportul.  

Cu multă muncă, dăruire și voință, Alexandru Bologa a obținut performanțe uriașe. El este dublu medaliat cu bronz la Jocurile Paralimpice, în 2016 la Rio și în 2021 la Tokyo, şi triplu campion european.

Tânărul sportiv consideră că poți să faci ceva în viață, chiar dacă ai o dizabilitate. El este un model de inspirație pentru mulți copii și tineri, cu sau fără dizabilități, care își petrec timpul în fața ecranelor.

Alexandru Bologa le recomandă tinerilor cu dizabilități să nu se izoleze, ci să participe cât mai mult la viața socială. ,,Mulți tineri de vârsta mea, care au diferite dizabilități aleg să se izoleze de cei din jur. Sfatul meu pentru ei este să socializeze cât mai mult, să participe la activități. Omul este o ființă socială, cu asta se hrănește. Ieșiți, cunoașteți oameni, lăsați calculatoarele, telefoanele, faceți mișcare. Apreciați viața de zi cu zi! Vă sfătuiesc să vedeți în tot ceea ce faceți și în tot ce vi se întâmplă ceva bun”, afirmă el.

Articolul Alexandru Bologa, campion mondial la judo pentru nevăzători apare prima dată în Jurnal Social.

Ioan Man, în vârstă de 36 de ani, este un talentat muzician, care nu s-a lăsat doborât de greutățile vieții, chiar dacă este nevăzător. El a absolvit liceul special pentru deficienți de vedere și Academia de Muzică ,,Gheorghe Dima”, din Cluj-Napoca, secția Pedagogie muzicală. Ioan este compozitor, orchestrator și interpret în trupa ,,Regal Transilvan”. În 2012, a participat la show-ul  X Factor, unde a impresionat juriul și publicul cu vocea și sensibilitatea sa. Pe lângă muzică, Ioan mai are și alte hobbi-uri: ciclism, înot, role, călătorii, lectură, fiind pasionat de tot ce înseamnă tehnologie asistivă.

Ioan Man se consideră o persoană sociabilă, căreia îi place mult să-și facă prieteni noi și să descopere oameni noi. Muzica reprezintă totul pentru el: e pasiune, viață, meserie. A descoperit-o la o vârstă foarte fragedă, când avea 4 ani, și părinții i-au cumpărat un pian de jucărie. Și de acolo a început totul.

În ciuda deficienței de vedere, Ioan s-a ambiționat să creadă în visurile lui, reușind prin voință și pasiune să aiabă acces la o educație potrivită.

Ioan povestește că experiența sa de student cu dizabilitate a fost într-o oarecare măsură dificilă, dar frumoasă. La început, profesorii și colegii au fost reticenți. Nu știau cum trebuie să interacționeze, să se poarte, dar, cu trecerea timpului au înțeles că el este la fel ca ei și și-au schimbat atitudinea, iar  lucrurile au luat o turnură frumoasă.

,,În primele luni a fost ciudat. Foarte ciudat, fiindcă veneam dintr-o altă lume. Cei 12 ani de școală au fost între ai mei, adică între nevăzători. Și când am ajuns în facultate mi-a fost puțin dificil să găsesc soluții pentru a învăța, pentru a-mi da examenele, în acomodarea cu noile clădiri și așa mai departe. Dar având parte de un colectiv minunat, atât ca profesori, cât și colegi, m-am obișnuit și lucrurile au decurs de la sine”, mărturisește Ioan.

Întrebat cât de greu este pentru o persoană cu deficiențe de vedere să se descurce în societatea noastră, să obțină un job, Ioan a răspuns: ,,Depinde de voința fiecăruia. Trebuie să ne cunoaștem foarte bine limitele și în funcție de asta ne vom stabili și gradul de dificultate în ceea ce privește adaptarea la societatea din jur. Trebuie să conștientizăm că societatea românească suferă de „handicapul” neinformării și refuzului de a se ,,informa”. În ceea ce privește jobul, eu am reușit să-mi găsesc în domeniu. Lucrez cu o trupă de muzicieni profesioniști, Regal Transilvan, cu care cânt la evenimente private”.

Ioan afirmă că, în ultima perioadă, din cauza pandemiei, activitatea sa muzicală a cam stagnat, însă nu a încetat să păstreze legătura cu publicul. A postat pe canalul lui de youtube diferite coveruri care îl caracterizează și în care crede. A făcut tot posibilul să-și țină fanii conectați la muzica bună și de calitate.

Ioan consideră că cele mai mari obstacole cu care s-a confruntat au fost ignoranța celor din jur și lipsa acestora de cooperare, însă le-a depășit, prin detașare, concentrare pe lucruri pozitive și perseverență.

,,Îți dau un exemplu: Eu călătoresc foarte des cu autocarul de la Pitești la Cluj și uneori vreau să merg la baie. De fiecare dată când am rugat pe cineva să mă însoțească până la ușa băii, pur și simplu a plecat de lângă mine. Cum depășesc astfel de momente? Pur și simplu mă gândesc la altceva și încerc să îmi creez strategii de a fi cât mai independent”, spune Ioan.

Muzica i-a dat aripi să zboare cât mai sus și putere de a-și depăși limitele. Participarea la X Factor i-a adus o serie de transformări, atât din punct de vedere uman, cât și profesional.

,,În urma participării la X Factor, viața mi s-a schimbat în bine. După show, mi-am dat seama că mi-am depășit limitele pe alocuri, că sloganul după care mă ghidez în viață, „Dacă vrei poți”, mă caracterizează cel mai bine. Show-ul X Factor mi-a deschis uși și mi-a oferit noi oportunități de dezvoltare atât profesională, cât și personală. Mă pot considera câștigător la mai multe capitole în ceea ce privește participarea la acest show: curaj, creșterea stimei de sine, și nu în ultimul rând, dezvoltarea continuă a imaginii de artist”, explică Ioan.

,,Știu cine sunt și cum sunt. Dacă mă placi și mă accepți bine. Dacă nu: Bye-bye! Sunt foarte puține chestii care mă afectează, cum ar fi expresii de genul:  «Vai, săracu’», «Doamne, ce viață!» și așa mai departe, dar și astea au cam început să mă afecteze puțin spre deloc”, adaugă Ioan.

Ioan a reușit să-și împlinească visurile, deoarece a avut alături oameni care i-au văzut potențialul și i-au ,,hrănit” dorința de a reuși, oameni care i-au devenit mentori, precum familia, profesorii. El spune că unul dintre mentori i-a fost Mihaela Cernea, profesoara lui de canto de la școala „Crina Mardare”, care pe lângă faptul că l-a învățat multe lucruri frumoase în ceea ce privește tehnica vocală, este un om deosebit și un prieten pe măsură. Un alt om a fost Cheloo, mentorul grupei din care a făcut el parte la X Factor, care nu l-a privit cu milă și compasiune, ci cu respect și care i-a dat sfaturi sau observații, fără ocolișuri sau părtinire.

El consideră că, în ciuda obstacolelor, viața e frumoasă și trebuie apreciată așa cum e, să te bucuri de fiecare clipă, găsind mereu ceva care să te motiveze și să te inspire.

,,Viața e frumoasă și plină de provocări care mai de care mai interesante. Trăiesc fiecare clipă și încerc să nu mă plictisesc niciodată. Știu că în fiecare zi am ceva de oferit și ceva de primit, și asta mă motivează cel mai tare să fiu, să știu, să vreau, să pot”, mai spune Ioan.

Printre planurile sale de viitor se numără realizarea unui album de debut, faptul de a se implica mai mult în viaţa socială a persoanelor cu dizabilități și de a încerca pe cât posibil să schimbe ceva în ceea ce privește accesibilizarea României.

 ,,În trecut aveam un radio pe internet. Și la fiecare final de emisie spuneam asta: Fiți buni și fiți nebuni. Și dacă dragoste nu e, facem să fie”, transmite Ioan Man.

Dacă doriți să aflați mai multe despre activitatea lui Ioan Man, accesați pagina sa de Facebook: https://www.facebook.com/IoanMann

Articolul Ioan Man: În fiecare zi am ceva de oferit și ceva de primit, și asta mă motivează cel mai tare să fiu, să știu, să vreau, să pot apare prima dată în Jurnal Social.

Consiliul Național al Dizabilității din România (CNDR) l-a propus pe domnul Gheorghe Virgil Lazăr pentru postul de președinte al Consiliului de monitorizare a implementării Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi.

Gheorghe Virgil Lazăr, în vârstă de 54 de ani, activează în domeniul organizațiilor neguvernamentale ale persoanelor cu dizabilități de peste 15 ani. În toată această perioadă s-a implicat activ în promovarea și apărarea drepturilor persoanelor cu dizabilități. Este absolvent al Facultății de Drept, specializarea Drept, fiind șef de promoție al unei grupe compuse din 64 de absolvenți, toți ceilalți fiind persoane fără dizabilități. Timp de 20 de ani, Gheorghe Virgil Lazăr a lucrat ca asistent medical la Spitalul Județean Brașov.

Gheorghe Virgil Lazăr povestește că dizabilitatea i-a apărut în fragedă copilărie, după vârsta de 6 luni, în urma unui tratament la care a fost prescrisă o doza prea mare de antibiotic. Viața sa conștientă a început practic după pierderea a peste 90% din vedere. Astfel, el nu a reușit să facă diferența între vederea considerată normală și restul de vedere care i-a rămas.

,,Pentru mine aceasta a reprezentat la acea vreme normalitatea, am început să conștientizez faptul că nu văd ca alți copii în momentul interacțiunii cu aceștia la joacă, la gradiniță și la școală. Eșecuri au fost mai multe, am încercat și eu ca orice copil să joc fotbal ori să merg pe bicicletă, activități care nu prea mi-au reușit. În ceea ce privește realizarile, cea mai importantă a fost că până în clasa a VIII-a am fost premiant într-o clasă din învățământul obișnuit, aceasta compensând într-un fel eșecurile despre care aminteam”, mărturisește Gheorghe Virgil Lazăr.

Dizabilitatea l-a ambiționat și i-a dat forța să transforme provocările în oportunități de a se implica și de a lupta pentru drepturile persoanelor cu handicap.

În anul 2005, Gheorghe Virgil Lazăr a fost ales în funcția de președinte al Asociației Nevăzătorilor din România – Filiala Brașov, iar din anul 2010 acesta deține și funcția de vicepreședinte la nivel național al organizației, fiind responsabil cu domeniul Resurse umane, incluziune și accesibilitate. Pe parcursul întregii sale activități profesionale, el a avut ocazia să valorifice cu succes calitățile manageriale de decizie și actiune.

,,Din anul 2005 am condus și coordonat activitatea Filialei Brasov a A.N.R. încercând să înființez noi servicii pentru persoanele cu dizabilități vizuale, în completarea celor oferite de organizație în mod tradițional. Astfel, constatând o nevoie existentă la nivelul comunității nevăzătorilor din județul Brasov, am reușit realizarea unui parteneriat public-privat, care s-a concretizat, prin înființarea primului Centru din România pentru readaptarea funcțională a deficienților de vedere tardivi, în anul 2009”, a precizat el.

Gheorghe Virgil Lazăr spune că a reușit, în anul 2010, înfiintarea unei unități protejate cu 100% angajați persoane cu dizabilități, oferind cinci locuri de muncă. În această perioadă a consiliat și îndrumat un număr însemnat de persoane, în vederea obținerii drepturilor prevăzute în legislația generală și cea specială privind persoanele cu dizabilități, inclusiv prin inițierea unor acțiuni în justiție atunci când au fost epuizate căile administrative.

,,M-am implicat direct în demersurile de apărare a dreptului de liberă practică a maseurilor nevăzători, inițiate de către Asociația Nevăzătorilor din România, acest drept fiind pus în pericol de un standard discriminatoriu, așa cum a constatat Consiliul Național pentru combaterea discriminării. Pledoariile mele în fața Instanței, în calitate de vicepreședinte al ANR, atât la Curtea de Apel București, cât și la Înalta Curte de Casație și Justiție, au dus la soluționarea favorabilă a demersurilor organizației, în sensul păstrării dreptului de liberă practică pentru maseurii nevăzători”, a afirmat Gheorghe Virgil Lazăr.

Întrebat ce crede despre activitatea și realizările Consiliului de Monitorizare, el a răspuns: ,,Nu am auzit despre realizările acestuia nici în mass-media, nici la întâlnirile cu organizațiile care activează în domeniul social la care particip în mod regulat. Am încercat să obțin informații de pe site-ul instituței, dar, din păcate, materialele publicate acolo sunt insuficiente, iar 90% dintre acestea sunt în formate inaccesibile pentru persoanele cu dizabilități vizuale”.

Ca persoană care a cunoscut dizabilitatea, mai întâi din viață, și mult mai târziu din manuale, care oricât de bine documentate și elaborate ar fi, nu se pot compara cu experiențele din viața reală, Gheorghe Virgil Lazăr pune un accent deosebit pe importanța acordată muncii sale și pe scopul declarat de a obține rezultate palpabile în procesul de îmbunătățire al nivelului de viață al persoanelor cu dizabilități, dar mai ales pentru garantarea, nu doar protejarea drepturilor acestor persoane, astfel ca ele să se bucure pe deplin de toate libertățile și drepturile fundamentale ale omului și să-și asume obligații în condiții de egalitate cu toți cetățenii.

,,În cazul in care Senatul Romaniei îmi va acorda încrederea și va hotarî numirea mea în funcția de președinte al Consiliului de monitorizare a implementarii Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, aș trece cât mai urgent posibil la măsuri concrete de punere în practică a prevederilor Convenției, nu numai în institutiile supuse monitorizării, ci și prin intermediul punctelor de contact din cadrul ministerelor prevăzute în legea 8/2016”, adaugă Gheorghe Virgil Lazăr.

Gheorghe Virgil Lazăr consideră că garantarea respectării drepturilor fundamentale și specifice, precum și îmbunătățirea calității vieții persoanelor cu dizabilități, aflate în instituțiile supuse monitorizării prevăzute în Legea nr. 8/2016, dar nu numai, poate fi realizată, ținându-se cont de următoarele priorități: creșterea numărului vizitelor în instituțiile supuse monitorizării, atât al celor programate, cât și al celor inopinate; colaborarea mai bună cu organizațiile reprezentative ale persoanelor cu dizabilități și organizațiile care desfășoară programe de apărare a drepturilor persoanelor cu dizabilități, facilitând implicarea acestora în procesul de monitorizare; colaborarea cu autoritățile centrale și locale care au în subordine instituții supuse monitorizării în vederea identificării de soluții privind dezinstituționalizarea persoanelor cu dizabilități, în cazurile în care situația acestora o permite; intensificarea colaborării cu punctele de contact înființate prin lege, pentru o mai bună coordonare a activității Consiliului, în vederea implementarii pe deplin a convenției; transparentizarea activității Consiliului, inclusiv prin accesibilizarea site-ului instituției, așa cum prevede Legea 448/2006 și Ordinul normativ 189/2013, dar și printr-o mai bună comunicare cu mass-media și societatea civilă.

,,Printr-o mai bună colaborare cu punctele de contact se pot obține rezultate concrete și pe alte planuri, de exemplu, accelerarea procesului de accesibilizare a mediului fizic, informațional și comunicațional, așa cum este prevăzut în convenție, dar și în Legea 448/2016 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, întrucât, deși au trecut 15 ani de la intrarea în vigoare a respectivului act normativ, stadiul accesibilizării în țara noastră este încă la un nivel foarte scăzut”, punctează Gheorghe Virgil Lazăr.

Articolul Gheorghe Virgil Lazăr: Nu am auzit despre realizările Consiliului de monitorizare, nici în mass-media, nici la întâlnirile cu organizațiile care activează în domeniul social apare prima dată în Jurnal Social.

Autor: Andreea Raluca Coteanu

Asociația Ceva de spus este formată dintr-un grup de persoane cu dizabilități mixte, atât fizice, cât și intelectuale. Totul a început cu scopul de a conștientiza societatea asupra barierelor întâmpinate de cei cu nevoi speciale, dar și pentru a oferi speranța că se poate. Indivizii sunt încurajați să socializeze, să își depășească limitele și să ducă o viața normală.

Simona Smultea este co-președinte al Asociației Ceva de spus și este nevăzătoare. La vârsta de 14 ani și-a pierdut vederea la ochiul drept, iar la 20 de ani a fost operată la ochiul stâng. De aproximativ cinci ani ea este complet nevăzătoare.

„Am ajuns în asociație în urmă cu șase ani. Eram în perioada de trecere de la slab văzător la nevăzător. Nu este o perioadă ușoară. Trebuie să treci prin multe sentimente, să te obișnuiești cu ideea. Membri grupului au fost un exemplu pentru mine. Cunoscând alte persoane cu dizabilități am primit un motiv să merg mai departe, să-mi accept la rândul meu dizabilitatea și să învăț să trăiesc cu ea”, spune Simona pentru Jurnal Social.

În prezent, în asociație sunt 40 de membri dintre care 20 mai activi. Ei sunt auto reprezentanți. Ceea ce înseamnă că își exprimă punctul de vedere și experiențele. Ceva de spus își desfășoară activitatea numai la nivel local, în Timișoara.

„Grupul a crescut organic, de la sine. La început erau 3-4 membri, însă dorința de a-și cunoaște drepturile, dar mai ales de a socializa a adus oamenii împreună și a coagulat grupul. Pentru mulți nu pare un lucru măreț, dar pentru unii ieșirea la ședințe înseamnă enorm, chit că este o dată pe săptămână”, povestește Simona.

Tot ea spune că a observat reticență din partea oamenilor tipici când vine vorba de apropierea de cei cu dizabilități, din simplul fapt că nu știu cum să se comporte cu ei. Pentru a le influența mentalitatea și a le explica situația, asociația a apelat la o modalitate creativă.   

„Am organizat diferite evenimente în care i-am pus pe oamenii tipici în locul nostru. Legați la ochi au mers cu bastonul alb sau au urcat rampe în fotoliu rulant pentru a înțelege prin ce trec cei cu dizabilități locomotorii”, explică Simona.

Din partea statului nu există sprijin, însă Asociația Ceva de spus beneficiază de sponsorizări de la diferite asociații și obțin fonduri prin propria muncă.

„În fiecare an organizăm un salon de vinuri în cadrul căruia membrii asociației sunt voluntari și muncesc cot la cot cu ceilalți. Spălam pahare, aducem gheață, vindem bilete și multe altele. Fiecare face ceva, astfel încât să se simtă util și inclus. Banii adunați merg fie spre asociație, fie spre un serviciu prin care oamenii din instituții sunt scoși și integrați în comunitate. Primesc o nouă șansă la viață”, mărturisește Simona.

Asociația a desfășurat diferite activități și în instituții de învățământ. Simona menționează importanța educației pe tema dizabilității încă din copilărie. Copiii de astăzi trebuie să fie adulții responsabili și deschiși la minte de mâine. Ea adaugă : „Adesea părinții, bunicii le influențează gândirea spunându-le să nu vorbească sau să nu se joace cu un anumit copil fiindcă are o dizabilitate. Dizabilitatea, din punctul meu de vedere nu trebuie privită nici măcar ca o nevoie specială. Este doar o abilitate mai puțin dezvoltată”. „Prefer să îi spun defecțiune tehnică”, glumește Simona.

Responsabilitatea este însă și pe umerii părinților celor cu dizabilități. Simona consideră că aceștia tind să fie mult prea protectori și ajung să limiteze orizontul copilului său. Ea crede că acest comportament nu este unul voluntar, ci o acțiune influențată de reacțiile nepotrivite, experiențele negative trăite sau observate de părinți.

„Este important ca lumea să fie educată. Trebuie să se promoveze drept normalitate, fiindcă dizabilitatea este până la urmă o latură umană”, clarifică Simona. 

Ea spune că oamenii tipici nu trebuie să facă mare lucru. Pur și simplu să ofere puțină atenție nevoilor lor: „Depinde într-adevăr și de persoana cu dizabilitate și cât de deschisă este. Nu simțim nevoia de prea mult din partea oamenilor tipici. Ne dorim înțelegere și empatie. Trebuie reținut că dizabilitatea nu se ia. Per total cred că este vorba de înțelegere reciprocă”, adaugă Simona.

Efectul pandemiei se resimte și în activitatea asociației. Evenimentele au fost anulate sau amânate, iar plăcerea membrilor de a socializa, de a se întâlni fizic pălește în mediul online. Simona mărturisește: „Eu oricum mă simțeam izolată și înainte de pandemie. Mediul inaccesibil, infrastructura neprietenoasa nu îmi permit să merg neînsoțită nici măcar la cumpărături. Acum se adaugă și frica asta de a ieși, de a atinge. Chiar dacă totul este online, nu este la fel. Lipsa soarelui, lipsa aerului și a naturii cred că ne afectează psihicul. Tind să cred că oamenii se simt și mai izolați”. Tot ea spune că mediul online pare să îi ridice bariere și simte nevoia de interacțiune reală.

Pentru mai multe informații poți accesa https://www.cevadespus.ro/

Articolul Simona Smultea: Nu simțim nevoia de prea mult din partea oamenilor tipici. Ne dorim înțelegere și empatie. Trebuie reținut că dizabilitatea nu se ia apare prima dată în Jurnal Social.

Nelu Mocanu candidează pentru Consiliul Local al Sectorului 2, din partea alianței USR PLUS. El a decis să se implice în politică, deoarece este o persoană activă și a avut ocazia să se confrunte cu diverse probleme în relația cu instituțiile, dintre care majoritatea problemelor țin de modul de raportare al instituțiilor/funcționarilor în relația cu persoane cu dizabilități și cu aplicarea legislației specifice.

,,Momentul determinant îl constituie celebra ordonanță 13/2017, când mi-am petrecut noaptea zilei mele de naștere în piață, și ulterior ordonanța 60/2017, care m-a afectat direct prin desființarea unităților protejate. Cu această ocazie am avut șansa să vorbesc cu un deputat USR , care prin deschiderea și disponibilitatea pe care a manifestat-o mi-a dat curaj și mi-a arătat că în politică este loc și pentru altfel de oameni decât cei cu care eram învățat”, spune Nelu.

Dizabilitatea cu care s-a născut l-a ambiţionat şi i-a dat forța să răzbească acolo unde, poate, oamenii cu vedere, nu au reuşit. Nelu povestește că atunci cand i s-a refuzat dreptul de a primi indemnizația pe card, s-a luptat cu instituția și a devenit primul nevăzător din România care a primit banii pe card. Nelu este un luptător, care nu renunță atunci când se confruntă cu provocări uriașe și dezamăgiri, ci caută soluții și vine cu idei bune.

,,Activitatea ONG-ului reprezentativ handicapului meu m-a dezamăgit constant, astfel încât m-am retras, dar am continuat să susțin activitatea altor ONG-uri de încredere, prin donații”, mărturisește el.

Nelu Mocanu consideră că dizabilitatea nu este un impediment în dezvoltarea comunității, iar integrarea persoanele cu dizabilități va putea fi realizată dacă acestea vor ocupa funcții publice, unde vor avea ocazia să fie cunoscute și înțelese.

,,În interiorul partidului am candidat ori de câte ori am avut ocazia, cu scopul de a mă expune, convins de faptul că o schimbare în societate, în sensul integrării persoanelor cu dizabilități, este posibilă doar dacă suntem cunoscuți și înțeleși. Prezenta candidatură are în vedere teoria autoexpunerii, și îmi propun să mă ocup de problemele generale ale dizabilității, atât cât se poate implementa de la nivel local, acestea fiind în general naționale”, povestește Nelu.

În cazul în care va fi ales consilier local, Nelu Mocanu  mărturisește că are multe proiecte pe care dorește să le implementeze.

,,Primul proiect pe care îl doresc implementat este înființarea și operaționalizarea comitetului de analiză a problemelor persoanelor cu handicap, care va fi format din reprezentanți ai tuturor categoriilor de handicap și care va avea și rol de monitorizare în implementarea măsurilor de accesibilizare a mediului public și instituțional”, spune el.

Colegii lui de partid consideră că Nelu Mocanu este candidatul potrivit, deoarece ideile acestuia pentru persoanele cu dizabilități, atât la nivel local, cât și la nivel central, gravitează în jurul ideii de muncă și de integrare. Ei cred că proiectul cu care Nelu vine să-și susțină candidatura pentru un post de consilier local la Sectorul 2 poate deveni un proiect aplicat în orice primărie din țară.

Nelu a propus înființarea de unități protejate (așa cum sunt definite prin lege) ca structuri ale Direcției Generale De Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC), unde să fie angajate minimum 1/3 – persoane cu dizabilități și ⅓  – persoane vulnerabile din alte categorii, care să furnizeze produse și servicii pentru instituții de stat, dar și pentru publicul larg.  Unitățile ar putea fi brutării, spălătorii (îmbrăcăminte, dar și auto) și altele, în funcție de aptitudinile categoriilor vizate. Acestea vor deservi cu prioritate unitățile interne, cămine, centre rezidențiale, alte instituții cu care se vor realiza parteneriate, STB, dar și publicul larg, la prețuri competitive, „pentru a crește gradul de conștientizare al publicului despre capacitatea de lucru și integrare al lucrătorilor”.

,,Pentru că susțin stimularea integrării sociale și profesionale prin muncă, o altă direcție pe care voi lucra o reprezintă locurile de muncă în forme protejate, cel puțin în limita bugetelor pe care instituțiile din subordinea consiliului, la capitolul ,,vărsăminte pentru persoane cu handicap neîncadrate”, le virează bugetului de stat. Consider că dizabilitatea poate fi o piedică în măsura în care acceptăm asta, iar eu NU accept. De asemenea și societatea are nevoie să ne cunoască, pentru a ne putea susține în demersurile de integrare”, mai spune Nelu.

Articolul Nelu Mocanu: Sunt convins că o schimbare în societate, în sensul integrării persoanelor cu dizabilități, este posibilă doar dacă suntem cunoscuți și înțeleși apare prima dată în Jurnal Social.

Autor: Lavinia Elena Niculicea

Există oameni înarmați cu voință de fier, determinare și pasiune, care demonstrează că nimic nu este imposibil. Oameni care și-au învins temerile și au dorit să arate că niciun vis nu e prea mare, nicio provocare nu este prea grea. Un astfel de om este Alexandru Benchea, care a reușit să cucerească cei mai înalți munți și să depășească imposibilul, deși este nevăzător.

Alex Benchea, în vârstă de 21 de ani, este student la Facultatea de Geografie și alpinist în Lotul Național de Paraclimbing. El s-a născut fără vedere, într-o familie cu șase copii, în județul Neamț. În ciuda greutăților, Alex a reușit să-și contureze un profil de învingător. Anul trecut, în decembrie, el a cucerit Kilimanjaro, cel mai înalt vârf din Africa, alături de ghidul internațional Cosmin Andron, devenind primul român nevăzător care reușește asta. Și nu s-a oprit aici. Alex a reușit o nouă performanță, aceea de a urca pe Mont Blanc (4810), cel mai înalt vârf din Europa de Vest, la mijlocul lunii iulie. Tânărul sportiv, numit ,,Alpinistul cu ochii albi”, arată că se poate, atunci când mintea și resursele sunt puse împreună, iar dizabilitatea nu reprezintă un impediment în îndeplinirea visurilor. Așadar, i-am luat un interviu lui Alex pentru a afla mai multe despre expedițiile sale epice, despre provocările, temeriile și emoțiile trăite pe cele mai înalte culmi, precum și pentru a ne lua doza de motivație și inspirație din povestea sa, care schimbă mentalități.

Jurnal Social: În primul rând, vreau să te felicit pentru aceste performanțe deosebite. De unde pasiunea pentru munte? Ce anume te-a îndemnat să faci alpinism?

Alex Benchea: Sunt o persoană activă din punct de vedere sportiv, căreia îi place să fie în natură. Am descoperit muntele în urmă cu doi ani și jumătate, prin intermediul unui foarte bun prieten, și de atunci nu m-am mai oprit din a urca munți. Urc des, alături de colegii și profesorii de la facultate, asta pentru că sunt student în anul III, la facultatea de Geografie din Cluj, dar cele mai palpitante sunt ascensiunile, împreună cu prietenii și colegii de la Clubul sportiv Climb Again. Muntele a avut mereu un loc special în sufletul și în inima mea, asta pentru că aceste ascensiuni mă dezvoltă foarte mult.

Jurnal Social: Povestește-mi mai multe despre prima reușită, aceea de a cuceri Kilimanjaro?

Alex Benchea: Kilimanjaro a fost primul pas spre îndeplinirea visului meu, de a urca trei vârfuri ale lumii: Kilimanjaro, cel mai înalt munte din Africa, Mont Blanc, cel mai înalt munte din Alpi și Elbrus, cel mai înalt munte din Europa. Pasiunea pentru munte, alpinism și escaladă m-a dus către oamenii potriviți visurilor mele. În  2019, am participat la un festival de cățărat, organizat în București, de către cei de la Climb Again. L-am sunat pe Claudiu Miu, antrenorul meu de acum, și l-am întrebat dacă poate să mă antreneze. Evident, a spus da. De atunci, suntem împreună. Fac parte din echipa Climb Again și din cea a Lotului Național de Paraclimbing. Mă antrenez, ca un profesionist, alături de colegii mei din Lot, sub atenta supraveghere a antrenorului Claudiu Miu, având o echipă de experți cățărători din Marea Britanie. Așa a început totul. Apoi, am avut frumoasa ocazie să îl cunosc pe Cosmin Andron, ghid montan internațional, căruia i-am povestit despre visul meu, de a urca cele trei vârfuri, și care a acceptat cu bucurie să îmi fie ghid.

Pregătirea pentru o expediție pe un munte așa de mare, necesită două tipuri de pregătire. Cea fizică, individuală, care ține de sportiv, și cea care ție de echipa de coordonare și logistică. Înainte de a pleca în expediție, am avut de îndeplinit un antrenament compus din două ședințe de înot și două de cățărat pe săptămână și cât mai multe drumeții pe munte.

De cealaltă parte, echipa, cu care am făcut pregătirile pentru ascensiune, organiza campanii și sesiuni de strângere de fonduri, colegii de la comunicare m-au ajutat să lansez pagina de Facebook ,,Alpinistul cu ochii albi”, iar prietenii și apropiații au fost cei care au făcut tot posibilul să strâng suma necesară ascensiunii.

Pe 10 decembrie, după două luni pline de muncă, pe toate planurile, am plecat împreună cu Cosmin Andron spre Arusha – Tanzania, cel mai apropiat oraș de baza muntelui Kilimanjaro.

Ascensiunea a durat 6 zile, din care una a fost dedicată procesului de aclimatizare, necesar la altitudinile înalte. După 4 zile, în care am avut ocazia să mă bucur de frumusețea aparte a masivului Kilimanjaro, ținând cont de faptul că este un munte etajat climatic, a urmat coborârea, care a durat două zile.

Jurnal Social: Cum te-ai pregătit pentru o astfel de aventură?

Alex Benchea: Dincolo de efortul pe plan fizic, pentru a fi în formă pentru ascensiune, a fost nevoie să mă adaptez foarte repede nevoilor de comunicare sau de strângere de fonduri. Până la ascensiunea efectivă, am înregistrat multe premiere personale, cu ajutorul echipei. Colegii de la comunicare din Climb Again au pus pe hârtie visul meu și a ieșit o poveste tare frumoasă, pe care colegii de la fundraising au postat-o pe platformele de donații. Așa am reușit să strângem suma necesară plecării, în condiții de siguranță.

Jurnal Social:  Ce simți când ajungi sus în vârf?

Alex Benchea: Sunt foarte fericit. Este o emoție pe care am simțit-o în cazul ambelor ascensiuni. Drumul, urcarea, cățărarea, se fac cu mare respect și înțelegere pentru munte. Este o smerenie care ne cuprinde, ca și cum am cere voie muntelui să ne primească. Atunci când sunt sus, în vârf, știu că muntele m-a primit. Descățărarea, coborârea, se produc în același sentiment de respect pentru munte, dar ținta este să punem în siguranță piciorul pe pământ.

Jurnal Social: Ce ne poți spune despre cea mai recentă performanță, de a urca pe Mont Blanc?

Alex Benchea: Cu ocazia acestei expediții, mi-am dat seama câtă muncă este în spatele unui astfel de proiect. Ca visul meu să devină realitate, în siguranță, este nevoie de energia și entuziasmul oamenilor cu care fac echipă la Climb Again. Trebuie să le spun un mare mulțumesc și să îi asigur pe toți șase, că au fost în gândurile mele, când ajung în vârf. Ascensiunea pe Mont Blanc a început, ca proiect, încă din luna ianuarie. Am stabilit necesarul de echipament, oamenii potriviți, bugetul. Când ne pregăteam să lansăm campaniile de fundraising, în martie-aprilie, totul s-a oprit, pentru că lumea s-a oprit în loc. În acest context foarte provocator, echipa extinsă Climb Again a făcut minuni. Am strâns fondurile necesare expediției, primind ajutor din partea Viva Credit și Decathlon România, și am urcat sus, pe Mont Blanc.

Separat, a trebuit să ne adaptăm antrenamentele pentru online. Am primit acasă echipament de antrenament și nimic nu ne-a stat în cale nici mie, nici lui Răzvan Nedu, colegul de Lot cu care am urcat pe Mont Blanc.

Jurnal Social: Cum a fost ascensiunea până acolo? Și cât a durat?

Alex Benchea: Pe data de 15 iulie, seara, ajungeam pentru prima data în orășelul francez Chamonix, denumit și capitala mondială a alpinismului. Ziua de 16 iulie a fost dedicată conectării echipei – întâlnirea cu cei doi ghizi, Clement Naegelen și Cristina Pogăcean, dar și procesului de aclimatizare. Am luat autobuzul cu destinația Courmayeur, Italia, de unde am urcat cu telecabina la refugiul Torino, la 3300 metri altitudine. Am fost acolo alături de Răzvan, dar și de Claudiu Miu, antrenorul Lotului Național de Paraclimbing, care ne-a însoțit pe toată perioada ascensiunii. După o zi și o noapte petrecute la acea altitudine, timp în care corpul a avut un mic răgaz să se obișnuiască cu aerul specific zonelor înalte, ne-am reîntors în Chamonix. Pe 17 iulie, ascensiunea noastră pe Mont Blanc începea oficial.

Oamenii, care compuneau echipa completă pentru această ascensiune, erau împărțiți în 3 sub-echipe: eu, împreună cu ghidul montan internațional Clement Naegelen, colegul meu, Răzvan Nedu, însoțit de ghidul montan internațional Cristina Pogăcean și antrenorul nostru, Claudiu Miu, care a făcut echipă cu Cătălin Grigoriu, fotograful ascensiunii.

Primul pas a fost să luăm telecabina dintr-o localitate mică, de lângă Chamonix, numită Les Houches, care ne-a lăsat la 2000 m altitudine, de unde am urcat cu trenulețul cu cremalieră până la 2500 m. De aici încep, de obicei, ascensiunile pe Mont Blanc. De acolo, a urmat o urcare ușoară de trei ore până la refugiul Tete Rousse, prima oprire spre vârful Mont Blanc. Îmi amintesc că am urcat pe o potecă foarte pietroasă încadrată de felurite floricele de munte. Mai sus, spre 3000 metri, am aflat și de existența caprelor negre datorită lui Clement, care îmi descria ori de câte ori avea ocazia, frumusețile ce ne înconjurau.

Sâmbătă, 18 iulie, ne-am trezit la ora 5.00 dimineață, iar la ora 6.00 am plecat spre refugiul Gouter, al doilea obiectiv al ascensiunii noastre. Echipați foarte bine și având colțarii în picioare, am urmat poteca de zăpadă. Am râs, și eu, și Răzvan de sentimentul de ,,astronauți care pășesc pe Lună”, pe îl avem când purtăm colțari. A urmat o porțiune foarte stâncoasă, spre Grand Couloir, un versant de pe care cad pietre și pe care a trebuit să îl traversăm înainte de ivirea soarelui. După acest culoar, a urmat escaladarea unui perete de stâncă de gradul 3, iar după aproximativ două ore și jumătate am ajuns sus, în proximitatea vechiului refugiu, de unde pornea o mică creastă acoperită de zăpadă, pe care am urmat-o. Ne-a lăsat la noul refugiu Gouter, unde aveam să rămânem pentru odihnă și aclimatizare până a doua zi dimineață.

Duminică, 19 iulie, la ora 5.30 dimineața, am plecat de la refugiul Gouter spre vârful Mont Blanc, echipați corespunzător și acompaniați de o vreme excelentă. Prima oprire a fost pe vârful Dôme du Goûter, aflat la o altitudine de 4304 metri. După aceasta, a urmat o mica coborâre, iar apoi o urcare spre refugiul Vallot, ultimul popas dinaintea vârfului. După Vallot a urmat o creastă îngustă și destul de expusă, numită Arret de Bus, destul de umblată în acest sezon, ceea ce a format o potecă destul de bătătorită, care împreună cu bețele de trekking, mi-a înlesnit urcarea. După traversarea acestei creste, conștienți de vântul care își făcea simțită prezența, ne-am continuat ascensiunea urmând poteca care a devenit mai lată pe creasta principală. În jurul orei 10.30, după câteva ore în care altitudinea m-a onorat cu o oarecare durere de cap, am ajuns plini de bucurie și recunoștință pe vârful Mont Blanc, cel mai înalt vârf din Alpi. Am alergat ca niște sportivi la linia de final, alături de Clem, Răzvan și Cristina și am ajuns în același timp pe platoul din vârf. Ca o adevărată echipă.

După momente dedicate fotografierii pe vârf, a urmat coborârea spre refugiul Gouter, coborâre care s-a efectuat în siguranță, datorită Cristinei și lui Clement. La ora 14.00, am ajuns toți șase la Gouter.

Luni, 20 iulie, la ora 4.00, am plecat de la refugiul Gouter și am descățărat peretele acela de stâncă de gradul 3. După aproximativ trei ore, am ajuns jos la baza peretelui, de unde am  traversat la fix acel culoar de pe care cad pietre, iar în câteva minute eram din nou la Tette Rouse.

La Tette Rousse am luat micul dejun, iar apoi ne-am continuat coborârea pe același traseu pietros, până jos la trenuleț, iar apoi jos în Chamonix.

Jurnal Social: Pe care expediție ai considera-o mai dificilă?

Alex Benchea: În privința aceasta, pot spune că ascensiunea pe Mont Blanc a constituit o provocare mai însemnată, datorită faptului că este un munte complex care deține atât porțiuni de drumeție, porțiuni de cățărat pe stâncă, cât și mers pe ghețar folosind colțarii și altitudine ridicată. În comparație, Kilimanjaro necesită o etapă optimă de aclimatizare, iar din punct de vedere tehnic, are doar porțiuni de trekking.

Pentru noi, ca echipă, de data aceasta, am convenit că ,,Un pas mai departe, sus pe Mont Blanc” a fost cel mai provocator proiect al Climb Again. Am demonstrat că indiferent de context, dacă ești hotărât, dacă te pregătești și dacă ai oamenii potriviți, care cred în visul tău, poți inspira o țară întreagă.

Jurnal Social: Cât de mult înseamnă faptul că ești nevăzător atunci când urci pe munte?

Alex Benchea: Personal, nu am considerat asta niciodată ca fiind un impediment, ci dimpotrivă, mă bucur de privilegiul de a arăta lumii potențialul pe care persoanele cu dizabilități îl dețin, și, în același timp, de a face cunoscută această comunitate.  Toate demersurile Climb Again, la care mă alătur pentru că mă reprezintă, au în prim plan motto-ul ,,Depășim imposibilul”. Eu sunt un exemplu că orice obstacol poate fi depășit. Răzvan Nedu, colegul meu de Lot și căpitanul echipei, interacționează cu zeci de copii nevăzători în fiecare săptămână și îi încurajează să îmbrățișeze independența. Colegii mei de la club sunt fiecare dintre ei exemple clare că se poate ieși din casă cu ajutorul bastonului alb, se poate folosi tehnologia ca mijloc de orientare, comunicare, divertisment. Da, se poate ca sportul, în general, și escalada, alpinismul sau muntele, în special, să reprezinte ieșirea din zona de confort și permisul către viața reală.

Jurnal Social: Care a fost cel mai periculos moment pe care l-ai trăit?

Alex Benchea: Deși sunt un explorator al naturii de mic copil, iar asta poate confirma fratele meu geamăn care vede perfect și cu care făceam toate năzdrăvăniile în copilărie, m-am simțit mereu în siguranță. Am încredere în mine, în natură și în oamenii de lângă mine, de aceea tot insist eu pe echipă.

Jurnal Social: Au fost persoane care au încercat să te facă să te răzgândești, considerând că handicapul poate fi un impediment?

Alex Benchea: De la familie, la profesori, coordonatori sportivi și colegi, am avut în jurul meu doar oameni care m-au susținut și încurajat să îmi duc la îndeplinire visurile. Poate sunt un om norocos în privința asta, poate sunt doar un pic mai atent cum fac selecția, dar știu că am lângă mine doar oameni pe care mă pot baza și pentru care reprezint un stâlp de încredere.

Jurnal Social: Care sunt temerile tale? Ți-ai fost frică vreodată că nu o să ajungi în vârf?

Alex Benchea: Când plec într-o ascensiune pe munte, îmi doresc ca aceasta să decurgă cât de bine posibil, alte emoții, exceptând vremea și modul în care va reacționa corpul meu la altitudine, nu am avut până acum.

Iar în privința atingerii vârfului asta nu este obligatoriu dacă condițiile meteo nu o permit, este important cu ce rămânem în urma acestor ascensiuni, și nu atingerea unui vârf. Muntele rămâne în același loc și după ce oamenii au coborât, dar misiunea pe care ti-ai propus să o duci acolo sus, mereu învinge și rămâne la înălțime.

Jurnal Social: Ce lecții ai învățat din aceste călătorii?

Alex Benchea: Aceste ascensiuni sunt reale oportunități de dezvoltare. Adevărata ascensiune nu începe la baza muntelui, ci cu mult înainte, atunci când conturăm logistic expediția și când începem să ne antrenăm. Visurile devin realitate doar dacă te preocupi de ele. Nu ne-a teleportat nimeni la 4810 metri, am ajuns sus, cu multă muncă și din partea noastră, ca sportivi, dar și din partea unei echipe minunate.

Jurnal Social: Ce te motivează pentru a merge înainte și ce te inspiră în fiecare zi?

Alex Benchea: Pentru mine este foarte important să am modele, să fiu înconjurat de oameni de la care să învăț lucruri noi și care să fie adevărate surse de inspirație și curaj. În același timp, îmi doresc să fiu un model pentru viitoarele generații de tineri. Aduc, alături de colegii mei, visul în realitate. Copiilor și tinerilor cu deficiențe de vedere le vorbesc din experiență. Le pot spune dacă mi-a fost frig sau foame. Exact ca la un interviu, doar că îmi doresc să îi inspir și să mă urmeze în lumea de afară, de dincolo de ușa casei. Statistica spune că 9 din 10 copii și tineri cu deficiențe de vedere nu ies din casă neînsoțiți. Eu și Răzvan vedem împreună 1% și am fost sus, pe Mont Blanc. Deci este posibil.

Jurnal Social: La ce munte visezi acum? Ce planuri de viitor ai?

Alex Benchea: Îmi doresc foarte tare să continui să mă antrenez și să fac parte din echipa Climb Again. Urmează un cantonament, ne pregătim pentru competiții, când vor fi… Este de datoria noastră, ca sportivi, să ne ținem în formă. Pe termen mediu și lung, îmi doresc să aduc la realitate cel de-al treilea pas al visului meu, anume de a ajunge pe Elbrus, iar pe termen lung îmi doresc să duc la îndeplinire proiectul Seven Summits.

Jurnal Social: Ce mesaj ai pentru cititorii publicației Jurnal Social?

Alex Benchea: Dragă cititorule, fii încrezător în forțele proprii și caută să ai aproape oameni dedicați și competenți care să își lase amprenta într-un mod pozitiv în viața ta! Fii optimist și, cel mai important, luptă pentru ca visurile tale să devină realitate! „Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”.

Articolul Alex Benchea: Fii optimist și luptă pentru ca visurile tale să devină realitate apare prima dată în Jurnal Social.

Există oameni cu un spirit puternic, care nu văd în dizabilitate un obstacol în împlinirea visurilor, ci o oportunitate spre succes. Un astfel de om este Isaac Lidsky, care nu a permis dizabilității să-l definească, ci și-a creat o filosofie de viață profundă (ascunsă de vălul fricilor), ce l-a ajutat să ,,vadă” mai clar.

Isaac Lidsky, în vârstă de 38 de ani, este speaker motivațional, autor și antreprenor. A absolvit prestigioasa universitate Harvard la vârsta de 19 ani cu o diplomă în matematică și, în prezent, conduce o companie de construcții în Orlando, Florida. În plus, a jucat într-un serial TV și este referent juridic la Curtea Supremă a Statelor Unite. Toate aceste realizări par ceva extraordinar pentru un om obișnuit, cu atât mai mult pentru cineva care este nevăzător, cum este Isaac Lidsky.

În anul 1993, Isaac Lidsky a fost diagnosticat cu retinită pigmentoasă, o maladie genetică rară care duce la pierderea progresivă a vederii și la orbire.

De la vârsta de 12 până la 25 de ani, retina i s-a deteriorat progresiv. Vederea i-a devenit din ce în ce mai bizară, o sală a oglinzilor și a iluziilor, până când nu a mai văzut nimic. Când i-a fost pus diagnosticul, a crezut că orbirea îi va ruina existența și va fi o condamnat la o viață fără nimic remarcabil, tristă și solitară. Însă el a ales să nu rămână în această realitate sumbră și să-și creeze o viziune proprie, superioară, care să-l ajute ,,să vadă” mai clar. Isaac Lidsky a decis ,,să iasă din tunelul fricii într-un teritoriu necunoscut și să construiască acolo o viață binecuvântată”. El și-a antrenat mintea să vadă lumea altfel, să se privescă pe el însuși în mod diferit și să vadă diferit modul în care alții îl percep – practic ,,să trăiască cu ochii larg deschiși”.

Isaac Lidsky a început să vorbească public despre experiențele sale corporațiilor și organizațiilor. În anul 2017, el a publicat prima sa carte: Cu ochii larg deschiși: depășirea obstacolelor și recunoașterea oportunităților într-o lume care nu poate vedea în mod clar (Eyes Wide Open: Overcoming Obstacles and Recognizing Opportunities In A World That Can’t See Clearly).

În cadrul unei conferințe TED, care a primit multe ovații, Isaac Lidsky a scos în evidență faptul că ,,viețile noastre sunt pline de pești care înoată înapoi” și facem presupuneri și salturi greșite ale logicii, având prejudecăți. Ne temem de ce e mai rău și ne autoimpunem limite. În mintea noastră, peștii înoată înapoi dând din cap cu frenezie și nici măcar nu-i observăm. Orbirea l-a făcut să-și trăiască viața cu ochii larg deschiși și să vădă acei pești care înoată înapoi. El consideră că a trăi cu ochii larg deschiși reprezintă un proces continuu, care implică multă muncă, practică, conștientizare și responsabilitate.

,,Cum trăiești cu ochii larg deschiși? E o disciplină pe care o înveți. Se poate învăța și practica. Am să rezum. Să fii responsabil pentru fiecare moment, gând, fiecare detaliu. Să vezi mai departe de fricile tale. Să eviți presupunerile. Întărește-ți puterea interioară. Redu la tăcere criticul din tine. Fără prejudecăți despre noroc și succes. Acceptă atuurile și slăbiciunile, înțelege diferența. Deschide-ți sufletul pentru binecuvântările tale. Fricile tale, criticile, eroii tăi, răufăcătorii tăi, astea sunt scuze, raționalizări, scurtături, justificări, renunțare. Ficțiune percepută ca realitate. Alege să vezi prin ele. Alege să renunți la ele. Tu îți creezi realitatea. Cu acea putere vine responsabilitatea totală”, a povestit Isaac Lidsky într-o conferință TED, care a primit multe ovații.

Dincolo de succesul profesional, el are și o viață de familie împlinită: o soție minunată, pe nume Dorothy, și patru copii frumoși (dintre care trei tripleți).

Mesajul său are o sferă de aplicabilitate largă: bărbați, femei, tineri și bătrâni. Fiecare are acel lucru care îl împiedică să vadă clar potențialul. Poate fi egoul, teama, o dizabilitate fizică sau mentală, gelozie, nesiguranță, judecată de sine, orice. El ne arată cum să trăim cu ochii larg deschiși și să ne creăm o realitate proprie care ne va elibera de aceste handicapuri. Isaac Lidsky a învățat o lecție profundă, pe care ne-o transmite și nouă: Realitatea nu este ceva palpabil, ci este ceva creat de mintea noastră.

,,Ce realitate creezi pentru tine? În carieră, viața personală, în relații, în inimă și-n suflet, peștii care înoată îndărăt îți fac rău. Te fac să pierzi oportunități și potențial, sunt sursa nesiguranței, a neîncrederii, acolo unde cauți împliniri și legături. Te somez să-i elimini. Helen Keller spunea că mai rău decât să fii orb, e să vezi, dar să n-ai viziune. Sper că și voi vedeți ce văd eu”, a concluzionat el.

Articolul Isaac Lidsky, nevăzătorul care și-a creat o filosofie de viață profundă, ce l-a ajutat să ,,vadă” apare prima dată în Jurnal Social.