Dana Mierluț, în vârstă de 27 de ani, din Oradea, este o tânără ambițioasă și optimistă, care nu a permis ca dizabilitatea să-i definească viața. Deși este într-un scaun rulant, ea ne dovedește că nimic nu te poate opri să visezi, să lupți și să învingi. A absolvit Afaceri Internaționale în Limba Engleză la Facultatea de Științe Economice, în cadrul căreia a făcut și un Master in Business Administration. În prezent, este angajată part-time ca Specialist Marketing la Hooymeijer Logistic Solutions, Manager PR la Asociația pentru Dezvoltare Urbană. Totodată, ea deține o Întreprindere Individuală care este unitate protejată și prin care oferă servicii de Content & Copywriting, respectiv Training pe Diversitate și Incluziune.

De asemenea, face voluntariat în mai multe organizații, fiind cel mai mult implicată în Frends (o asociație de tineret, unde coordonează departamentul de proiecte la filiala din Oradea) și în Asociația Deficienților Locomotori Bihor (unde se  ocupă în mare parte de social media).

Dana este o persoană luptătoare și tenace, care și-a transformat dizabilitatea în abilitate pentru a arăta că se poate. Ea mărturisește că dizabilitatea i-a fost un camarad de când se știe, fiind diagnosticată cu atrofie musculară spinală (SMA), o afecțiune neuromusculară progresivă, care avea să-i afecteze mobilitatea.

,,Nu am putut să merg niciodată și știu despre anumite etape doar din poveștile mamei. Practic, este vorba despre o afecțiune genetică – SMA – ce s-a manifestat (sau a fost declanșată) imediat după vaccinul de la șase luni”, afirmă Dana.

Această adaugă că a avut de suferit atât direct din cauza bolii, deoarece i-au fost afectați mușchii și, odată cu trecerea timpului, și-a folosit tot mai puțin brațele, cât și indirect, fiind discriminată în diferite contexte. ,,Deși acum nu mai cred că discriminarea are legătură efectiv cu mine, ci mai degrabă cu cel care o face”, spune Dana.

Deși s-a confruntat cu discriminare și mentalități retrograde, Dana nu a renunțat să creadă în visurile ei, fiind conștientă că doar prin educație poți să-ți schimbi viața. Afirmă că a fost norocoasă din punctul de vedere al accesului la educație.

,,Grădinița și clasele primare le-am făcut într-o școală pentru copii cu nevoi speciale, iar din clasa a 5-a am intrat în regimul de masă. Atunci a fost un mic ,,incident” cu școala la care voiau părinții mei să mă înscrie, directorul punându-i tot felul de întrebări mamei, de ce a ales școala aceea, cu scopul de a o determina să se răzgândească. Prin urmare, ea a cedat și am mers în schimb la o școală generală de cartier, unde, în opinia mea, a fost mult mai bine decât ar fi fost dincolo. La liceu, pot zice că adolescența a lovit mai puternic în vulnerabilitățile mele față de ale celorlalți tineri de vârsta mea. Poate că s-a întâmplat și pentru că înainte fusesem cu învățământ la domiciliu (veneau profesorii acasă, și eu mergeam doar aproximativ 2-3 luni pe an la școală), și dintr-o dată aici mergeam zi de zi. Îmi doream să mă fac una cu peretele, dacă se putea, să nu atrag atenția asupra mea și să fiu «normală»”, povestește Dana.

În ceea ce privește experiența de studentă cu dizabilități, ea spune că a avut parte de o studenție frumoasă, plină de oportunități. ,,În studenție, pe de altă parte, am ieșit din zona de confort cu orice ocazie. Am început să fac mai serios voluntariat și am plecat cu o bursă Erasmus pentru un semestru în Spania. Am descoperit în acest fel că diferențele dintre noi sunt extraordinare”, mai spune Dana.

Foto din arhiva personală

Aceasta susține că, în sistemul de învățământ românesc, s-a confruntat cu sentimente de marginalizare, în care s-a simțit umilită. Spune că, deși au fost destul de puține episoade de-a lungul timpului, unul a marcat-o pentru totdeauna și i-a afectat grav încrederea în sine, când era în clasa a 11-a.

,,Povestea e mai complexă (am vorbit despre ea într-un podcast ce va fi lansat în curând de Asociația Deficienților Locomotori Bihor), dar e suficient să spun că nu voi uita niciodată cuvintele unui profesor către colegii mei: «Dragi copii, voi nu vă comparați cu Dana». Îmi amintesc și acum că am întrebat cu un firicel de voce: «Ce vreți să spuneți cu asta?» și am primit ca răspuns o privire disprețuitoare. Ca să fac haz de necaz, trebuie să recunosc că avea dreptate, doar eu și un singur alt coleg de clasă am luat 10 la bacalaureat la materia respectivă, un an mai târziu.

Mi-aș dori ca nimeni să nu mai treacă prin ceea ce am trecut eu atunci. Și e cu atât mai trist că, având insecuritățile specifice vârstei, chiar credeam că e ceva greșit, defect cu mine. Consider că profesorii ar avea nevoie de terapie sau un modul în care să învețe mai mult decât psihologia de bază, deoarece nu își dau seama cât de mult pot influența evoluția copiilor și tinerilor”, mărturisește Dana.

Totuși, în facultate lucrurile s-au schimbat semnificativ, Dana reușind să găsească echilibru și profesori care i-au dat sentimentul de apartenență și de integrare. ,,La polul opus s-a aflat facultatea. Acolo am simțit cum fiecare profesor trata toți studenții pe picior de egalitate, nicidecum cu superioritate”, adaugă ea.

Întrebată cum este viața unei persoane cu dizabilități locomotorii în România și care sunt problemele cu care se confruntă acestea, Dana a răspuns: ,,Sunt o optimistă incurabilă, motiv pentru care voi spune că viața unei persoane cu dizabilități locomotorii în România este din ce în ce mai bună. Totuși, printre provocările cu care mă confrunt se numără în special accesibilizarea și mentalitatea oamenilor. Înainte de a merge într-un loc nou, trebuie să întreb întotdeauna dacă există scări, rampă sau lift, pentru a putea vedea dacă pot frecventa locația. Cât despre mentalitate, din păcate, de multe ori, oamenii consideră – fără să mă întrebe – că am și deficiențe intelectuale și obișnuiesc să se adreseze mamei atunci când mergem chiar și într-o instituție publică (ea este asistentul meu personal). Asta ca să nu mai menționez faptul că ghișeul este adesea mult prea înalt ca eu să văd persoana de dincolo de el”.

În ceea ce privește accesul la un loc de muncă pentru persoanele cu dizabilități, în societatea noastră, Dana afirmă că începe să fie mai bine pe această latură…, cu accent pe ,,începe”.

,,Mie mi-a fost foarte greu să îmi găsesc un loc de muncă în timpul masterului. Am trimis CV-uri online, am fost la târguri de joburi și nimic. Nici măcar un răspuns nu am primit. Cel mult eram întrebată cu un zâmbet de complezență «Ce știi să faci?». Eram studentă, știam asemenea colegilor mei – teoria. Cu toate acestea, îmi doream nespus să învăț practica. Am vrut să cred că nu era vorba despre discriminare, dar mi s-a confirmat când depusesem CV în aceeași zi cu un amic, iar el fusese sunat pentru interviu. Abilitățile noastre erau destul de similare.

Atunci mi-am descoperit talentul la scris. Acumulasem multă frustrare din cauza lipsei unei șanse egale la angajare și m-am eliberat prin cuvinte pe foaia virtuală. Mi-am făcut apoi un blog și la scurt timp am primit o ofertă de loc de muncă. Sunt patru ani de când activez ca Content și Copywriter, dintre care unul de când am pornit pe drumul meu ca freelancer. Iar pentru că în freelancing proiectele variază (nu s-au aliniat clienții la ușa mea cum îmi imaginam) și mi-am dorit o mică siguranță, în luna august a acestui an am devenit și Specialist Marketing la o companie olandeză ce are sediu în Oradea. Am devenit recent și Manager PR la Asociația pentru Dezvoltare Urbană, unde lucrez pentru proiecte, precum Academia Aris și jobs4all. Între timp, cred în clișeul cu schimbarea lumii, așa încât promovez și diversitatea și incluziunea prin intermediul trainingurilor pentru companii”, explică Dana.

Pe lângă obținerea unui loc de muncă, Dana a subliniat și alte nevoi esențiale ale persoanelor cu dizabilități, precum asistentul personal, accesibilizarea și respectarea legislației.

,,Există riscul să fiu blamată de persoanele cu dizabilități pentru rândurile care urmează, dar mi le asum total. Eu cred că statul ar trebui să dea mai puține pensii de invaliditate și să se implice mai mult în integrarea în muncă. Sigur, avem legi care să ne sprijine, însă rareori sunt cu adevărat respectate sau înțelese. Avem nevoie inclusiv de sesiuni de consultanță în care să ni se explice tuturor părților implicate drepturile și obligațiile”, afirmă aceasta.

Din dorința de a-și ajuta semenii și de a-și depăși limite, Dana face voluntariat în multe proiecte, este trainer și blogger, fiind implicată în multe activități sociale. Pe lângă scris, ea spune că iubește cititul, călătoriile, serialele fantastice, filmele de dragoste și, cel mai mult, oamenii.

,,Sunt hiperactivă, multitasker și iubesc oamenii. Vreau din tot sufletul să las lumea cu un strop mai bună decât am găsit-o. Deci, cumva îmi vine natural. Și poate, ca să fiu sinceră până la capăt, mi s-a spus de prea multe ori că nu pot face lucrul X sau Y și mi-am dorit să(-mi) demonstrez că nu e tocmai așa”, mai afirmă Dana.

Ea spune că a participat recent la cursurile Academiei Aris (destinate persoanelor cu dizabilități), unde a predat content și copywriting, fiind o provocare interesantă.

,,Academia Aris este un fel de școală ce își propune să pregătească persoanele cu dizabilități pentru piața muncii, oferindu-le cursuri în urma cărora să obțină diverse abilități. Este un proiect foarte special pentru mine. Nu am întâlnit până acum atâtea persoane cu dizAbilități dornice să învețe și să se dezvolte. Trebuie să recunosc că a fost o provocare uriașă să explic totul cât mai clar și cumva vizual, ca să fie un curs accesibil și persoanelor nevăzătoare. Mi-am cerut scuze de nenumărate ori pentru că, fără să-mi dau seama, foloseam expresii de genul «după cum vedeți» și i-am rugat efectiv pe cursanți să-mi spună dacă au anumite nevoi la care nu m-am gândit. M-au impresionat deschiderea, empatia lor și modul în care reușesc să se adapteze.

O parte dintre cursanți au rămas alături de mine într-un program de mentorat prin care îi învăț, pas cu pas, ceea ce fac eu. Este o mare bucurie pentru mine să le văd evoluția și mă uimesc constant cu tot ceea ce sunt capabili să facă. Îmi dau energie să continui tot ce fac și cred că îi așteaptă un viitor remarcabil dacă vor crede în ei”, declară Dana.

Referitor la proiectele ei viitoare, Dana spune că își dorește să pună bazele unei agenții de marketing incluzive, în care să-și găsească locul oamenii ,,diferiți” ce nu pot fi încadrați în anumite tipare.

,,Bineînțeles, aici vor fi mai multe persoane cu dizabilități, și agenția va fi unitate protejată. Cine știe, cu puțin noroc va deveni un trend ce va fi urmat de alte companii, din toate domeniile. De asemenea, vreau să devin o voce puternică ce va susține diversitatea și incluziunea în companii și societate. Va fi un drum lung, dar am încredere că voi întâlni oamenii potriviți și voi reuși să îl parcurg.

La un moment dat, în viitorul nu foarte îndepărtat, sper să fondez și o asociație care să susțină financiar (și nu numai) copiii cu dizabilități care nu au acces la educație sau posibilitatea de a-și urma pasiunile. Acestea sunt o parte dintre visurile mele, și cred cu tărie că vor mai fi și multe altele”, mai spune Dana.

Această susține că ceea ce o motivează să meargă mai departe sunt micile schimbări pe care le vede zi de zi și nevoia pe care o sesizează în jurul ei. ,,Eu personal am nevoie să mă simt utilă și am realizat în timp că nu este suficient să vrem mai mult, trebuie să și luăm atitudine pentru ca lucrurile să se întâmple”.

Dana consideră că, pentru ca lucrurile să se schimbe în societatea noastră, e nevoie ,,să ne iubim mai mult și să judecăm mai puțin. Să fim acolo unii pentru alții și să privim dincolo de aparențe”.

,,Credeți în forțele proprii, dar nu ezitați să cereți și să oferiți ajutor. Împreună suntem mai puternici și reușim să schimbăm lumea!”, mai transmite ea.

Articolul Dana Mierluț: Să ne iubim mai mult și să judecăm mai puțin. Să fim acolo unii pentru alții și să privim dincolo de aparențe apare prima dată în Jurnal Social.

Fotografie din arhiva personală

Aurora Constantin are 59 de ani, este din Slatina și, în prezent, predă la Universitatea din Edinburgh, în cadrul Școlii de Informatică. Chiar dacă este dependentă de un scaun rulant, ea ne demonstrează că atunci când te înarmezi cu voință, curaj, determinare și pasiune, nu există ,,Nu se poate!”. Aurora Constantin a absolvit Facultatea de Fizică a Universității din Craiova, iar, în 2000, a obținut titlul de doctor în Fizică de la aceeași universitate. În anul 2008, a obținut un master în IT la Universitatea din Glasgow, iar doi ani mai târziu a plecat definitiv în Marea Britanie, mai exact în Scoția, unde a obținut un doctorat în Informatică, la Universitatea din Edinburgh. Au urmat două poziții de cercetător asociat, prima la Universitatea din Bath, Anglia, iar a doua la Universitatea din Edinburgh. Afirmă că, în 2018, a obținut postul de ,,University Teacher”, echivalentul unui post de lector, centrat, în principal, pe predare și mai puțin pe cercetare.

Aurora Constantin este o persoană tenace, luptătoare și puternică, care și-a transformat dizabilitatea în abilitate pentru a schimba mentalități și pentru a arăta că se poate. Aceasta povestește că, la vârsta adolescenței, viața avea să i se schimbe fundamental, fiind diagnosticată cu o boală genetică, considerată incurabilă, care avea să-i afecteze mobilitatea.

,,Aveam 12 ani când au apărut primele semne ale bolii. Cădeam uneori, aparent fără motiv real. Alteori mi se spunea că mergeam legănat și mi se atrăgea atenția să-mi controlez mersul. Evident că nu-mi dădeam seama ce se întâmpla, dar la un moment dat, părinții mei, alarmați de aceste incidente, m-au dus la doctor. După o lună de investigații, diagnosticul a venit ca un trăznet pentru mine. Era o formă de distrofie musculară progresivă, o boală genetică. Nimeni din familie nu auzise de așa ceva, iar părinții păreau liniștiți de asigurările doctorilor, care le spuseseră că boala este la început și că, sigur, se vor găsi soluții de tratament. Am spus însă că vestea a fost ca un traznet pentru mine, fiindcă pe durata spitalizării avusesem timp suficient să înțeleg cum lucrează această boală perfidă și știam că, la momentul acela, nu erau soluții nici măcar de stopare a progresului bolii. Nu le-am spus părinților mei de ce plângeam când mi-au citit diagnosticul de pe foaia de externare și nu am vrut să le împărtășesc temerile mele. Văzusem, însă, o mulțime de pacienți cu distrofie musculară în diferite faze, inclusiv utilizatori de scaun rulant. În ciuda încurajărilor din partea medicilor, temerile mele s-au dovedit a fi fost întemeiate”, mărturisește Aurora.

Aurora spune că, treptat, puterea fizică i-a scăzut. A început să se deplaseze din ce în ce mai greu, să urce scările cu dificultate, astfel că, în jurul vârstei de 40 de ani,  a trebuit să accepte utilizarea scaunului rulant. În ciuda limitărilor fizice, ea s-a încăpățânat să creadă în visurile ei.

,,Prima dată când boala mi-a stat în cale a fost în 1978, la  examenul de admitere la liceul pedagogic. În anul acela, se introdusese pentru prima dată proba sportivă, ca probă eliminatorie, alături de cea de muzică și de desen. Am picat la sport, fiindcă nu am reușit să sar 190 cm.  «Performanța» mea era de 150 cm. La alergat, membrii comisiei nici nu au mai vrut să mă lase să încerc. Au fost și alte momente grele, ca de pildă acela în care am ales să renunț la a candida pentru un post de lector universitar, în 1990, din cauza lipsei de accesibilitate, începând de la intrarea în clădirea universității. Aș putea spune că acel moment a fost cel mai dificil din toată cariera mea. Am ales să candidez pentru un post de profesor de fizică la liceu, unde am reușit să depășesc barierele fizice, deși cu destul de multe dificultăți și compromisuri. Locuiam și predam în aceeași clădire, care avea și săli de clasă, și camere de camin – întâmplare oarecum fericită. Aș putea spune că Dumnezeu a aranjat lucrurile, în așa fel încât dorința mea de a merge mai departe în carieră nu a fost zdrobită complet de obstacolele fizice întâmpinate. Sunt conștientă că putea să se întample și altfel. Oricât de mult îmi doream eu să lucrez, mă gândeam tot timpul că obstacolele ar fi putut fi prea mari la un moment dat pentru a putea fi depășite. Aceasta a fost tot timpul spaima mea cât timp am lucrat în România”, afirmă Aurora.

Aurora adaugă că, un alt moment dificil a fost, în anul 2000, când  a reușit să obțină un doctorat în fizică, dar nu a putut să înceapă o carieră universitară, din cauza acelorași bariere arhitecturale. ,,Am așteptat și am sperat că lucrurile se vor schimba, însă, din păcate, nu s-a întâmplat așa”, spune ea.

Aurora Constantin mărturișește că, pentru a continua să aibă acces la o educație adecvată, s-a confruntat cu diverse provocări, însă cu efort, încredere în sine și ajutor din partea oamenilor cu suflet a reușit să le depășească.

,,Au fost multe provocări. În primul rând, ratarea examenului de admitere la liceul pedagogic, așa cum am povestit deja. Apoi, teama de a fi dată afară din liceu: părinții mei fuseseră chemați urgent de către directorul liceului la care sora mea mai mică obținuse admiterea prin examen (un liceu foarte prestigios din Craiova), pentru a o retrage de acolo pe motiv că avea dificultăți fizice. Norocul ei, în acel moment, a fost inspirația mamei care i-a făcut fața directorului cu replica: «Fiica mea a dat un concurs aici, pe care l-a trecut cu bine. Proba sportivă nu a făcut parte din acel concurs, așa că e meritul ei să fie aici». A rămas, dar se simțea tot timpul persecutată, iar în cele din urma mutarea la alt liceu a devenit iminentă, dar și eliberatoare, într-un anume fel. Pe vremea aceea, înainte de căderea comunismului, copiii ce aveau diverse dizabilități erau «îndrumați» către școli speciale, un fel de școli profesionale, unde erau pregătiți pentru diverse meserii. Dacă erai «înregimentat» într-o astfel de școală, șansele de a finaliza un liceu erau infime. Nici nu se punea problema studiilor superioare.

A urmat apoi o altă serie de provocări: dificultatea de a merge la lecții/cursuri, mai ales pe timp de iarnă, de a urca scările, momentul când a trebuit să aleg între a candida pentru un post în universitate sau într-un liceu și multe altele. Dumnezeu mi-a scos însă în cale oameni cu suflet, care m-au ajutat să trec peste dificultăți. De pildă, în ultimul an de facultate, mama unei colege ce locuia aproape de mine venea zi de zi să mă ducă la cursuri”, explică Aurora.

Aurora Constantin afirmă că lipsa accesibilității pentru persoanele în scaun rulant în România și dorința de a construi o carieră universitară au determinat-o să ia decizia de a pleca în Scoția.

,,Lipsa accesibilității a fost, de fapt, motivul principal pentru care nu am putut merge să lucrez la universitate. În timpul carierei de profesor la liceu, ajunsesem să nu ies afară din căminul în care locuiam chiar și două sau trei luni la rând. În primii 15 ani ai șederii mei acolo nu a existat rampă la intrarea în camin, așa că singurul mod în care puteam intra/ ieși din clădire era să fiu luată în brațe. Cred că vă imaginați ce greu putea fi, mai ales că în curtea școlii erau adesea zeci de elevi care deveneau martori la «spectacolul» oferit de coborârea sau urcarea mea pe scări. Uneori așteptam ca ei să se risipească, dar chiar și așa era greu să nu fiu văzută. Îmi era greu și pe stradă. Când ieșeam în oraș, persoana care mă însoțea trebuia să meargă adesea să anunțe pe cineva să iasă să vorbească cu mine dintr-o clădire unde nu puteam intra. Când mergeam la cumpărături, așteptam să mi se arate prin vitrina magazinului diverse obiecte pe care doream să le cumpăr. Eram nevoită să aștept în scaunul rulant pe trotuar, fiindcă scările erau insurmontabile pentru mine. Uneori, aveam surpriza ca trecătorii să-mi ofere bani, crezând că eram acolo cu scopul de a primi ajutor financiar. Unii oameni înțelegeau repede când le explicam de ce sunt acolo, alții păreau ofensați de refuzul meu de a primi bani de la ei. Încă simt o apasare în piept când îmi amintesc, dar scriu despre asta, pentru că vreau ca oamenii să înțeleagă că atunci când vor să ajute o persoană trebuie să știe cum s-o facă și să nu rănească. Oferta de ajutor are intenție pozitivă, dar chiar și așa efectul poate fi negativ. Totuși, cu o întrebare simplă, precum «Cum vă pot fi de folos?», se poate spulbera orice neînțelegere și evita situații stânjenitoare”, punctează Aurora.

În ciuda lipsei de accesibilitate și a mentalității oamenilor, cariera ei era pe o pantă ascendentă. Cu multă muncă, generozitate și implicare, ea și-a apropiat elevii, construindu-și pas cu pas cariera universitară după care tânjea.

,,Cariera mea ca profesor de liceu a mers destul de bine. Am făcut tot ce am putut să fiu un profesor bun pentru elevii mei, să-i ajut, să le fiu aproape. M-am implicat intens în pregătirea elevilor pentru olimpiadele școlare, fără a-i neglija pe ceilalți elevi. Chiar dacă dorința mea de a lucra într-o universitate persista, nu am lăsat ca aceasta să aiba vreun impact negativ asupra carierei mele de profesor de liceu. Din contră, cred că asta m-a ajutat să le insuflu și elevilor mei dorința de autodepășire. Sunt mândră de perioada aceea și vreau să spun că am avut chiar momente când credeam că m-aș fi simțit împăcată să lucrez acolo tot restul carierei mele. Dar totuși, simțeam că pot face mai mult, și dorința asta nu-mi dădea pace. La un moment dat, se acumulaseră și prea multe «incidente» negative care mă făceau să nu mă mai simt «confortabil» acolo. Am luat decizia să învăț limba engleză și să încerc o schimbare de carieră în străinătate”, susține Aurora.

Potrivit acesteia, primul pas a fost să participe la conferințe științifice în câteva țări din Europa, pentru a înțelege mai bine care sunt condițiile acolo. Accesibilitatea și percepția despre persoanele în scaun rulant din Regatul Unit i-au întărit convingerea de a pleca.

,,Am depus documente pentru admitere la programe de master la câteva universități, iar în momentul când am primit acceptul de la Glasgow am decis că trebuia să fac tot posibilul să urmez acel master. Aveam 45 de ani și, deși mă temeam puțin de ideea de a o lua de la capăt într-un domeniu complet nou pentru mine, cum era IT-ul, știam că nu trebuia să mai amân niciun an măcar. Urma să plec într-o altă țară în care trebuia să studiez într-o limba pe care o învățasem doar din cărți și o practicasem numai câteva săptămâni în timpul celor cinci conferințe și workshop-uri la care am participat în străinătate. În 2008, însoțită de o tânără de numai 19 ani (Roxana Dragomir), care a decis să își înghețe primul an universitar în România, pentru a mă ajuta în timpul masterului, am plecat spre locul care puțin mai târziu avea să-mi devină «a doua patrie». Așa a început «aventura» mea scoțiană”, își continuă Aurora istorisirea.

Aurora Constantin spune că tema doctoratului ei în IT a fost din domeniul tehnologiei pentru autism. Astfel, din dorința de a ajute copiii cu nevoi speciale să-și depășească limitele, a reușit să dezvolte o aplicație cu rezultate promițătoare.

,,Masterul în IT m-a făcut să doresc să continui studiile. Proiectul final de master a fost în domeniul interacțiune om-computer (Human-Computer Interaction, HCI). HCI este un domeniu interdisciplinar care urmărește să creeze software (de exemplu, aplicații pe calculator sau tablete electronice) ce sunt ușor de folosit pentru orice utilizator, sunt intuitive, efective și eficiente. Aceasta presupune o bună înțelegere a capacităților și nevoilor utilizatorului, cunoștințe de design de software, implementare (cel puțin la nivel de prototip) și evaluare. Doream să creez tehnologie educațională, să ajut elevii și studenții să învețe mai ușor și într-un mod mai plăcut. De asemenea, doream să creez aplicații pentru copii cu nevoi speciale, care să-i ajute să-și depășească dificultățile. În 2010, când prof. dr. Helen Pain mi-a propus să lucrez într-un proiect în domeniul tehnologiei educaționale pentru copiii cu autism am acceptat imediat. Era vorba despre HCI, despre educație și despre copii cu nevoi speciale. Exact ce doream! În timpul doctoratului la Universitatea din Edinburgh am dezvoltat o aplicație pentru practicienii – profesori, logopezi, asistenți medicali – care lucrează cu copiii cu autism și folosesc o intervenție educațională, cunoscută sub numele de «poveste socială». Această intervenție urmărește îmbunătațirea abilităților de comunicare și interacțiune socială a copiilor cu autism, având ca scop principal dezvoltarea înțelegerii conceptelor, normelor și/sau situațiilor sociale. Evaluarea aplicației dezvoltate de mine a avut rezultate promițătoare, iar programul de doctorat s-a încheiat cu succes. 

Foto din arhiva personală

În anul 2014, am fost angajată de o echipă de cercetători de la Universitatea din Bath. Proiectul propus de ei urmărea să dezvolte și să evalueze o aplicație cumva asemănătoare cu cea creată de mine în timpul doctoratului, de data aceasta cu implicarea copiilor cu autism și a părinților lor. Așa că, în noiembrie 2014, începeam primul meu job în UK. Prototipul aplicației, la al cărui design și evaluare am avut o contribuție semnificativă în cei doi ani petrecuți în Bath, și care s-a clădit pe baza multor idei din doctoratul meu, a fost mai târziu dezvoltat de o companie și lansat în anul 2020. SOFA (Stories Online For Autism) este un app gratuit ce poate fi utilizat pentru a crea, implementa și monitoriza povești sociale pentru copiii cu autism”, mărturisește Aurora.

Iar ,,aventura scoțiană” a continuat cu alte performanțe deosebite, și anume faptul de a se numără printre cele zece nume alese de Google să primească burse destinate celor mai valoroși studenți cu dizabilități.

Anul 2011 a venit cu o surpriză extrem de mare pentru mine. Premiul Google se oferea studenților din Europa și Israel care studiau informatică sau un domeniu legat de informatică, aveau o anumită dizabilitate (vizibilă sau invizibilă) și un profil academic strălucit, precum și o carieră promițătoare. Premiul acesta, pe langă faptul că a venit cu o sumă de bani de care aveam mare nevoie la acel moment, însemna și o recunoaștere a tuturor eforturilor mele pe plan profesional, de-a lungul a peste 20 de ani”, afirmă ea.

Aurora Constantin povestește că acordarea acestei burse a ajutat-o atât din punct de vedere financiar, dar și din punct de vedere mental. Aceasta a însemnat o recunoaștere a efortului depus de ea, sporindu-i încrederea în forțele proprii și dându-i aripi să continue…

,,În primul rând, bursa Google, în valoare de 7000 euro, m-a ajutat din punct de vedere financiar. Locuiam într-un apartmanent foarte mic, pentru că bursa de la acel moment nu-mi permitea să plătesc o chirie mai mare. Aveam diverse nevoi, dar cea mai acută nevoie era să-mi cumpăr un pat ajustabil electric, fiindcă durerile de spate nu mă lăsau să dorm suficient în timpul nopții. Ajunsesem într-o stare de oboseală avansată. Cu banii câștigați mi-am putut permite să cumpăr un pat ajustabil electric și să mă mut într-un loc unde aveam mai mult spațiu. Eram în culmea fericirii. Bineînțeles că am adăugat bursa Google în CV-ul meu, și asta însemna ceva!”, declară ea.

Pe lângă recunoașterea internațională, Aurora Constantin a primit și recunoaștere națională, anul trecut, chiar înainte de Ziua Națională, fiind decorată de către președintele României cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler (Categoria H – Cercetare științifică), în semn de apreciere pentru contribuția sa la promovarea imaginii, cercetării și culturii românești în Marea Britanie.

Foto din arhiva personală

,,Știam că fusesem nominalizată, dar trecuseră luni bune de atunci. Credeam că, pur și simplu, nu am fost aleasă și îmi luasem gândul. Așa că vestea a fost o surpriză neașteptată, aș putea spune. M-am bucurat mult, dar bucuria mea în momentul decernării decorației a fost fără margini. Colegii mei, majoritatea oameni de știință cu reputație internațională, erau acolo și mă priveau cu asemenea respect, încât simțeam că aproape plutesc. A fost unul dintre cele mai minunate momente ale vieții mele și, totodată, unul dintre acele momente în care am uitat toată durerea și toate eșecurile cu care mă confruntasem (căci da, au existat și de astea în cariera mea). Modul în care colegii mei au primit vestea și s-au bucurat pentru mine mi-a înmulțit bucuria de mii de ori. A fost o confirmare pentru mine că reușisem să-mi înmulțesc talantul și că puteam să continui s-o fac”, spune cu emoție Aurora.

Aurora adaugă că, în prezent, predă în cadrul Școlii de Informatică din Universitatea din Edinburgh, supervizând proiecte de licență, master și doctorat. De asemenea, ea colaborează ,,cu cercetători de la alte universități din întreaga lume care sunt interesați de domeniul interacțiunii copil-computer, un subdomeniu al HCI, de tehnologie educațională și de metodele participative de dezvoltare a tehnologiei.”

Aurora spune că, deși marea parte a timpului este dedicată carierei, își face timp pentru hobby-ul ei principal: pictura. De asemenea, iubește  literatura, muzica și călătoriile.

Întrebată cu ce bariere se confruntă o persoană cu dizabilități în România, comparativ cu una din Scoția, Aurora a răspuns: ,,Aici sunt foarte multe lucruri de spus. Cred că aș avea nevoie de mii de pagini și nu exagerez deloc. Sunt încă destule lucruri de făcut și în Scoția, însă deosebirea dintre condițiile de aici și cele din România în ceea ce privește persoanele în scaun rulant este enormă. În Scoția, autobuzele, trenurile, precum și taxiurile au rampe, așa că pot călători aproape oriunde doresc. Unele dintre aceste servicii sunt oferite gratuit sau cu un discount, altele sunt la preț normal. Clădirile în majoritate au rampe. În Scoția, am avut pentru prima dată ocazia să folosesc un cărucior electric. L-am primit de la sistemul național de sănătate, în timpul masteratului din Glasgow. Nu-mi venea să cred câtă libertate îmi conferea. Puteam merge singură la universitate, mă puteam duce practic unde doream. Asta însemna enorm pentru mine. Imediat ce am fost acceptată la doctorat, administrația Universității din Edinburgh a aprobat instalarea unui lift care să mă ajute să mă transfer la toaletă, în cladirea unde urma să studiez. Nici măcar nu știam la vremea aceea că există un astfel de dispozitiv, dar am fost contactată de către cineva de la serviciul pentru studenții cu dizabilități care mi-a explicat ce pot face ei pentru mine ca să capăt cât mai multă independență. Nici de existența în universitate a unui serviciu pentru studenții cu dizabilitati nu știusem până când fusesem admisă la masterul de la Universitatea din Glasgow”.

În ceea ce privește condițiile din România, Aurora subliniază faptul că nici în prezent nu există autobuze cu rampe decât pe zone restrânse, în unele orașe. În plus, nu există nici un mijloc de transport care să permită unui utilizator în scaun rulant să călătorească între două localități. Încă există o mulțime de clădiri publice, fără rampe sau cu rampe construite de mântuială, care nu sunt funcționale.

,,Accesibilitatea în interiorul cladirilor publice este aproape inexistentă. De exemplu, nici măcar acum la peste 30 de ani de la Revoluție, nu aș putea lucra la Universitatea din Craiova și nu m-ar surprinde să aflu că situația ar fi la fel și la alte universități. Am văzut că sunt câteva articole despre servicii pentru incluziunea studenților cu dizabilități în universități, însă un articol de ziar de la sfârșitul anului trecut puncta faptul că  «lipsesc politicile pentru studenții cu dizabilități ».

Este foarte trist, dar și mai trist este că mentalitatea în ceea ce privește persoana cu dizabilități lasă mult de dorit. Există încă stereotipuri și discriminare, iar unora nu li se pare nimic anormal în asta. Trebuie să spun că îmi este drag să merg acasă în România, dar de fiecare dată am coșmaruri. În primul rând, drumul de la aeroportul din București la Slatina sau în comuna în care am copilărit, Rusănești, îmi ridică întotdeauna probleme. Asta pentru că nu există transport adaptat. Dacă mai adaug că, anul trecut, în vacanța de vară, într-o încercare de transfer manual din mașină pe carucior, m-am ales cu o fractură de col femural, cred că e suficient pentru a înțelege la ce poate duce lipsa de accesibilitate pentru persoanele cu dizabilități și de ce, de fiecare dată, am coșmaruri când vizitez România. Și ca și când nu ar fi de ajuns, atitudinea unor oameni (din păcate, nu sunt puțini) față de persoanele cu dizabilități este reprobabilă. E greu să ieși pe stradă și să prinzi privirile celor din jur care nu se feresc să te privească cu o insistență nepoliticoasă, sau chiar cu dispreț, sau să pună întrebări (impertinente uneori) celor ce te însoțesc, pentru că, evident, în mintea lor ei nu au ce să discute cu tine, o persoana cu dizabilități. Aceste bariere de incluziune sociale sunt chiar mai greu de depășit decât cele fizice și mă întristează să le regasesc atât de adânc înrădăcinate în mentalitatea românească”, mărturisește ea.

Aurora Constantin consideră că, pentru ca lucrurile să se schimbe în societatea românească, e nevoie de îmbunătățirea infrastructurii, de accesibilizarea spațiilor publice, precum și de dezvoltarea empatiei vizavi de persoanele cu dizabilități și de promovarea educației incluzive.

,,Ce ar trebui să se facă? Nu cred că sunt eu în cea mai bună poziție pentru a face recomandări, însă opinia mea este că infrastructura trebuie continuu îmbunătățită și toate locurile publice accesibilizate. Apoi, cred că ar trebui să se facă mai multă promovare a persoanelor cu nevoi speciale și a ceea ce înseamnă barierele fizice și de incluziune socială pentru aceste persoane. Dezvoltarea empatiei pentru persoana cu dizabilități are o importanță deosebită. Profesorii ar trebui să aibă un rol primordial în educația copiilor, înca din primele clase, în spiritul egalității, diversității și incluziunii”, punctează Aurora.

Foto din arhiva personală

În legătură cu facilitățile/oportunitățile oferite persoanelor cu dizabilități în Vest, Aurora Constantin spune că acestea diferă de la o țară la alta, dar și de contextul local.

,,De exemplu, există diferențe mari între Marea Britanie și Canada. Apoi, în Marea Britanie există diferențe între sistemul din Scoția și cel din Anglia. Răspunsul meu nu este general valabil pentru Vest, ci vorbește despre aspecte pe care le-am experimentat sau le-am aflat trăind și muncind în Scoția și în Anglia. Fără a intra în detalii despre condițiile și potențiale costuri asociate pentru a accesa aceste facilități și oportunități, o persoană cu dizabilități poate beneficia de fonduri pentru a plăti nu numai un asistent personal acasă, dar și suport la locul de muncă. În plus, există servicii care se ocupă de adaptări atât acasă, cât și la serviciu. Există specialiști care au expertiza de a evalua nevoile speciale și de a recomanda adaptări care sunt necesare în locuința sau la serviciu, cum ar fi: birou ajustabil în înălțime, lift pentru toaletă, ușă cu deschidere automată și așa mai departe. În limita cadrului legal, oamenii sunt deschiși să discute și să acționeze ca să ofere oportunități persoanelor cu nevoi speciale. În universitate, de exemplu, sunt cursuri obligatorii pentru toți cei implicați în predare despre egalitate, diversitate și incluziune și, de asemenea, despre prejudecata inconștientă. Întâmplător, mă ocup de instruirea celor ce lucrează ca tutori, demonstratori de laborator și asistenți de predare, iar săptămâna asta am ținut o sesiune de două ore despre aceste subiecte. Cursul este obligatoriu, iar cei care nu-l urmează nu primesc contractul de muncă”, explică ea.

Aurora spune că ceea ce o inspiră și o motivează să meargă înainte este Pilda Talanților, fiind ferm convinsă că are datoria de a-și înmulți talantul ce i-a fost dat, precum și de a-i ajuta pe alții să și-i înmulțească.

,,E ceva lăuntric ce mă face să cred că încă nu am folosit integral potențialul cu care Dumnezeu m-a înzestrat, că trebuie să mă străduiesc mai mult. Fiecare premiu pe care l-am obținut a fost ca o confirmare că pot să-mi depășesc barierele și cumva ca o obligație că trebuie s-o fac. Cred în Pilda Talanților, așa cum am mai spus, și sunt ferm convinsă că este datoria noastră să înmulțim talantul ce ne-a fost dat, căci da, fiecare, fără excepție, a primit un talant. Cred, de asemenea, că un profesor are o datorie și mai mare, și anume de a-și ajuta studenții să-și înmulțeasca talanții, și cum altfel ar putea să-i motiveze dacă el (profesorul) nu și-l înmulțește pe al lui?” , menționează Aurora.

Aurora Constantin mărturisește că sunt multe persoane care au susținut-o pentru a-și realiza visurile, fără de care nu ar fi putut ajunge unde este azi: ,, În primul rând, familia mea care mi-a fost tot timpul alături și care m-a încurajat în tot ceea ce am făcut. Tatălui și mamei mele le datorez enorm și sunt convinsă că decorația primită, precum și celelate premii sunt în mare masură și meritul lor. Sora mea mi-a stat tot timpul alături, m-a încurajat și m-a motivat.

Două tinere minunate pe care le consider ca și fiicele mele, Roxana și Mihaela Dragomir, și-au înterupt fiecare câte un an de studii ca să facă posibilă continuarea studiilor mele. Roxana, așa cum am spus, a venit cu mine în Glasgow, iar Mihaela m-a ajutat în timpul doctoratului în Edinburgh. Asistentele mele personale, Georgeta Dragomir și Ionela Dachin, mă sprijină în fiecare zi și se bucură alături de mine de fiecare reușită. Fără ajutorul lor nu ar fi posibil să-mi continui activitatea. Sunt multe alte persoane care mi-au fost alături, prieteni, colegi sau profesori. Cu toții au avut o contribuție la ceea ce am reușit să realizez”.

În ceea ce privește proiectele de viitor, Aurora Constantin spune că își dorește să continue să lucreze acolo unde se află în prezent și să-și concretizeze ideile de cercetare în cât mai multe proiecte care să poată fi implementate cu succes. Ea adaugă că s-ar bucura ca aplicații, precum SOFA, să poată fi folosite de cât mai mulți oameni.

La finalul dialogului, Aurora Constantin transmite cititorilor Jurnal Social: ,,Să nu renunțe niciodată să-și dezvolte aptitudinile cu care au fost înzestrați și să-și urmeze visurile. George Eliot a spus: «It is never too late to be what you might have been» (Nu-i niciodată prea târziu să fii ce ai fi putut fi.”). Chiar dacă succesul se lasă așteptat, să nu renunțe, fiindcă perseverența are efectul magic de a transforma imposibilul în posibil.

,,M-aș bucura să văd că persoanele fără dizabilități sau cu dizabilități nedescoperite învață să renunțe la etichete și stereotipuri. Cei ce au făcut-o deja merită felicitări din suflet. Însă chiar și așa, aș vrea să amintesc aici că oricine, fără excepție, «deține» un set de prejudecăți de care nu este conștient. În mod inerent, moștenim anumite concepții greșite despre grupuri de oameni și, prin urmare, discriminăm în mod neintenționat, cu consecințe directe și uneori grave pentru persoana discriminată. Aceste prejudecăți neintenționate trebuie identificate și eliminate, iar procesul cere perseverență. Aș dori să amintesc cititorilor că discriminarea rănește, dar chiar și mai rău, poate distruge vieți și «ucide» valori.

Ca persoană cu dizabilitate, am învățat în timp că trebuie să îmi aduc contribuția pentru ca lucrurile să devina mai bune în jurul meu. A fost un proces îndelungat ca să ajung să cred în mine și să nu mă rușinez că sunt diferită. Oamenii trebuie să ne cunoască, înainte de a ne înțelege nevoile și a ne descoperi potențialul. Ieșirea din izolare m-a ajutat să socializez mai mult cu alți oameni cu sau fără dizabilități, iar câștigul a fost comun. Cu cât ne facem nevoile speciale mai bine înțelese de cei din jur, cu atât mai mult vom contribui împreună la transformarea societății într-una incluzivă. Acesta este un act continuu de educație și autoeducație pe care l-am parcurs personal și continui să îl parcurg.

Sper ca acest interviu să-i determine pe cei ce-l citesc să reflecteze asupra rolului pe care și-l aleg în demersurile spre egalitate, diversitate și incluziune, într-o societate ce se dorește a fi democratică, pentru că nimeni nu ar trebui să fie doar spectator”.

Articolul Aurora Constantin: Ca persoană cu dizabilitate, am învățat în timp că trebuie să îmi aduc contribuția pentru ca lucrurile să devină mai bune în jurul meu. Oamenii trebuie să ne cunoască, înainte de a ne înțelege nevoile și a ne descoperi potențialul apare prima dată în Jurnal Social.

Yousef Ayyash, în vârstă de 22 de ani, născut în Râmnicu-Vâlcea, este un tânăr luptător și ambițios, care nu a permis ca dizabilitatea să-i definească viața. Prin perseverență și determinare, dovedește că orice provocare poate fi cucerită. El este student în anul III la Psihologie, în cadrul SNSPA, și lucrează în prezent la Abilityhub, ca recrutor. Este pasionat de IT, de zona de gaming și de psihologie.

Yousef povestește că a avut o copilărie destul de conflictuală, primind încredere doar din partea unei singure persoane, mama lui, care l-a împins spre versiunea pe care el și-o dorește, ajutându-l să învețe, dându-i lecții de viață și oferindu-i sprijin emoțional în situațiile stresante, ,,toate acestea în timp ce ea era capabilă să înfrunte răutățile din partea celorlalți membri ai familiei (tata și bunica) care au fost mereu aspri la adresa sa și a ei, mereu cu așteptări nerealiste și critici” asupra faptului că ea îl cocoloșa prea mult.

,,Datorită mamei mele am reușit să ajung omul care sunt astăzi, un om care să își dorească să ajute în continuare alți oameni și care să își dorească din tot sufletul să sprijine societatea în propria ei dezvoltare (acolo unde am posibilitatea să fac asta). În copilăria mea, atât eu, cât și mama, am oferit ocazia să ni se spună din partea altora că «nu suntem buni de nimic!» și că suntem «vai de capul nostru!», pentru ca ulterior să devenim extrem de rezistenți la propriile greșeli, să ne dorim să ne perfectionăm în fiecare zi, iar toate acestea au fost posibile în timp ce mama mea avea grijă de încă o persoană, fratele meu mai mare”, mărturisește Yousef.

Yousef spune că dizabilitatea sa a fost cauzată de o hipoxie cerebrală, la naștere, adică o deprivare de oxigen, ceea ce a dus la apariția diagnosticului de tetrapareză spastică. Cu toate astea, el consideră că handicapul său l-a determinat să privească viața dintr-o altă perspectivă, una adâncă, găsind sens și forță în miezul situațiilor grele.

,,Fără acest diagnostic nu aș fi putut să ajung unde sunt astăzi, o problemă îți deschide întotdeauna perspective. Consider că datorită acestui lucru, am ajuns la concluzia că scopul meu final este să ofer sprijin oamenilor prin ceea ce fac, să ajut prin orice mijloace oamenii al căror potențial consider că merită efortul. Sigur că au existat și situații nefericite, dizabilitatea venind la pachet cu obiceiul celor din jur de a mă împinge la o recuperare constantă, prin mijloace nerealiste, mesaje de tipul «dacă aș fi fost ca tine, aș fi muncit non-stop» sau «nu vrei și tu să fii ca ceilalți?», mesaje care nu m-au făcut decât să mă simt prost cu starea mea la momentul respectiv, iar astăzi nu sunt decât un subiect pe care pot să îl explic pe îndelete și care face prilejul unei discuții plăcute și interesante la cafea. Sigur că au existat și momente în care m-am simțit diferit, dar acestea nu sunt decât amintiri, care mă fac să vreau să devin din ce în ce mai bun, atât cât pot în fiecare zi”, mai spune Yousef.

În ceea ce privește experiența de elev cu dizabilități, el spune că a fost una destul de stresantă, confruntându-se cu marginalizare în primii ani de școală, fiind îndepărtat din activitățile de grup de către colegi.

,,Marginalizat pot spune că am fost în primii ani de școală, clasele I-VI, pentru că după aceea m-am mutat la altă școală. În acea perioadă, am avut parte de un colectiv care îmi spunea clar și răspicat: «chiar dacă te înscrii în activitățile cu clasa, noi nu vom sta cu tine», iar o persoană care avea și ea o dizabilitate, în loc să ne împrietenim, se purta de parcă voiam să îi fur din atenția pe care i-o acordau ceilalți, dar cu toate astea am reușit să găsesc doi, trei colegi în acel colectiv, pe care și astăzi îi numesc prieteni și cu care încă țin legătura”, explică Yousef.

Abia în liceu lucrurile s-au schimbat, Yousef reușind să găsească echilibru într-un colectiv în care s-a integrat. ,,Ne întelegeam între noi, ba chiar le mulțumesc pe această cale pentru suportul, înțelegerea și momentele plăcute alături de ei”, adaugă el.

În ceea ce privește profesorii, Yousef afirmă: ,,Am avut parte de neplăceri doar din partea directoarei școlii respective, care a spus în curtea școlii, de față cu toți părinții, că vrea «să curețe școala de handicapați», mutând clasa noastra la etajul trei. Problema a fost soluționată relativ ușor, prin intermediul unor inspecții venite de la Ministerul Educației, sub pretextul discriminării”.

El consideră experiența de student una plăcută și interesantă, având oportunitatea de a învăța la facultate lucruri inedite, care-i plac, participând fizic la cursurile din anul trei, după doi ani de zile de online, din cauza pandemiei de COVID-19.

,,Despre interacțiunea dintre mine și colegii de grupă pot spune că aceasta este una plăcută, discutăm tot felul de lucruri, de la lucruri legate de facultate (cursuri, profesori, notare) până la aspecte ce țin de locurile noastre de muncă și chiar cum ne petrecem timpul liber, iar greutatea cea mai mare pentru mine, în momentul de față, este să mă obișnuiesc cu Bucureștiul și cu naveta aferentă”, mai afirmă Yousef.

Yousef spune că lucrul la care aspiră cel mai mult este să facă o schimbare semnificativă în societate, prin munca de psiholog, să ajute cât mai mulți oameni să își atingă scopurile, să progreseze, precum și să ajute persoanele cu dizabilități să se adapteze puțin mai ușor în societatea româneasca, și anume acestea să își găsească un loc de muncă, să devină independente și să își dorească să se dezvolte.

,,Psihologia este evident pasiunea mea în toată puterea cuvântului, aceasta derivă atât din plăcerea de a învăța lucruri interesante din domeniu, despre comportamentul și gândirea oamenilor, cât și din plăcerea de a oferi sprijin oamenilor”, menționează el.

Întrebat cu ce bariere se confruntă ca persoană cu dizabilități, Yousef a răspuns: ,,Lăsând la o parte lucruri ce nu țin de mine, precum accesibilizarea sau acordarea dispozitivelor asistive/medicale, poate cea mai importantă barieră o reprezintă acordarea de oportunități pe piata muncii pentru persoanele cu dizabilități. Deși lucrez, susțin în continuare că am avut noroc să fiu observat la momentul potrivit, și acest lucru a contat, în caz contrar am avut parte și de refuzuri (cam pe la vârsta de 16 ani) când mă oferisem să lucrez remote undeva, pe jumătate din salariul oferit, și fără să am nevoie de echipament suplimentar, persoana nu doar că a refuzat, dar că să îmi comunice acest lucru a fost nevoie să îl contactez eu din nou”.

În data de 29 septembrie, Yousef a participat la dezbaterea despre problemele presante ale persoanelor cu dizabilităţi, din cadrul Ability Club, organizată de către Consiliul Naţional al Dizabilităţii din România, în parteneriat cu Asociaţia Abilty Hub. De mai bine de cinci ani, Ability Hub (abilityhub.ro) este unicul partener al Consiliului Național al Dizabilității din România şi se ocupă de integrarea persoanelor cu dizabilități pe piața muncii. Așadar, de ajutorul celor de la Ability Hub a beneficiat și Yousef.

Foto by Peter Klaus Tontsch

,,Este destul de dificil ca o persoană cu dizabilități să obțină un loc de muncă în societatea noastră. La momentul actual încerc să sprijin eforturile de integrare a persoanelor cu dizabilități pe piața muncii, alături de Ability Hub, unde, zilnic, fiecare dintre noi încearcă să mulțumească atât necesitățile angajatului, cât și cerințele angajatorului și, astfel, să ajutăm cât mai multe persoane cu dizabilități să ducă o viață cât mai activă din punct de vedere profesional”, spune Yousef.

Pe lângă obținerea unui loc de muncă, Yousef a subliniat și alte nevoi esențiale ale persoanelor cu dizabilități, precum accesul la dispozitive asistive, la tratamente adecvate și indemnizația de handicap insuficientă pentru a acoperi costurile legate de dizabilitate.

,,Personal consider că nevoile unei persoane cu dizabilități sunt relative aceleași cu ale unei persoane care nu prezintă nicio deficiență, cu deosebirea faptului că este nevoie de mai mult efort, pentru a compensa acea deficiență (dacă vorbim de o deficiență fizică), și de anumite dispozitive medicale (de exemplu: scaun rulant, cârje, proteze, aparat auditiv etc), iar dacă vorbim de alte tipuri de deficiențe, sunt necesare controale regulate la medic, investigații frecvente și tratament medicamentos.

În ceea ce privește indemnizația de handicap, aceasta are valoarea de 368 de lei (la care se adaugă bugetul complementar de 158 de lei), sumă față de care mi se pare firesc să afirm că nu este suficientă, fără a fi completată de venituri actuale, în special în contextul economic de față”, a punctat Yousef.

Foto by Peter Klaus Tontsch

El subliniază faptul că pentru a schimba mentalitatea și viața persoanelor cu dizabilități este nevoie de implicare și de eforturi atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv.

,,Schimbarea mentalității și a vieții persoanelor cu dizabilități va începe în momentul în care nu vom mai aștepta compensare pentru problemele noastre și vom depune eforturi în a suplini deficiențele, prin propriile noastre puteri. Din punctul acesta, trebuie să evidențiez o diferență, nu spun că nu trebuie schimbate anumite lucruri legate de viziunea asupra persoanelor cu dizabilități, dar până să reușim să schimbăm felul în care ne vede lumea, să încercăm fiecare dintre noi să schimbăm lucrurile care nu ne plac la propria persoană. În momentul în care vom face schimbări reale asupra propriei persoane, vom reuși să ne susținem punctele de vedere în fața altora. Să nu mai așteptăm schimbări majore la nivelul societății până nu suntem pregătiți să facem ceva în privința asta. Schimbați fiecare dintre voi ceea ce nu vă place la voi, iar după ce vom reuși să ne schimbăm în bine, să încercăm să îi facem și pe alții să vadă”, afirmă el.

Referitor la planurile sale de viitor, Yousef spune că acestea includ psihologia, dorindu-și să se specializeze pe zona de psihologie clinica și psihoterapie și să facă o schimbare semnificativă în cadrul societății.

,,Fiți prima schimbare pe care doriți să o faceți, schimbați-vă pe voi înainte să schimbați alte aspecte din viața voastră”, mai transmite el.

Consiliul Național al Dizabilității din România desfășoară proiectul „Criza din Ucraina: Soluții incluzive și recuperare pentru persoanele cu dizabilități, partea a II a”, cu asistență financiară din partea ONG-ului Christian Blind Mission (CBM) și a European Disability Forum (EDF) (Forumului European al Dizabilității).

,,Acest document a fost realizat cu asistența financiară a partenerului finanțator CBM și a European Disability Forum (Forumului European al Dizabilității). Opiniile exprimate aici sunt cele ale Consiliului Național al Dizabilității din România și, prin urmare, nu pot fi considerate în niciun fel ca reflectând opinia oficială a partenerului de finanțare și a European Disability Forum (Forumului European al Dizabilității).”

Articolul <strong>Yousef Ayyash: </strong><strong>Schimbarea mentalității și a vieții persoanelor cu dizabilități va începe în momentul în care vom depune eforturi în a suplini deficiențele, prin propriile noastre puteri</strong><strong></strong> apare prima dată în Jurnal Social.

Statutul de persoană cu dizabilități este îndeobște asociat cu neputința, cu slăbiciunea, cu neajutorarea. Este o eroare de percepție dovedită de mulțimea semenilor care, în anonimat, zi după zi, înfruntă limitele invalidante și le depășesc. Sunt mult mai mulți oameni cu dizabilități decât ați fi dispuși să acceptați, a căror voință, tenacitate și capacitate de a îndura suferința împing tot mai sus ștacheta personală. Ei pot oferi exemple încurajatoare tuturor celor din jurul lor care se simt copleșiți de greutățile vieții.

Din această admirabilă galerie a persoanelor cu dizabilități, care nu doar că nu capitulează în fața unui destin nedrept, ci fac tot ce le stă în putință pentru a-și depăși condiția, face parte și Laurențiu Pârvulescu.

Povestea lui este realmente impresionantă din multe motive. Unul ar fi acela că, la scurt timp după ce a venit pe lume, printr-un nefericit concurs de împrejurări, viața sa a pendulat dramatic între viață și moarte. O situație în care se putea regăsi oricare copil, al oricui, și de aceea se cuvine reflectat la ea din perspectivă comportamentală față de persoanele cu dizabilități. Al doilea motiv ar fi acela că, în ciuda unor sechele cauzate de suferința cerebrală severă din timpul bolii, Laurențiu a absolvit cursurile liceale, specializarea Matematică-Informatică, la Grupul Școlar ,,Doamna Stanca” din București și, din 2010, lucrează în domeniul IT. Al treilea motiv, și poate cel mai important, este acela că își creionează viitorul doar cu optimism și încredere.

Tatăl lui Laurențiu ne-a povestit: „Fiul meu s-a născut în 1984, perfect normal și voinic, având o greutate de patru kilograme și 800 de grame și o poftă de mâncare pe măsură. Pentru că nu se sătura cu lactația soției mele, ne-a fost recomandat să-i suplimentăm mesele cu o anumită formulă de lapte praf de la Humana. Când Laurențiu ajunsese la vârsta de un an și patru luni, fiind decembrie, în pragul Crăciunului, pentru că nu s-au mai făcut importuri pentru completarea stocurilor, nu am mai găsit Humana, așa că am fost nevoiți să-i dăm cel mai bun sortiment de lapte praf clasic, românesc, Rarăul. După prima porție, din motive rămase neexplicate de către medici, Laurențiu a făcut o infecție digestivă severă, care la spital s-a transformat în scurt timp în septicemie, cu febră de 42 de grade până la ultima gradație a termometrului. Două săptămâni, cele mai lungi din viața noastră, a fost în comă. Timp de patru zile a făcut convulsii. La final, medicii ne-au spus că supraviețuirea lui Laurențiu este o minune”.

O minune pe care părinții dedicați ai lui Laurențiu au prețuit-o făcând tot ce le-a stat omenește în putință pentru recuperarea băiatului lor.

„Ne-am gândit că pentru tipul său de dizabilitate, atât pentru recuperare, cât și pentru crearea și dezvoltarea unor abilități, tehnica de calcul i-ar putea fi de  ajutor și, din fericire, așa a și fost. La început, i-am cumparat jocuri pe televizor, pe măsura evoluției acestora, Sega, Nintendo, Playstation. Acestea au dus la apropierea de computer, care a devenit pasiunea lui, și apoi și profesie”, ne-a mai spus domnul Pârvulescu.

În ciuda tetraparezei spastice cu care a rămas, în urma dramaticei încercări prin care a trecut și din cauza căreia este încadrat în grad de handicap grav nerevizuibil, fiind dependent de scaunul rulant, Laurențiu a urmat învațământul de masă și, fidel pasiunii sale, a absolvit cursurile Grupului Școlar ,,Doamna Stanca”, specializarea Matematică-Informatică.

Apoi, după liceu, din 2010, s-a angajat și a început să lucreze, firește, în domeniul informaticii. Zi de zi a mers, la fel ca toți cei din jurul său, la serviciu, chiar dacă pentru el și părinții lui care îl ajută orice deplasare reprezintă o provocare.

Astăzi, Laurențiu Pârvulescu lucrează online pentru patru angajatori, câte o oră pe zi (doar atât îi permite legea), iar atribuțiunile sale constau în centralizarea unor date informatice. Nu este chiar ceea ce spera să facă în acord cu aptitudinile și aspirațiile sale, și de aceea își dorește mult să găsească un angajator care să-i ofere șansa de a crea și administra website-uri.

Face deja asta la Asociația de Sprijin a Copiilor cu Handicap din România, pentru care a creat website-ul administrat tot de el https://aschfrbucuresti.ro/ , la fel ca și pagina de Facebook a organizației. Laurențiu este însă și un membru deosebit de activ al acestei fundații. Printre altele, se ocupă de strângerea de fonduri din sponsorizări, pentru asigurarea continuității activității centrului de zi înființat de asociație, centru care dispune și de un microbuz special cu care sunt transportați copiii cu dizabilități beneficiari ai serviciilor sociale oferite de fundație.

De asemenea, Laurențiu Pârvulescu este și un militant activ pentru drepturile persoanelor cu dizabilități din România.

,,Am convingerea și îndemn persoanele cu dizabilități să iasă din autoizolare și să devină o prezență firească în cotidian. Sunt foarte puțini copii și tineri cu nevoi speciale care ies din casă, care au viață socială, pentru că se simt respinși, dar eu cred că tocmai această autoizolare contribuie la nedorita percepție pe care trebuie să o schimbăm. Din punctul meu de vedere, ar trebui să existe un program național dedicat integrării persoanelor cu dizabilități. Cei de la guvernare ar trebui să aibă în vedere că ne reprezintă și pe noi, că și votul nostru contează”, ne-a declarat el.

De altfel, mai multe dintre afirmațiile lui Laurențiu dovedesc implicarea lui în ceea ce am putea numi cauza persoanelor cu dizabilitaăți din România.

Astfel, în opinia sa: ,,Centrele de tip respiro sunt extrem de necesare. Dacă se întamplă ceva cu unul dintre părinții mult prea solicitați în postura lor de îngrijitori permanenți, persoana cu dizabilități trebuie sa aibă la dispoziție un loc de refugiu în care să fie în siguranță și unde, socializând, să treacă mai ușor peste acele momente. Am trimis o cerere la Primăria Sectorului 3, prin care am solicitat înființarea unui centru respiro în zonă. După mai mult de o lună, n-am primit niciun răspuns, măcar că există obligația legală a unei reacții oficiale. Neoficial, au lăsat de înțeles că nu au banii necesari. De aceea, suntem nevoiți să căutăm permanent sponsori. Eu fac asta din 2020, după ce am fost la n întâlniri în care autoritațile s-au întrecut în a promite marea cu sarea”.

La rândul său, Laurențiu Pârvulescu are convingerea că actuala indemnizație de handicap este inacceptabil de mică.

„Valoarea și puterea de cumpărare a indemnizației de handicap sunt un obstacol practic de netrecut pentru persoanele cu dizabilități care își doresc să întemeieze familii. Îmi doresc mult să am o familie, și acesta este unul dintre obiectivele mele. Să presupunem că perechea mea ar fi studentă, ajutată și ea de stat cu acea indemnizație cât se poate de mică. Nu pot să nu mă întreb cum ne-am putea descurca? Și nu de un răspuns cinic de genul – așteptați și voi până termină facultatea și reușește și ea să se angajeze – ar fi nevoie, ci de măsuri de sprijin real”, a mai afirmat Laurențiu.

În cadrul discuției, interlocutorul nostru s-a mai declarat nemulțumit și de insuficiența finanțării acordate de Casa Națională de Asigurări de Sănătate pentru achiziționarea de scaune rulante, considerând că suma de 860 de lei, acordată o dată la trei ani, este insuficientă chiar și pentru cumpărarea unui scaun care să reziste utilizării permanente, de-a lungul unei perioade atât de lungi.

Cât despre cumpărarea unui scaun electric, atât de util, aceasta rămane în România doar o nevoie neîmplinită, pentru că aici statul subvenționează cu generozitate doar achiziționarea de automobile electrice pentru persoane fără dizabilități și cu suficientă dare de mană, încât să-și cumpere un asemenea bun de lux.

„Înainte de 2015, am fost în situația de a nu mai putea ajunge la birou, pentru că se defectase scaunul rulant și mai aveam de așteptat până la implinirea termenului de acordare a sumei pentru cumpărarea altuia nou. Era intens solicitat și pentru că în Bucuresti, stăm execrabil la capitolul accesibilizarea mediului urbanistic pentru cei aflați în situația mea. Trebuie sa urcăm și să coborâm borduri. Paradoxal, chiar și ce s-a făcut pentru accesibilizare este adesea inutil din cauza atitudinii. De exemplu, s-au cumpărat autobuze noi cu rampă pentru urcarea cu scaunul rulant. Degeaba s-au cheltuit bani pentru această dotare, dacă șoferii refuză să o coboare și ne inchid ușile în nas. Am scris sesizări la Societatea de Transport Public, dar degeaba. Dacă șoferul de autobuz sau de taxi care ne refuză categoric este incapabil de empatie, dacă nu vrea să aparțină lumii civilizate, atunci trebuie să facem ceva ca să schimbăm asta, dar avem nevoie de sprijinul autorităților”, afirmă Laurențiu.

Lecția de viață a lui Laurențiu dovedește cât de incorectă și de nedreaptă este prejudecata, conform căreia persoanele cu dizabilități se complac în a reprezenta o sarcină suplimentară pentru societate. În realitate, cele mai multe persoane aflate în stuații similare cu a lui își doresc să fie acceptate și integrate ca membri cu îndatoriri, dar și cu drepturi egale, pentru a contribui la mai binele societății.

Și pe Laurențiu Pârvulescu l-am cunoscut la dezbaterea din cadrul Ability CLUB, organizată de către Consiliul Naţional al Dizabilităţii din România, în parteneriat cu Asociaţia Abilty Hub, joi, 29 septembrie, 2022. De mai bine de cinci ani, Ability Hub (abilityhub.ro) este unicul partener al Consiliului Național al Dizabilității din România şi se ocupă de integrarea persoanelor cu dizabilități pe piața muncii. Specialiștii în domeniul recrutării de la Ability Hub și-au propus să îndeplinească și visul lui Laurențiu de a lucra în cadrul unei companii care realizează website-uri.

Proiectul Ability CLUB a fost elaborat, împreună cu grupul de experți ai Ability Hub, cu scopul de a asigura beneficiarilor acestuia sentimentul de apartenență la un grup, de acceptare, de atenție și de sprijin din partea celorlalți membri.

Consiliul Național al Dizabilității din România desfășoară proiectul „Criza din Ucraina: Soluții incluzive și recuperare pentru persoanele cu dizabilități, partea a II a”, cu asistență financiară din partea ONG-ului Christian Blind Mission (CBM) și a European Disability Forum (EDF) (Forumului European al Dizabilității).

,,Acest document a fost realizat cu asistența financiară a partenerului finanțator CBM și a European Disability Forum (Forumului European al Dizabilității). Opiniile exprimate aici sunt cele ale Consiliului Național al Dizabilității din România și, prin urmare, nu pot fi considerate în niciun fel ca reflectând opinia oficială a partenerului de finanțare și a European Disability Forum (Forumului European al Dizabilității).”

Articolul <strong>Laurențiu Pârvulescu demonstrează că optimismul poate aduce normalitate în viața unei persoane cu dizabilități</strong> apare prima dată în Jurnal Social.

Mihaela Navalici, în vârstă de 39 de ani, din București, este o persoană cu dizabilități, care ne arată că, prin perseverență și ambiție, orice obstacol poate fi depășit. Ea a absolvit masterul în domeniul Marketing și Comunicare în Afaceri. De curând, Mihaela a reușit să obțină o locuință socială, potrivit Legii Locuinței, actualizată anul acesta.

Mihaela spune că la vârsta de 14 ani a fost diagnosticată cu miastenia gravis generalizată, o boala autoimună, neuromusculară relativ rară, cauzată de probleme legate de transmiterea impulsurilor nervoase către mușchi.

,,Aceasta dizabilitate mi-a schimbat viața pe plan profesional, precum și existența mea de zi cu zi. A trebuit să renunț la dansuri sportive, din cauza bolii, deoarece nu rezistam fizic. Deseori lipseam de la școală, pentru că erau momente când nu puteam să merg, să vorbesc și nu puteam să țin un pix în mână”, mărturisește Mihaela.

Pe lângă miastenia gravis, ea afirmă că a dobândit și alte probleme de sănătate, precum epilepsie, necroză genunchi stâng, cu evoluție spre artroză și aritmie cardiacă extrasistolică. Aceasta încearcă să depășească barierele cu care se confruntă, prin descoperirea altor abilități. Ea caută să nu se concentreze pe dizabilitate, ci să-și pună în valoare abilitățile.

În ceea ce privește obținerea unei locuințe sociale, procesul a fost unul anevoios și de durată, însă perseverența ei a dat roade. Mihaela spune că a aflat că poate depune dosar pentru o locuință socială de la alte persoane, care la rândul lor au depus dosar pentru o locuință.

,,În anul 2011, am depus pentru prima oară dosar pentru locuința socială, având în vedere că în fiecare an se depun aceleași acte și am facut memoriu explicativ și programări pentru audiență. Am primit locuința socială pe 24 august 2022”, explică Mihaela.

Aceasta adaugă că ,,dorința de a avea o locuință și de a nu mai merge din chirii în chirii”, au motivat-o să nu renunțe la acest demers. Ea subliniază că, deși la Primaria sectorului 1 dă chirie 340 ron pe lună.

De asemenea, Mihaela menționează că a fost sfătuită și susținută în demersul ei de către Daniela Tontsch, președinta Consiliului Național al Dizabilității din România și Cristina Georgescu, nașa ei de suflet.

Potrivit acesteia, pașii în accesarea unei locuinței sociale au fost: depunerea dosarului de locuință socială, care include copie de buletin, cerere tip, certificat de handicap, certificat de naștere, copie după diploma de absolvire studii, adeverință medicală, adeverință cu venitul lunar pe 12 luni și act de la notar că nu deține și nu a deținut locuința din 1990.

Ea sfătuiește persoanele cu dizabilități care au nevoie de o locuință socială ,,să nu renunțe la vis” și să fie constanți în ceea ce privește depunerea actelor necesare.

Potrivit Legii nr.253/2022 pentru modificarea și completarea Legii locuinței nr. 114/1996, persoanele cu dizabilități se numără printre categoriile de persoane care pot beneficia de locuințele sociale, ce vor putea fi repartizate de către autoritățile administrației publice locale, pe baza criteriilor stabilite anual de acestea.

,,Locuința socială este locuința care se atribuie cu chirie subvenționată unor persoane sau familii, a căror situație economică nu le permite accesul la o locuința în proprietate sau închirierea unei locuințe în condițiile pieței (…). Au acces la locuinţă socială, în vederea închirierii, familiile sau persoanele cu un venit mediu net lunar pe persoană, realizat în ultimele 12 luni, sub nivelul câştigului salarial mediu net lunar pe total economie, comunicat de Institutul Naţional de Statistică în ultimul Buletin statistic anterior lunii în care se analizează cererea, precum şi anterior lunii în care se repartizează locuinţa”, se arată în Legea locuinței nr. 114/1996.

Articolul Mihaela Navalici: Dorința de a avea o locuință stabilă și de a nu mai merge din chirii în chirii m-a motivat în demersul meu de a obține o locuință socială apare prima dată în Jurnal Social.

Foto de Peter Klaus Tontsch.
În fotografie se află Olga, Michael, Anastasia, Daniela TONTSCH, președinta Consiliului Național al Dizabilității din România și cățelul Ioko.

Olga este o mamă care şi-a salvat cei trei copii, și câinele lor, din calea războiului, în luna martie. Ei sunt din Nikolaiv, Ucraina. Tot drumul, din Ucraina în România, Alina Elena Popa, voluntară a Fundației Rebenciuc, din Olănești, a comunicat cu Olga, care era speriată de tot ce se întâmpla și îngrijorată pentru copiii ei, mai ales că Anastasia, fiica cea mare, în vârstă de 25 de ani, are o întârziere în dezvoltarea psiho-motorie din cauza unei complicații survenită, în urma unui vaccin făcut în copilărie.

„Alina a fost în contact cu noi tot drumul, din Ucraina spre România, scriindu-ne și făcându-și griji pentru călătoria noastră. România ne-a întâmpinat cu oameni ospitalieri care ne-au cazat în hoteluri, împreună cu câinele nostru, îi mulțumim pentru asta doamnei Adele (n.r. Adela Rebenciuc). Cel mai mic copil al meu, Michael, în vârstă de șase ani, a fost dus direct la grădiniță. Ca să vă spun adevărul, știam foarte puține lucruri despre România și nu mai fusesem niciodată aici. Acum pot să spun un lucru: România, pentru mine este asociată cu oameni minunați, minunați, care zi și noapte sunt gata să ajute, cu natura frumoasă a Carpaților, cu izvoare, cu verdeață, cu înțelegere, cu ospitalitate. Sperăm să ne întoarcem repede acasă. Vreau să spun un singur lucru: România, suntem foarte recunoscători pentru acceptarea noastră, pentru ajutor și înțelegere”, ne povestește Olga, cu ajutorul traducătorului Consiliului Național al Dizabilității din România, Dumitru Samson.

Olga este acum foarte preocupată pentru continuarea studiilor de către cei doi băieți ai ei, Michael și Nikita.

„Fiul meu, Nikita, are 17 ani. El studiază la Colegiul de Drept. A fost alegerea lui conștientă, încă din clasa a VII-a. Visul său este să studieze dreptul. Plănuia să termine colegiul și să meargă la universitate, în domeniul dreptului internațional. Din nefericire, războiul a adus ajustări în viețile noastre, dar i-a întărit fiului meu dorința de a studia dreptul internațional. Pentru a proteja interesele oamenilor și ale țărilor care au ajuns într-o astfel de situație, ca noi. Sper ca dorințele și aspirațiile sale să le poată realiza fiul meu în România”, mărturisește Olga cu ochii înlăcrimați și continuă mulțumind reprezentanților Consiliului Național al Dizabilității din România, Dimitri și Felix, pentru ajutorul acordat când au venit în București pentru a-l înscrie pe Nikita la facultate.

Despre Anastasia, Olga ne spune că este foarte empatică. Numerele și matematica sunt foarte, foarte dificile pentru ea, dar cititul și discuțiile, călătoriile, Anastasia le adoră. „În urmă cu un an, i-am dăruit Anastasiei câinele din rasa Shiba-inu, pe care ea l-a numit Joko. În România, Anastastia îl scoate pe Yoko la trei plimbări în fiecare zi, aceasta este una dintre îndatoririle ei. În Nikolaev, Anastasia a frecventat cursuri de creație pentru oameni și copii ca ea. Era un fel de club social. Au avut seri de creație și cursuri de măiestrie. Este păcat că aici, în România, neștiind limba română, nu poate participa la astfel de evenimente”, ne explică aceasta.

Olga verifică de mai multe ori, zilnic, dacă soțul ei este în viață, pentru că el a rămas în Ucraina să-și apere țara.

Consiliul Național al Dizabilității din România desfășoară proiectul „Criza din Ucraina: Soluții incluzive și recuperare pentru persoanele cu dizabilități”, cu asistență financiară din partea ONG-ului Christian Blind Mission (CBM) și a European Disability Forum (EDF) (Forumului European al Dizabilității).

,,Acest document a fost realizat cu asistența financiară a partenerului finanțator CBM și a European Disability Forum (Forumului European al Dizabilității). Opiniile exprimate aici sunt cele ale Consiliul Național al Dizabilității din România și, prin urmare, nu pot fi considerate în niciun fel ca reflectând opinia oficială a partenerului de finanțare și a European Disability Forum (Forumului European al Dizabilității).”

Olga is a mother that rescued her three children, and their dog, from the path of war in March. They are from Nikolaiv, Ukraine. All the way from Ukraine to Romania, Alina Elena Popa, a Rebenciuc Foundation volunteer from Olanesti, communicated with Olga, who was frightened by what was happening and worried about her children, especially as Anastasia, the eldest daughter, aged 25, has a delay in her psychomotor development due to a complication from a childhood vaccine.

,,Alina has been in contact with us alongside the road that we have taken from Ukraine to Romania, writing to us and worrying about our journey. Romania welcomed us with hospitable people who accommodated us in hotels, together with our dog, we thank Mrs Adele (n.r. Adela Rebenciuc) for that. My youngest child, Michael, aged six, went straight to kindergarten. To tell you the truth, I knew very little about Romania and had never been here before. Now I can say one thing: Romania, for me, is associated with marvelous, wonderful people, who day and night are ready to help, with the beautiful nature of the Carpathians, with springs, with greenery, with understanding, with hospitality. We hope to return home soon. I want to say one thing: Romania, we are very grateful for your acceptance, help and understanding”, Olga tells us that with the help of the translator of the Romanian National Council for Disability, Dumitru Samson.

Olga is now very concerned about her two boys, Michael and Nikita, continuing their studies.

,,My son Nikita is 17 years old. He is still studying at the College of Law. It was his conscious choice since the seventh grade. His dream is to study law. He was planning to finish college and go to university in international law. Unfortunately, the war brought adjustments to our lives, but it strengthened my son’s desire to study international law. To protect the interests of people and countries that have ended up in such a situation, like us. I hope that my son will be able to achieve his wishes and aspirations in Romania”, Olga says with tears in her eyes and goes on to thank the representatives of the Romanian National Council for Disability, Dimitri and Felix, for their help when they came to Bucharest to enroll Nikita in his desired university.

About Anastasia, Olga tells us that she is very empathetic. Numbers and maths are very, very difficult for her, but reading and talking, alongside travelling, Anastasia enjoys very much. ,,A year ago, I gave Anastasia my Shiba-inu dog, which she named Joko. In Romania, Anastasia takes Yoko out for three walks every day, this is one of her duties. In Nikolaev, Anastasia has attended creative classes for people and children like her. It was a kind of social club. They had creative evenings and master classes. It’s a pity that here in Romania, not knowing Romanian, she can’t participate in such events”, she explains.

Olga checks several times a day to see if her husband is alive, because he stayed in Ukraine to defend his country.

The National Council on Disability in Romania is running the project „Crisis in Ukraine: Inclusive Solutions and Recovery for People with Disabilities”, with financial assistance from the NGO Christian Blind Mission (CBM) and the European Disability Forum (EDF).

,,This document was produced with financial assistance from funding partner CBM and the European Disability Forum (EDF). The views expressed herein are those of the Romanian National Disability Council and can therefore in no way be taken to reflect the official opinion of the funding partner and the European Disability Forum.”

Ольга – мать, которая в марте спасла своих троих детей и их собаку с тропы войны. Они родом из Николаева, Украина. На всем пути из Украины в Румынию Алина Елена Попа, волонтер фонда „Ребенчук” из Оланешть, общалась с Ольгой, которая была напугана происходящим и переживала за своих детей, тем более что у старшей дочери Анастасии, 25 лет, задержка психомоторного развития из-за осложнения после детской вакцины.

,,Алина поддерживала с нами связь на протяжении всего пути, который мы проделали из Украины в Румынию, писала нам и беспокоилась о нашем путешествии. Румыния встретила нас гостеприимными людьми, которые разместили нас в гостиницах вместе с нашей собакой, за что мы благодарим госпожу Адель (н.р. Адела Ребенчук). Мой младший ребенок, Майкл, в возрасте шести лет, сразу пошел в детский сад. По правде говоря, я очень мало знала о Румынии и никогда не была здесь раньше. Сейчас могу сказать одно: Румыния для меня ассоциируется с чудесными, замечательными людьми, которые день и ночь готовы прийти на помощь, с прекрасной природой Карпат, с родниками, с зеленью, с пониманием, с гостеприимством. Мы надеемся, что скоро вернемся домой. Я хочу сказать одно: Румыния, мы очень благодарны за ваше принятие, помощь и понимание”, – рассказывает Ольга с помощью переводчика Национального совета по делам инвалидов Румынии Дмитрий Самсон.

Сейчас Ольга очень беспокоится о том, чтобы два ее мальчика, Михаил и Никита, продолжили учебу.

,,Моему сыну Никите 17 лет. Он продолжает учиться в юридическом колледже. Это был его осознанный выбор с седьмого класса. Его мечта – изучать право. Он планировал закончить колледж и поступить в университет на факультет международного права. К сожалению, война внесла коррективы в нашу жизнь, но это укрепило желание моего сына изучать международное право. Чтобы защищать интересы людей и стран, которые оказались в такой ситуации, как мы. Я надеюсь, что мой сын сможет реализовать свои желания и стремления в Румынии”, – говорит Ольга со слезами на глазах и благодарит представителей Национального совета по делам инвалидов Румынии Дмитрий и Феликса за помощь, оказанную им, когда они приехали в Бухарест, чтобы записать Никиту в желаемый университет.

Об Анастасии Ольга говорит, что она очень сопереживает. Цифры и математика для нее очень и очень трудны, но читать и разговаривать, а также путешествовать Анастасия очень любит. ,,Год назад я подарила Анастасии свою собаку породы сиба-ину, которую она назвала Йоко. В Румынии Анастасия каждый день трижды выгуливает Йоко, это одна из ее обязанностей. В Николаеве Анастасия посещала творческие занятия для таких же людей и детей, как она. Это был своего рода социальный клуб. Там проводились творческие вечера и мастер-классы. Жаль, что здесь, в Румынии, не зная румынского языка, она не может участвовать в таких мероприятиях”, – объясняет она.

Ольга несколько раз в день проверяет, жив ли ее муж, потому что он остался в Украине, чтобы защищать свою страну.

Национальный совет по делам инвалидов Румынии осуществляет проект „Кризис в Украине: Инклюзивные решения и восстановление для людей с ограниченными возможностями” при финансовой помощи НПО „Христианская миссия слепых” (ХМС) и Европейского форума по вопросам инвалидности (EDF).

,,Этот документ был подготовлен при финансовой помощи финансирующего партнера МД и Европейского форума по вопросам инвалидности (EDF). Выраженные в нем мнения принадлежат Румынскому национальному совету по делам инвалидов и поэтому ни в коем случае не могут рассматриваться как отражение официального мнения финансового партнера и Европейского форума по делам инвалидов.”

Articolul Ucraineanca Olga, o mamă cu trei copii, dintre care unul cu dizabilități, își exprimă recunoștința pentru ajutorul primit în România apare prima dată în Jurnal Social.

Elena Lavinia Besnea, în vârstă de 39 de ani, este o tânără din Pitești care ne demonstrează că prin efort, ambiție și perseverență orice provocare poate fi cucerită. Ea a absolvit Facultatea de Management, Marketing în Afaceri Economice la Universitatea Brancoveanu din Pitești. De curând, a absolvit masterul în Managementul serviciilor sociale și de sănătate la Universitatea Pitești. De asemenea, Lavinia este director executiv al Asociației de Sprijin a Copiilor Handicapați Fizic Romania Filiala Argeș. Totodată, ea a obținut locul III la Step Chef Atipic, primul concurs de gătit pentru persoane cu dizabilități. Așadar, Lavinia este dovada vie că nimic nu te poate opri să visezi, să lupți și să reușești.

Lavinia povestește că dizabilitatea o are de la naștere, fiind născută cu labele picioarelor spre exterior. Cu toate astea, ea consideră că a avut o viață frumoasă, iar dizabilitatea a determinat-o o să privească viața dintr-o altă perspectivă, una profundă.

,,Am făcut operatie și am stat în ghips două luni, după care părinții au observat că s-a deformat coloana. Până la această vârstă, consider că am avut o viață frumoasă, cu bune și rele, ca orice om. Cred că dizabilitatea naște multe caractere frumoase. Noi suntem oamenii cu ochii sufletului deschiși. Avem ocazia să privim altfel privilegiile vieții, și dacă mie îmi lipsește ceva ce găsesc la cel de langă mine, pentru care aș putea să-l consider mai presus de mine, cu siguranță, cel de lângă mine găsește ceva la mine pentru care eu sunt mai presus față de el. Așadar, chiar dacă mulți nu cred sau nu vor să creadă, suntem diferiți și totuși, egali, doar că șansele sunt puțin altfel”, spune Lavinia.

Ea adaugă că a încercat să nu se concentreze pe dizabilitate, ci să-și pună în valoare abilitățile.

,,Sunt oameni care aleg să pună dizabilitatea pe primul plan și uită de abilitățile lor. Eu am încercat de fiecare dată să imi pun abilitățile pe tavă, am făcut abstracție de dizabilități ori de câte ori am putut, chiar am încercat să uit că am aceste probleme și uneori chiar mi-a ieșit. Acum e puțin mai greu, vin anii peste mine, mă așteaptă alte provocări și adaptări la tot ce fac (după vârsta de 30 de ani, am simțit un regres destul de puternic, mă mișc mai greu, rezist mai puțin decât în adolescență și în copilărie)”, mărturisește Lavinia.

Lavinia mai spune că  ,,dizabilitatea e o provocare și necesită multă adaptare. Chiar dacă nu este ușor, trebuie să cauți soluții să continui”.

În ceea ce privește experiența de studentă cu dizabilități, ea spune că a avut parte de o studenție frumoasă. Atât profesorii, cât și colegii au tratat-o normal, nelovindu-se de mentalități obtuze și de discriminare. Chiar s-a simțit ,,respectată și apreciată”.

Întrebată cât de greu este pentru o persoană cu dizabilități să aibă acces la un loc de muncă în societatea noastră, Lavinia a răspuns: ,,E greu în condițiile în care atât anagajatorul nu se pune în pielea persoanei cu dizabilități și nici persoana cu dizabilități nu se pune în pielea angajatorului. E nevoie să ne înțelegem reciproc, să ne știm nevoile și niciodată să nu ne gândim: ,,las’ că merge și așa!”. Persoana cu dizabilități trebuie să înțeleagă că nu angajează nimeni de milă, iar angajatorul trebuie să înțeleagă că persoana cu dizabilități are nevoie de sprijin, de suport, de adaptarea locului de muncă, de adaptarea programului de lucru. După o experiență neplăcută, anagajatorul cu greu va mai angaja o persoană cu dizabilități”.

Lavinia adaugă că mediul fizic este încă inaccesibil tuturor. ,,Degeaba avem lift, rampe la scara blocului, dacă pe stradă trebuie să trecem peste nu știu câte obstacole (mașină parcată în fața trotuarelor adaptate, autobuzele nu deschid rampele etc) să ajungem la serviciu. E greu, dar cu sprijin se poate!”, explică aceasta.

Dizabilitatea nu a împiedicat-o să lucreze, să ajute comunitatea din care face parte și să-și împlinească visurile. În prezent, lucrează în cadrul ASCHF-R filiala Argeș, ca director executiv.

,,Coordonez toată activitatea organizației, alături de cei șase colegi pe care îi am. Organizația are un centru de zi pentru persone adulte cu dizabilități, avem un atelier de reparații și distribuții metariale ajutătoare și mai derulăm diverse activități cu tradiție, precum 1 Iunie, 3 decembrie, Crăciun. Urmează să termin cursurile de master în vară. Locuiesc cu soțul si părinții mei. Avem trei cățeluși bichon maltez, pe care îi considerăm copiii noștri. Îmi place să călătoresc și ori de câte ori am ocazia, plec să văd locuri frumoase”, povestește Lavinia.

În afară de plăcerea de a călători, o altă pasiune a tinerei argeșence este gătitul. Lavinia spune că îi place să ,,cocheteze” cu bucătăria și să experimenteze rețete noi și interesante.

,,Mama gătește foarte bine, și eu mai stau pe lângă ea. De-a lungul timpului, m-am îndeletnicit cu tot felul de deprinderi: croșetat, desen și gătit. Îmi place să încerc rețete de pe internet, ceea ce mi se pare mai interesant și mai gustos. De mică, am cochetat când și când cu bucătăria”, afirmă Lavinia.

Pasiunea pentru gătit și dorința de a învăța lucruri noi au determinat-o să intre în concursul Step Chef Atipic. Această alegere a fost una fericită, aducându-i premiul al-III-lea.

,,Am aflat de competiție de la președinta organizației noastre naționale. Am primit pe mail date despre concurs. Mi s-a părut super interesant și recunosc că și premiul a fost și mai atrăgător. Mi-am zis că trebuie să încerc, că o să am de învățat și mă bucur că mi-am ascultat intuiția. Dar nu mă gândeam că o să ajung să iau locul 3. Departe de mine să cred că pot să trec atât de departe. Am venit la concurs fără pic de emoție și m-am lăsat dusă de val. Abia când mi-am auzit numele nominalizat de  Chef Antonio Passarelli m-a podidit plânsul”, spune Lavinia.

Lavinia povestește că participarea la Step Chef Atipic a fost una dintre cele mai frumoase experiențe de viață, fiind bucuroasă că prietenii și colegii ei, Bicleșanu Ileana Loredana și Dinuță Alexandru Gabriel, au reușit să o însoțească și să o susțină pentru a participa la acest concurs.

În ceea ce privește secretul care a făcut diferența la preparatul său, ea afirmă: ,,Sincer nu știu dacă am avut un secret sau un gust anume, am făcut toate preparatele ca pentru mine. Sunt o gurmandă, tot ceea ce am făcut a fost să pun mult suflet și să mă folosesc de cele mai bune ingrediente oferite în cutie de Chef Passarelli.

În prezent, Lavinia așteaptă cu nerăbdare vacanța, bucurându-se de absolvirea masterului. Între timp, își dorește ca proiectul ei, acela de a transforma o casă achiziționată în cel mai frumos centru de zi pentru persoanele cu dizabilități, adaptat nevoilor acestora, să devină realitate. Mai multe detalii despre proiect aici: https://aschfrdisabilitate.wordpress.com/2022/04/20/contam-pe-tine-sprijinul-tau-fara-sa-te-coste-nimic-poate-aduce-multa-bucurie-in-sufletele-persoanelor-cu-dizabilitati/

,,Pentru mine a fost o perioadă agitată, și mai am puțin de tras până în august când voi lua vacanță. Aștept cu nerăbdare vacanța să mă relaxez și să mă bucur, sper eu, de absolvirea masterului. Între timp, căutăm donatori pentru planul nostru de mutare a centrului de zi de la organizație, dintr-un apartament, într-o casă reamenajată și adaptată special nevoilor persoanelor cu dizabilități”, menționează Lavinia.

În final, Lavinia transmite cititorilor Jurnal Social  ,,să aibă încredere în ei, orice ar fi! Să se lase inspirați de tot ce e mai frumos în jurul lor și să pună suflet în tot ceea ce fac!”

Concursul Step Chef Atipic a fost organizat de Step-Hear România, Rampe Mobile și BILANCIA România și are ca demers incluziunea persoanelor atipice și promovarea dreptului la o viaţă normală pentru persoanele cu dizabilități. Partener principal al evenimentului a fost Nestlé România, iar parteneri strategici: Asociaţia Nevăzătorilor din România, Consiliul Național al Dizabilității din România și Grupul de Inovație și Expertiză Socială. Concurenții au fost jurizați de către: Chef Antonio Passarelli, Chef Mika Passarelli și somelierul Andrei Popa.

Premiile acordate câștigătorilor au fost în valoare de 4.600 de Euro.

Fotografiile folosite în ilustrarea acestui material sunt semnate Step Chef Atipic.

Articolul Elena Lavinia Besnea: Dizabilitatea e o provocare și necesită multă adaptare. Chiar dacă nu este ușor, trebuie să cauți soluții să continui apare prima dată în Jurnal Social.

Radu Alexa, în vârstă de 41 de ani, de profesie jurist, este genul de om care te inspiră și te motivează, pentru care nu există conceptul ,,Nu pot”. El a fost criminalist la Inspectoratul Județean Suceava până în 2014, când în urma unui accident casnic a rămas imobilizat într-un scaun rulant. Cu toate acestea, Radu alege în fiecare zi să arate oamenilor din jur că este un învingător și că viața merită trăită indiferent de greutățile prin care treci. În prezent, el este pensionar MAI. Totodată, Radu se implică în multe proiecte umanitare și luptă pentru drepturile persoanelor cu dizabilități. De curând, Radu a câștigat locul II la ,,Step Chef Atipic”, prima ediție a concursului de gătit pentru persoane cu dizabilități.

Radu povestește că viața lui s-a schimbat brusc, în urmă cu opt ani.  Avea o viaţă normală, o familie reuşită (o soție, un copil), însă, la un moment dat, un accident stupid a schimbat totul.

,,În septembrie 2014, am suferit un accident (cădere de la înălțime), în urma căruia mi-am fracturat coloana și în consecință am rămas imobilizat în scaun rulant, încadrat în grad de handicap grav cu însoțitor”, a spus el.

Radu spune că a trebuit să învețe că dizabilitatea aduce cu sine o serie de incoveniente, fiind nevoit să se adapteze la noua viață, cea dintr-un scaun rulant.

,,Dizabilitatea vine la pachet cu multe inconveniente, cele mai multe cauzate de slaba accesibilizare a spațiului fizic. Mai exact, centrul orașului în care locuiesc este accesibilizat în proporție de cca. 60%, dar pe măsură ce te depărtezi de centru deplasarea în scaun rulant este din ce mai dificilă până la imposibilă. Așadar, pentru a duce o viață aproximativ normală, trebuie să te adaptezi, să-ți schimbi anumite obiceiuri, să configurezi trasee de deplasare în funcție de accesibilitatea spațiului”, explică Radu.

Radu adaugă că și-a achiziționat o mașină pe care a adaptat-o nevoilor lui și care îl ajută să fie independent.

,,La acest moment, pot spune că singura barieră este, așa cum am spus mai sus, legată de accesibilizare, în rest m-am adaptat și pot spune că sunt bine. Am adaptat o mașină pe care o conduc singur și, astfel, mă deplasez mai ușor. Aș mai putea adăuga că am simțit și o schimbare pozitivă de mentalitate a societății civile în ultimii ani, oamenii percep altfel persoanele cu dizabilități implicate în viața socială”, mărturisește tânărul sucevean.

În ceea ce privește accesul persoanelor cu dizabilități la un loc de muncă, Radu spune:

,,Despre piața muncii sunt multe de discutat. Îmi spunea cândva un antreprenor local de succes că ,,numai cine nu vrea nu muncește”, locuri de muncă sunt, antreprenori dispuși să angajeze persoane cu dizabilități sunt, astfel că incluziunea persoanelor cu dizabilități pe piața muncii poate deveni o realitate. Evident, sunt chestiuni de adaptare pentru ambele părți, dar tendința de angajare cred eu că este una ascendentă”.

Dizabilitatea nu l-a împiedicat să-și urmeze visurile, să lucreze și să-i ajute pe alții, contribuind la dezvoltarea comunității. Radu a reușit să-și înființeze propria Asociaţie umanitară: „Help and advace”, prin care desfășoară proiecte umanitare.

,,Eu, fiind pensionar, nu mă gândesc la angajare, nu din comoditate, ci din perspectiva timpului. Am un ONG cu care desfășor lunar mini-proiecte unamitare, sociale, sportive, sunt și asociat într-un SRL în domeniul construcțiilor, și deja orarul meu zilnic este destul de încărcat”, mai spune Radu.

În timpul liber lui Radu îi place să gătească. El mărturisește că această pasiune ce îl destinde și-a descoperit-o pe parcursul pandemiei, când lipsa de activități exterioare l-a îndemnat să stea mai mult în bucătărie.

,,Am început să gătesc de când cu pandemia COVID-19. La început mai timid, apoi cu timpul a început să-mi placă, practic în bucătărie mă relaxez”, spune el.

Dorința de a socializa și de a primi un feedback din partea unor profesioniști l-a determinat pe Radu să se înscrie la concursul ,,Step Chef Atipic”.

,,Despre concurs mi-a spus o prietenă din Iași, Oana Mocanu, președinta Asociației Nevăzătorilor din România – Filiala Județeană Iași. De fapt, mi-a trimis un link pe facebook. De ce m-am înscris? ,,For fun”, am zis că mi-ar prinde bine puțină socializare după pauza de COVID, și mai mult decât atât, să primesc și un feedback de la un juriu profesionist”,  a explicat Radu.

Radu spune că inițial și-a dorit să meargă la ,,Step Chef Atipic”, pentru a se binedispune, dar a realizat că ,,ritmul competiției te prinde fără să vrei, când vezi în jurul tău concurenți implicați, dedicați bucătăriei”. Astfel că a intrat în joc și a câștigat, în cele din urmă, locul 2.

Radu crede că ceea ce a făcut diferența a fost faptul că a gătit simplu și din suflet.

,,Ce a făcut diferența? Faptul că nu am încercat să reproduc niște rețete, ci am pus gust din suflet, am gătit cu drag și asta a făcut ca preparatul final să placă juriului. Am fost atent la recomandările juriului, nu m-am complicat, am gătit simplu, cu mult gust, am căutat să asociez corect ingredientele din farfurie”, a menționat Radu.

Radu mai spune că își dorește să fie sănătos și să poată gestiona proiectele pe care le are în desfășurare, iar pe viitor ,,să ducă pasiunea pentru gătit la un alt nivel”. De asemenea, el își dorește să se înscrie și la un concurs de gătit ,,normal”, nu doar ”atipic”, deoarece ,,confirmarea primită din partea juriului Step Chef Atipic” l-a încurajat să persevereze în bucătărie.

,,Fiți exact ce vreți să fiți, aveți încredere în voi. Nu vă lăsați conduși de prejudecăți și nu vă impiedicați de bariere pe care nu credeți că le puteți înlătura. Există loc pentru fiecare pe acest pământ, în orice domeniu, totul e să spui: DA, vreau să fac ! DA, vreau să devin!… Zâmbiți mereu și înconjurați-vă de oameni veseli”, transmite Radu cititorilor Jurnal Social.

Concursul Step Chef Atipic a fost organizat de Step-Hear România, Rampe Mobile și BILANCIA România și are ca demers incluziunea persoanelor atipice și promovarea dreptului la o viaţă normală pentru persoanele cu dizabilități. Partener principal al evenimentului a fost Nestlé România, iar parteneri strategici: Asociaţia Nevăzătorilor din România, Consiliul Național al Dizabilității din România și Grupul de Inovație și Expertiză Socială. Concurenții au fost jurizați de către: Chef Antonio Passarelli, Chef Mika Passarelli și somelierul Andrei Popa.

Premiile acordate câștigătorilor au fost în valoare de 4.600 de Euro.

Fotografiile folosite în ilustrarea acestui material sunt semnate Step Chef Atipic.

Articolul Radu Alexa: Nu vă lăsați conduși de prejudecăți și nu vă impiedicați de bariere pe care nu credeți că le puteți înlătura apare prima dată în Jurnal Social.

Autor: Daria Hanțiu

Dorin Turigel, în vârstă de 62 ani, locuiește în comuna Dobrești, județul Argeș. Acesta suferă de un handicap grav, având o boală autoimună, hematologică și cu complicații de diabet. Această boală se manifestă prin necoagularea sângelui. Din cauza unei dispute între vecini, a apelat la greva foamei.

În 2002 se afla în Italia când acesta a suferit o hemoragie și a trebuit să se interneze. Atunci a aflat pentru prima dată despre această boală care s-a dezvoltat pe parcursul vieții. După patru luni de zile petrecute în spital, doctorii italieni au reușit să-l stabilizeze. A făcut tratament doi ani de zile la o clinică de hematologie din Italia, fiind ajutat de doctorul Sandro Andriani.  Ulterior, a revenit în țară unde s-a pensionat din cauza gravității bolii. Afecțiunea de care suferă și  tratamentele i-au scăzut activitatea fizică. Fiind destul de sensibil trebuie să fie foarte atent cu factorii externi ce-i pot agrava starea de sănătate.

Domnul Dorin Turigel  este în continuare susținut de guvernul italian care l-a ajutat foarte mult pe durata tratamentelor, susținându-l și financiar. 

Turigel Dorin a apelat la greva foamei din cauza unei dispute între vecini. Acesta relatează că în 2002-2003 când pe atunci se afla în Italia, mătușa sa și-a vândut gospodăria unor frați din București. Aceștia au cumpărat în acte, o suprafață de 3.000 de m², deși mătușa acestuia avea doar 2.000 m². Aceasta tranzacție s-a efectuat cu ajutorul unei terțe persoane care ulterior a devenit primarul comunei. Acesta i-a ajutat să construiască casa întinzându-se pe 3.000 m², intrând pe drumul de acces către celălalte patru familii de sus. Aceste case sunt situate pe un deal. Timp de 15 ani nu au fost probleme, după care au blocat drumul.

În momentul în care această familie a blocat drumul, domnul Turingel a sunat la poliție, aceștia au venit, l-au sunat pe domnul primar, iar acesta le-a spus ca domnul Turingel are drum, un drum printr-o râpă pe terenul unui alt cetățean, și pe care timp de doi ani de zile nu urcase nici o mașină, nici măcar ambulanța, fapt care l-a obligat pe Dorin Turingel să apeleze la instanță.

În acest an, domnul Dorin  a făcut COVID, varianta Delta, iar ambulanța nu a putut să ajungă la el din cauza drumului. Acesta a trebuit să se forțeze să coboare drumul nebătucit pentru a ajunge la ambulanță.

Procesul mergea atât de greu, încât domnul Dorin, în august 2021, a cerut o ordonanță prezidențială pe motivul dizabilității lui, el având frecvent nevoie de ambulanță. Nu a câștigat procesul, iar Judecătoria Topoloveni, inexplicabil, i-a dat părții pârâte câștig de cauză, domnul Turigel urmând să plătească cheltuieli de judecată în valoare de 4.500 lei.

Dorin a trebuit să ceară bani împrumut pentru a-și plăti avocatul, iar la Judecătoria Argeș a câștigat, relatează acesta.

În ianuarie 2022, Judecătoria Argeș a dat o hotărâre definitivă prin care obligă pârâtul să deschidă drumul, însă acesta a deschis în partea de sus a drumului doar o bucată din gard pe unde abia poate trece o mașină, iar în partea de jos există un gard mobil pe care pot să-l închidă oricând doresc.

Nemulțumirile au continuat și de o parte și de alta.

„Motivul pentru care pârâtul a închis drumul este acela că negăsind 3.000 m² au decis să închidă drumul și un pârâu. Cu ajutorul primăriei, schimbând harțile cadastrale s-au întins și au mai obținut alți 400 m². Drumul cu pricina este situat în spatele casei, în mod normal nu ar trebui să deranjeze pe nimeni”, afirmă Dorin Turingel.

O altă nemulțumire a domnului Turingel este aceea că, după trei mandate de vice-primar și alte trei mandate de primar ale domnului Irinel Georgescu, comuna arată într-un mod execrabil.

Din spusele acestuia, pe tot parcursul anilor, domnul primar nu i-a răspuns la nici o cerere făcută. Ultima cerere pe care a făcut-o, a fost cu un an și jumătate în urmă.  Neprimind nici un răspuns a ales să intre în greva foamei, considerând că poate prin această grevă poate schimba ceva.

În data de 18 aprilie 2022, Dorin Turigel a început greva foamei, pe care a susținut-o în fața primăriei Dobrești, în mașina sa. Autoritățile locale au sesizat greva acestuia și au venit la fața locului pentru a vedea despre ce este vorba. Însă, Dorin Turingel a cerut să ia legătura cu Prefectura Argeș. Într-un final, acesta a obținut o conversație cu domnul prefect, acesta spunându-i că după Paște vă încerca să găsească toate actele necesare elucidării cazului.

La începutul grevei, primarul credea că este o glumă, dar ulterior și-a dat seama că această grevă este reală. După o discuție scurtă cu domnul Dorin, acesta și-a trimis secretarul cu actele cerute de către Dorin.  Greva a luat sfârșit în data de 19 aprilie 2022, urmând ca domnul Dorin să se vadă cu domnul prefect pentru soluționarea cazului.

Punctul de vedere al domnului Irinel Georgescu, primarul din Dobrești, fiind altul. Domnul primar susține că drumul cu pricina nu este un drum public, iar în momentul în care mătușa acestuia a vândut casa, ar fi putut să o vândă fără acel drum, dar dânsa a vândut toata suprafața, astfel încât, în momentul de față drumul se află pe teritoriul familiei Miron. De asemenea, domnul primar susține că celălalt drum este drumul public care poate fi circulat cu o mică intervenție.

Acesta susține că domnul Turigel nu este atât de bolnav pe cât dovedesc actele. De asemenea, acesta a fost ajutat de către primărie pentru a putea cumpăra o mașină și schimbarea unor piese auto și, nu în ultimul rând, primarul consideră că aceasta este o dispută strict între vecini.

Pentru a avea mai multe puncte de vedere, am încercat să iau legătura și cu Prefectura Argeș. Am reușit să stabilesc o posibilă conversație telefonică care nu s-a concretizat, deoarece nu mi s-a mai răspuns la telefon.

(1) Persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale și/sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu șanse egale la viața societății, necesitând măsuri de protecție în sprijinul integrării și incluziunii sociale. (2) De dispozițiile prezentei legi beneficiază copiii și adulții cu handicap, cetățeni români, cetățeni ai altor state sau apatrizi, pe perioada în care au, conform legii, domiciliul ori reședința în România, se arată în  Legea nr. 448/2006, art. 2.

(2) Autoritățile publice, furnizorii de servicii sociale, reprezentanții societății civile, precum și persoanele fizice și juridice responsabile de aplicarea prezentei legi au obligația să promoveze, să respecte și să garanteze drepturile persoanei cu handicap, stabilite în concordanță cu prevederile Cartei sociale europene revizuite, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, precum și cu celelalte acte interne și internaționale în materie la care România este parte, se mai arată în Legea nr. 448/2006, art. 4.

Articolul O persoană cu dizabilități a făcut greva foamei din cauza unui abuz apare prima dată în Jurnal Social.

În anumite condiții, neasfaltarea, de către autoritățile locale, a unei porțiuni de drum sau trotuar poate fi considerată o discriminare, se arată într-o hotărâre din vară a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). Mai precis, este vorba despre cazurile în care neasfaltarea unei străzi împiedică o persoană cu dizabilități, utilizatoare a unui scaun rulant, să aibă acces la strada principală, și astfel îi este îngrădit accesul la viața comunității și libertatea de mișcare.

Potrivit Hotărârii CNCD nr. 603/2021, o asociație ce activează în sprijinul persoanelor cu dizabilități locomotorii (neuropatia Charcot Marie Tooth şi alte boli neuromusculare similare), a reclamat că unul dintre membrii acesteia nu are acces la strada principală din localitate, deoarece primăria nu a asfaltat o porțiune de drum, de aproximativ 400 de metri, din fața casei acestuia. Pe lângă faptul că libertatea de mișcare i-a fost îngrădită, persoana cu dizabilități  a reclamat și pagube materiale semnificative, fiindu-i  distruse două mijloace de deplasare adaptate.

Asociația reclamantă precizează faptul că a încercat, în baza dreptului de reprezentare a membrilor, să aibă un dialog cu primăria comunei, însă această problemă nu a fost rezolvată nici până în prezent, deşi s-au făcut lucrări de reabilitare pe străzile învecinate celei pe care locuia persoana cu dizabilități.

,,Petenta consideră că a epuizat toate mijloacele de comunicare cu Primăria Schitu, iar în acest context, se vede nevoită să înainteze sesizarea prezentă considerând că în cazul beneficiarului se poate vorbi de o discriminare care se perpetuează de ani de zile, fiindu-i îngrădit accesul la viaţa comunităţii din care acesta face parte. În concluzie, petenta consideră ca tratamentul aplicat beneficiarului asociației poate fi considerată discriminare având în vedere faptul că acestuia i se creează și pagube materiale, fiindu-i distruse scaunele rulante”, se arată în hotărârea CNCD.

Pe de altă parte, primăria susține că strada unde locuiește persoana cu dizabilități este prevăzută în planul de achiziții privind asfaltarea străzilor din localitate, urmând ca lucrarea de infrastructură, care cuprinde și asfaltarea drumului de acces al persoanei reclamante la strada principală, să fie demarată după ce vor fi alocate fondurile necesare de către autorități.

Având în vedere faptul că, așa cum susține Curtea Constituțională, “principiul egalităţii implică un tratament egal pentru toţi cetăţenii aflaţi în situaţii egale”, CNCD a decis că e vorba despre o discriminare directă.

Se poate vorbi despre discriminare directă atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

• existența unui tratament diferențiat manifestat prin: orice deosebire, excludere, restricție sau preferință;
• existența unui criteriu de discriminare;
• existența unui raport de cauzalitate între criteriul de discriminare și tratamentul diferențiat;
• tratamentul diferențiat trebuie să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a unui drept recunoscut de lege;
• existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile.

„Prin urmare, având în vedere întregul complex de împrejurări şi documentele existente la dosar, Colegiul constată că se poate reține existența faptei de discriminare, conform art. 2, alin. 1 din OG nr. 137/2000”, se mai precizează în hotărârea CNCD din vară.

Potrivit hotărârii, CNCD a stabilit aplicarea unei amenzi contravenționale cu avertisment primăriei reclamate și i-a recomandat ,,să ia măsurile necesare în vederea facilitării și permiterii accesului persoanelor cu dizabilități conform prevederilor legale, până la demararea și finalizarea lucrărilor conform planurilor de achiziții publice. Prin amenajarea mai multor căi de acces disponibile se va facilita accesul persoanelor cu dizabilități în zonele corespunzătoare și se va asigura rezolvarea nevoilor acestor persoane”.

Articolul Neasfaltarea unei străzi poate reprezenta, în anumite situații, o discriminare apare prima dată în Jurnal Social.