Există oameni înzestrați cu o voință nemaipomenită și cu o determinare ieșită din comun, care devin o sursă de inspirație pentru ceilalți. Există oameni care arată că pot să miște munți, figurativ vorbind, chiar dacă nu-și pot mișca bine corpul, printr-o ambiție de fier și o credință de neclintit. Un astfel de om este Alex Szollo, din Timișoara, un învingător, care nu a lăsat handicapul să-l definească și care demonstrează în fiecare zi că ,,viața bate filmul” și chiar merită trăită.

Alex Szollo, în vârstă de 30 de ani, s-a nascut cu paralizie cerebrală, însă această dizabilitate nu i-a ucis aripile în zbor și nici dorința de a face o diferență în viață. În ciuda condiției sale, care îi face aproape imposibilă mobilitatea, a reușit să cucerească cele mai îndepărtate orizonturi, devenind conștient de puterile mentale și sufletești cu care este înzestrat și încercând să și le șlefuiască cu migală și curaj.

Cu o minte strălucitoare și un spirit invincibil, a reușit să fie cel mai bun student al Facultății de Litere, scrie recenzii de cărți, face traduceri internaționale și publică cărți. El arată că omul se poate ridica deasupra tuturor obstacolelor vieții, prin optimism și voință, iar ,,zidurile” există doar în minte.

,,Foarte multă lume îmi spune, tu ai reușit, tu ești un învingător, tu ți-ai depășit condiția. Nu. După mine, singurul om din istoria umanității care și-a depășit condiția a fost Hristos și rămâne. Am fost învățat mereu că cei mulți nu vor adapta niciodată mediul la nevoile celor puțini și trebuie să lupt, să răzbesc și să fiu foarte, foarte hotărât să obțin ceea ce vreau, în același timp fiind cât mai discret și cât mai …nu știu exact cum să zic, cât mai aproape de decența umană, fără să ridic pumnul în aer să spun eu sunt, eu vreau, eu am drepturi, eu trebuie să fiu respectat”, spune Alex Szollo.

Alex a absolvit Universitatea de Vest din Timișoara și a urmat cursurile Universității din Toronto, Canada. Hotărârea și atitudinea lui pozitivă de care dă dovadă i-a inspirat atât pe colegi, cât și pe profesori.

Alex consideră că adevăratul handicap ţine de ignoranţă și că fiecare hotărăşte singur cât este sau nu de handicapat. Este conștient că este diferit și acceptă acest lucru, încercând prin exemplul său să schimbe mentalități și vieți.

,,Vocea voastră contează, faceți-vi-o auzită, fiți demni, fiți conștienți că sunteți diferiți și îmbrățișați cu toată forța lucrul ăsta. Pentru că există două moduri de a te raporta la ideea de a fi diferit, să te cramponezi de ea, să spui că mie nu-mi iese cutare lucru în viață pentru că sunt diferit și mi se pun piedici sau poți să spui da, uite, sunt diferit fizic vizibil, și pot să fac o diferență mare în viața cuiva și uite, voi începe chiar de azi”, a povestit Alex Zsollo.

Alex consideră că a reușit să-și împlinească visurile, deoarece a avut lângă el oameni care nu i-au tăiat aripile, care au văzut mai mult în el decât niște limite și i-au,, hrănit” crezul de a reuși. El a putut să treacă prin toate furcile caudine ale vieții, fiind sprijinit de părinții săi, oameni deschiși și dedicați, care l-au ajutat să înțeleagă că singurele bariere sunt, de fapt, cele pe care și le ridică omul cu propriile mâini.

Tânărul își dorește ca prin atitudinea lui să-i inspire și să-i ajute pe cei din jur să-și urmeze visurile.

,,Viața-i frumoasă. Căutați minunea din fiecare clipă și continuați-vă aventura cunoașterii în fiecare zi…”,  a mai spus Alex Szollo.

Articolul Povestea lui Alex Szollo, tânărul care demonstrează în fiecare zi că ,,viața bate filmul” și chiar merită trăită apare prima dată în Jurnal Social.

Până la vârsta de 7 ani nu a rostit niciun cuvânt și a avut în permanență nevoie de sprijin.  Astăzi a reușit o performanță demnă de menționat. A terminat clasa a VIII-a ca șef de promoție la Școala Gimnazială „Aron Cotruș”. E povestea plină de inspirație și ambiție a lui Mihnea, un elev arădean și a părinților lui, care s-au încăpăţânat să reuşească chiar dacă nu li se dădeau mari șanse.

După ce fiul lor a fost diagnosticat cu autism, părinții, alături de terapeuți, profesori și colegi, au căutat soluții pentru a-l ajuta pe Mihnea. Și au găsit.

Mamă tânărului spune că nu e ușor să fii părintele unui copil «diferit» de ceilalți copii, un copil care suferă de autism, însă ei au învățat de-a lungul acestor ani că bunătatea, blândețea și înțelegerea sunt cele mai de preț principii dacă vor  să-l ajute și au încercat să îl înconjoare pe Mihnea de oameni care cred în aceste principia.

Autismul este una dintre cele mai grave tulburări neuropsihice, care se caracterizează prin dificultăți de comunicare și interacțiune socială, precum și prin comportamente repetitive. În lume, un copil din 60 este diagnosticat cu această boală.

Pentru a reuși în astfel de cazuri este nevoie să se țină cont de gradul de afectare a copilului, de stadiul în care se află recuperarea, precum și de integrarea școlară. Educația cu blândețe și toleranță poate ajuta mult copilul și poate schimba mentalități.

„Integrarea în colectivitate a fost alegerea potrivită, iar progresele lui Mihnea au depins în primul rând de oamenii din acel loc, devenit în ultimii patru ani universul lui. Am ajuns cu mari emoții la Școala Gimnazială «Aron Cotruș» la început de gimnaziu, asta după ce fusese refuzat de o altă școală unde am vrut să-l înscriem și unde urmau să ajungă și foștii lui colegi din clasa a IV-a. Începând de la domnii directori, doamnele diriginte, toți profesorii din şcoală, doamna secretară și continuând cu toți colegii de clasă și părinții lor, dar și cu domnul de la portă și femeia de serviciu, toți au devenit prietenii lui. Nu au pus presiune pe el în a executa perfect și corect activitățile și temele, ci mai mult l-au învățat cu răbdare, că este important să ceară ajutor și să finalizeze activitatea începută. Ne-am dat seama că poate această «umbrelă a educației cu blândețe» poate feri de «ploaie» mulți părinți. Le poate oferi idei, sprijin, înțelegere, răspunsuri, iar profesorii care cred în această tactică pot contribui și ei la schimbarea mentalității”, a povestit mama elevului.

Mama lui Mihnea a subliniat că efortul lor comun în școală, efortul terapeuților și al familiei, au dus la rezultatele obținute de Mihnea în acești ani petrecuți în școală. Prin faptul că i-au acordat atâta timp cât a avut nevoie, că au avut răbdare și că l-au motivat să reușească,  practic, i-au dăruit o «fereastră spre lume».  Iar Mihnea este recunoscător pentru că de acum înainte visurile lui pot deveni posibile.

Mihnea este un exemplu de perseverență și de ambiție, învățându-i  pe cei din jur să fie puternici în momentele grele și să nu renunțe să creadă în visurile lor. Este important ca profesorul să nu fie doar un distribuitor de date, ci să mergă «umăr lângă umăr» în toate aventurile cunoașterii elevilor săi. Trebuie să-i îndemne să gândească, să caute, să fie curioși și să reușească.

Articolul Povestea elevului diagnosticat cu autism, șef de promoție la Școala Gimnazială „Aron Cotruș”. apare prima dată în Jurnal Social.

Voință. Putere de a lupta. Perseverență. Dorința de a învăța și de a fi util celorlalți. Speranță. Toate aceste atribute îl caracterizează pe tânărul Marius Girada, un învingător. Pentru el nu există ,,Nu pot!”. Ştie din experienţă proprie că viaţa e un cocktail din lumini și umbre, din dureri și bucurii, de multe ori în concentrații inegale, că ea are suişuri şi coborâşuri, dar că niciodată nu trebuie să abandonezi cursa, că important e modul în care reuşeşti să abordezi obstacolele din traseul personal și să le depășești. A privit dincolo de propriile limite și a descoperit o lume plină de posibilități. Povestea sa este o adevărată lecție de Viață…, de Curaj și de Iubire pentru Dumnezeu și semeni – poveste pe care a pus-o într-o carte ,,Dorința de a face mai mult”, carte scrisă cu vârful nasului și nu cu pixul sau cu degetele pe tastatură, așa cum am crede. Această carte aparte a fost lansată de curând, într-un cadru familial, unde prieteni veniți de departe i-au fost alături, bucurându-se de realizarea sa.

Jurnal Social: Mi-aș dori ca povestea ta să fie cunoscută și de alți oameni. Mai întai, aș dori să spui câteva lucruri despre tine și despre lupta pe care o duci zi de zi cu boala.

Marius Girada: Sunt Girada Marius, din Dorohoi, am 40 de ani şi, din cauza naşterii grele, am un handicap fizic gradul întâi. Pe lângă atacarea mersului, handicapul mi-a atacat mâinile, având mişcări involuntare şi tulburări de limbaj. Eu lucrez la PC cu nasul, pentru că nu am siguranță în mâni, însă niciodată n-am văzut asta ca un dezavantaj, ci ca o victorie, pentru că aș fi putut să nu pot nici atât. Reușita mea a fost pentru unii o curiozitate, căci cineva de la Pro tv m-a cautat numai să vadă cum scriu la PC și mi-a mărturisit că a încercat să scrie și el la PC cu nasul, dar n-a putut. Din cauza handicapului, nu am reușit să merg la școală, dar dorința de a acumula cât mai multe cunoștințe, o am de mic. La un moment dat, am dorit sa creez și eu, așa cum aud că au făcut cei pe care îi ascult mereu. Îmi place să scriu versuri și sunt un ,,luptător!”. Dovadă stând blogul meu, precum și grupurile de pe facebook în care activez.

J.S.: Cum a fost pentru tine perioada copilăriei? Ce amintiri ai din acea perioadă?

M.G.: Primul lucru major din viața mea au fost cei 10 ani la Centrul de recuperare de la Dezna, judetul Arad, în perioada 1980-1990. Îmi amintesc cu multă plăcere de acești ani, deoarece la Dezna nu m-am simțit în spital, ci într-o mare familie. De la șeful spitalului, medicul Corneliu Bârsan, și până la femeile de serviciu, toți îți erau prieteni. Primul pas în pregatirea mea, l-am facut la logopedie, unde îmi plăcea enorm. Deși la acei ani ai mei, nu învățam din materii școlare, am învățat multe lucruri folositoare. Și pe lângă asta, am învățat ceea ce învață un copil mic, să port limba în gură, să mestec etc. Căci din cauza bolii, am învățat mai greu aceste reguli față de un copil sănătos. Spitalul este cu spatele lipit de munte, ceea ce făcea să fie o zonă superbă. Cu școala, am fost în prima tabără la Călimănești, pe Valea Oltului, în județul Vâlcea. Am petrecut 5 zile minunate într-o zonă superbă din țara noastră. Am vizitat Mănăstirea Cozia și Schitul Ostrov, două locuri pline de spiritualitate și de istorie. Am legat prietenii frumoase și a fost ceva de vis.

J.S.: Este impresionantă dorința ta de a învăța. Cu ce obstacole te-ai confruntat pentru a putea frecventa cursurile școlare?

M.G.: Din cauza handicapului, nu am fost îndemnat să merg la şcoală, şi acum regret; învăţând, aş fi putut să câştig acum propriul meu venit. Dorinţa de a acumula cât mai multe cunoştinţe am avut-o mereu. Văzând că pot să lucrez singur la P.C., în anul 2010, am început demersurile pentru a face învăţământ online, dar mi s-a aprobat după un an, învăţământul la domiciliu. Deci, în anul şcolar 2011-2012, am urmat, la domiciliu, clasele I-IV la Şcoala specială „Ion Pillat” din Dorohoi, actual Liceul Tehnologic. După terminarea clasei a IV-a, am fost chemat la Comisia judeţeană pentru evaluare, spunându-mi-se, din start, că s-ar putea să fiu respins, deoarece am depăşit vârsta de 30 de ani. Până la urmă, am fost repartizat tot la Liceul „Ion Pillat”, pentru anul şcolar 2012-2013. După două săptămâni, în care dna profesoară mi-a dat teste iniţiale, şcoala a primit dispoziţie de la aceeaşi Comisie că nu mai pot să figurez în această şcoală, invocându-se acelaşi motiv, că am depăşit vârsta de 30 de ani. Dar nu am renunțat. Am luat legătura cu reprezentanţii Comisiei, şi aceaştia m-au asigurat că o să găsească o soluţie pentru ca să pot continua studiile. Pentru unul ca mine, cursurile şcolii au început în luna februarie, 2013. Eram atât de fericit să fiu elev în clasa a V-a! Astfel, mi-am împlinit visul meu cel mai fierbinte: de a dovedi că şi persoanele cu dizabilităţi au puterea de a-şi depăşi destinul. Cu ajutorul Lui Dumnezeu, am terminat și clasa a V-a. Au fost cateva luni dificile, dar în același timp frumoase. Dificile, în sensul că, am înțeles mai greu ecuațiile, dar acum îmi plac. Când mi-a adus diploma, am fost surprins să văd că am luat premiul întâi.

J.S.: Faptul de a te naște cu un handicap înseamnă pentru mulți condamnare sigură la suferință, la izolare, la marginalizare? Cum privești tu acest fapt?

M.G.: AM O DIZABILITATE, DAR SUNT O PERSOANĂ NORMALĂ, este mesajul pe care doresc să-l spun lumii. Problema de sănătate pe care o am eu și alte persoane, nu e o rușine, ci o stare mai presus de puterea noastră. Unii dintre noi purtăm această cruce toată viața, dar și cu ea putem ajunge pe culmi înalte, așa cum putem vedea pe internet mari învingători din lumea întreagă.
Niciodată parinții mei nu m-au izolat, chiar din contră, am fost împreună peste tot, și poate de asta nici eu n-am fost complexat de handicap și am vrut din totdeauna să fiu o persoană cât mai normală și activă la tot ce se întâmplă în jurul meu, să fiu util. Îmi amintesc că atunci când mama alegea orez, eu încercam cu nasul să scot neghina. Apoi, când a apărut telefonia mobilă, am avut un telefon cu tastatura mai mare şi scriam sms-urile cu nasul. Când mi-am luat calculator, n-a mai fost decât un pas.

J.S. Care sunt cele mai pregnante probleme cu care te confrunți în prezent?

M.G.: O persoană cu dizabilități se confruntă cu diverse bariere, cum ar fi lipsa educației potrivite, a unui loc de muncă, precum și lipsa de accesibilizare a clădirilor. Îmi amintesc cum, în 2013, tata mă urca în brațe de afară până la ușa apartamentului. Acest fapt era periculos pentru amândoi, pentru că tata putea să facă accident vascular cerebral, din cauza efortului prea mare, iar eu puteam să mă lovesc. Am început să caut soluții pentru această problemă. În cele din urmă, am găsit pe un site din Italia un dispozitiv pentru urcat și coborât scările. Chiar dacă acest aparat ne-a făcut mai ușoară viața, mie și familiei mele, totuși, îmi doresc enorm să stau la curte. Am găsit pe cineva să-mi facă ceva, la bunica, dar se pare că statul ucide, în loc să ajute. Spun asta pentrut că documentația e minim 10000 lei, ori cu 3 pensii, un salariu de asistent personal și o îndemnizație, nu pot să dau această sumă.
Sunt iniţiatorul unei petiţii, ce are în obiectiv încadrarea spitalelor cu un kinetoterapeut şi un maseur. Iniţiativa ar fi extrem de benefică, mărind atracţia şi serviciile oferite de unităţile medicale, şi, totodată, ar veni în sprijinul celor cu nevoi speciale sau probleme de sănătate, de acest profil.

J.S.: Ce te motivează pentru a merge înainte și ce te inspiră în fiecare zi?

M.G.: IISUS HRISTOS. Credința în El îmi dă putere în fiecare zi. În plus, dragostea pentru părinți, care s-au sacrificat pentru mine, mă face să nu renunț la luptă. De asemenea, ceva ce port în interiorul meu, acea dorință de a cunoaște, de a învăța, de ajuta, de a mă simți folositor. Chiar zilele trecute, m-a întrebat tata cum stau fără tv. I-am răspuns că nu mă plictisesc niciodată. De exemplu, cânt un tropar, visez un proiect, îmi amintesc ceva frumos. În schimb, gălăgia inutilă mă obosește. Corectez mental o lucrare și când vin la birou o pun în pratică.
Ceea ce m-a făcut să merg mai departe a fost nădejdea că voi reuşi. Şi, în mare parte, am reuşit!

J.S.: În ciuda tuturor provocărilor vieții, tu continui să scrii și îți găsești refugiul în poezie. Ce înseamnă pentru tine scrisul, poezia?

M.G.: Scrisul este singurul mod de a-mi exprima starea sufletească, de a spune celor din jur cum văd eu viaţa din care, în ciuda problemelor pe care mi le-a dat, eu pot să iau partea frumoasă, care arată lucrarea Lui Dumnezeu şi veşnicia Sa, la care toţi nădăjduim. Prin scris, vă spun celor care doriţi să mă ascultaţi, ce vreau, ce simt, ce vreau să fac, de ce am nevoie, este mijlocul prin care comunic. Nu scriu pentru partea materială, ci scriu pentru că îmi place, că sunt foarte curios totdeauna când ajung la finalul unei lucrări, să văd cum iese, iar asta aflu de la prietenii şi cititorii mei. Atunci sunt foarte fericit.

J.S.: Îți mai amintești care a fost prima poezie? Câte cărți ai scris? Dă-ne mai multe detalii despre ele.

M.G.: „Mă zbăteam asemenea unui peşte pe uscat,
Luna strălucea pe cer,
Era ceasul când trebuia să mă nasc,
Dar puteam să şi pier”.Aceasta e una dintre primele mele poezii. De atunci, s-au adunat mai multe poezii. Am scris trei cărți. Cu ajutorul Asociatiei IHTIS, am reușit să-mi împlinesc un vis, acela de a-mi publica o mica parte dintre poezile mele, în cartea cu mai mulți tineri autori cu și fără dizabilități, numită ,,RĂVAȘ PENTRU LUMEA DE AZI”, lansată, pe 3 Decembrie 2009, la prima ediție a festivalului ,,SUFLET LÂNGĂ SUFLET PRIN COLINDUL ROMÂNESC”, unde bucuria a fost imensă.
Tot cu ajutorul Asociației IHTIS, am reușit să scot și cartea mea de poezii ,,VIAȚA ROMÂNILOR ȘI CREDINȚA LOR”, apărută în cadrul proiectului Editura IHTIS. Când mi-a apărut cartea, simțeam că plutesc de fericire… A fost lansată în cadrul spectacolului ,,Un zâmbet și un gând frumos pentru mama”, organizat de elevii Seminarului Teologic ,,Sfantul Ioan Iacob”, din Dorohoi, pe 8 martie 2011. Pentru mine, bucuria a fost mare, deoarece participam pentru prima dată la o acțiune ,,în lume”, iar cartea am dedicat-o mamei. Pe 24 Mai 2011, am fost invitat de dnul profesor doctor în filozofie Ciprian Voloc să particip la una din sedințele Cenaclului Editor. A fost unul dintre cele mai frumoase evenimente din viața mea, când cartea mea de poezii a fost analizată și apreciată de cei mai mari oameni de cultura ai Dorohoiului. Cu acest prilej, am fost invitat să fiu co-autor cu cateva poezii la cartea Antologia Dorohoiului. Bucuria a fost enormă, că pot fi co-autor la aceasta carte alături de oameni de valoare din orașul meu. Cea mai recentă carte este ,,DORINȚA DE A FACE CÂT MAI MULT” (poezie și proză).

J. S.: De curând, ai lansat volumul ,,DORINȚA DE A FACE CÂT MAI MULT”. Ce teme abordează noua carte și ce emoții ți-a trezit acest eveniment?

M.G.: Într-o zi însorită de Mai, pe 19, anul acesta, am lansat în parcul Cholet, cartea ,,DORINȚA DE A FACE CÂT MAI MULT”, înconjurat de un grup de oameni cu o mare valoare pentru sufletul meu. A fost un eveniment ce mi-a adus multă bucurie.
Tot ceea ce eu scriu este din viaţa de zi cu zi, cu bune şi cu rele. Cartea cuprinde momente autobiografice și poezii, la care am lucrat aproape 7 ani. În ea, scriu în mod detaliat despre toate locurile prin care am fost, în căutarea vindecării, despre toţi oamenii întâlniţi, despre toate uşile care mi s-au închis în nas, dar şi despre porţile ce mi s-au deschis ca prin minune, prin intermediul unor oameni extraordinari.

J.S.: Ce îți dorești să faci pe viitor?

M.G.: Îmi doresc lucruri firești, pe care orice om sănătos și le dorește: să am o familie, un copil al meu, o casă la curte. De asemenea, să-mi fac un ONG, prin care să pot ajuta tot mai mulți oameni.

Îi mulțumesc lui Marius Girada pentru interviu, pentru faptul că ne-a împărtășit crâmpeie din viața sa și, mai ales din lupta sa pentru o viață activă. Mai multe informații despre cartea lansată, precum și despre posibilitatea de a o cumpăra se pot găsi pe blogul lui: http://vreausalupt.wordpress.com/

Articolul Pentru tânărul Marius Girada nu există ,,Nu pot! apare prima dată în Jurnal Social.

Nicolae Simionescu sau Nicky, cum îi place să i se spună, este un băiat în scaun rulant din Polovragi, Gorj, student în ultimul an la Facultatea de Drept. Tânărul suferă de tetrapareză spastică, dar acest lucru nu îl împiedică nici pe departe să-și realizeze visurile. El este genul de om care dorește să schimbe lumea. Părinții lui, ambii profesori, i-au asigurat, cu mari sacrificii, accesul la o educație adecvată. Nu se lasă descurajat de problemele sale locomotorii și de sistemul din România care nu îi oferă șansa unei vieți normale. Din dorința de a face ceva pentru sine și pentru semenii săi, aflați într-o situație similiară, el s-a implicat în politică. Înarmat în această luptă inechitabilă cu voință, curaj și optimism, e determinat să învingă. Am stat de vorbă cu Nicky, pentru a-i cunoaște povestea, una despre ambiție și perseverență.

Lavinia E Niculicea: Cu ce provocări te-ai confruntat pentru a putea avea acces la o educație adecvată?

Nicky Simionescu: Pentru a avea acces la o educație adecvată m-am confruntat cu multe bariere impuse de societate. Primul și cel mai important obstacol a fost lipsa accesibilizării mijloacelor de transport în comun. Acest fapt m-a determinat să fac naveta cu mașina personală, ceea ce a implicat costuri uriașe.

Lavinia E. Niculicea: De ce ai ales Facultatea de Drept?

Nicky Simionescu: Am ales facultatea de drept, deoarece am avut șansa învățamântului la
distanță care nu implică naveta zilnică și fiindcă îmi place noțiunea de dreptate.

Lavinia E. Niculicea: Cine te-a susținut pentru a putea să-ți realizezi visurile?

Nicky Simionescu: Pentru a putea să-mi realizez visurile am fost susținut 100% de familia mea din punct de vedere financiar și moral.

Lavinia E. Niculicea: Ce hobby-uri ai?

Nicky Simionescu: Îmi place să stau în fața laptopului, să navighez pe internet, deoarece cu ajutorul său comunic cu lumea exterioară, și astfel timpul trece mai ușor.

Lavinia E. Niculicea: Ce te-a motivat să mergi înainte?

Nicky Simionescu: Mama mea a murit înainte să intru eu la liceu. Se poate spune că am mers înainte din inerție. Acel moment a fost și încă este cel mai greu din viața mea. Se întâmplă și acum să am momente în care spun că viața este grea sau nedreaptă. Pot spune că merg înainte pentru familia mea. Trebuie să încerc sa le ofer ceva la schimb, după ce ei au dus această luptă grea cu birocrația și lipsa de înțelegere a societății față de persoanele cu dizabilități.

Lavinia E. Niculicea: Ce te-a determinat să intri în politică?

Nicky Simionescu: Intrarea mea în politică a fost determinată de gândul că persoanele cu dizabilități nu pot să mai trăiască în această situație în care sunt, stigmatizate de societate, abandonate de stat și nevoite să supraviețuiască din niște venituri insuficiente. Persoanelor cu dizabilități, în Romania, li se refuză dreptul la o viață demnă. Simt o mare vină și greutate sufletească pentru moartea mamei mele și pentru starea de sănătate a tatălui și a surorii mele. Oricât am vrea să negăm, îngrijirea unei persoane cu dizabilitati duce la ,,costuri” uriașe din toate punctele de vedere: fizic, psihic, sufletește, financiar, etc.

Lavinia E. Niculicea: Cu ce bariere se confruntă o persoană cu dizabilități în România?

Nicky Simionescu: O persoană cu dizabilități se confruntă cu nenumărate bariere în țara noastră. De cele mai multe ori, ești nevoit să îți petreci o mare parte din timp în locuință, din cauza lipsei de accesibilizare a mediului exterior. Nu ni se oferă șansa de a munci. De asemenea, nu ni se asigură accesul la o educație adecvată. Au șansa de a dobândi o educație de calitate doar cei care sunt susținuți de membrii familiei care fac eforturi supraomenești, așa cum a fost cazul meu.

Lavinia E. Niculicea: Cum ai schimba situația grea a persoanelor cu dizabilități?

Nicky Simionescu: Schimbarea situației grele a persoanelor cu dizabilități din România este un proces foarte greu. El trebuie pornit de la mentalitatea societății în care trăim. Fiecare om sănătos trebuie să înțeleagă că în orice secundă poate ajunge să dobândească o dizabilitate. Apărarea drepturilor persoanelor cu dizabilități ține de drepturile fundamentale ale omului și de maturizarea democratică a societății noastre.

Lavinia E. Niculicea: Ce îți dorești să faci pe viitor?

Nicky Simionescu: Pe viitor, aș vrea să dobândesc calitatea de reprezentant al persoanelor cu dizabilitati în Parlamentul acestei țări. Este o misiune grea. Cred că, atât societatea în ansamblul său, cât și persoanele cu dizabilitati trebuie să înțeleagă că este nevoie de persoane cu dizabilități în politică, pentru a arăta că suntem cu adevărat o democrație bazată pe valori europene.

Articolul Povestea plină de inspirație a lui Nicky, tânărul care dorește să schimbe lumea, deși se află într-un scaun rulant apare prima dată în Jurnal Social.

Există povești de dragoste care merită să fie povestite, pe care le poți citi pe nerăsuflate și care te învață să lupți pentru ceea ce este pur și adevărat, să lupți pentru iubire, să treci peste toate obstacolele fizice și peste toate limitările omenești. O astfel de poveste este cea a unu cuplu american cu sindrom Down, care a reușit să emoționeze și să inspire o lume întreagă.

Unii oameni care îi priveau pe Paul și pe Kris Scharoun-DeForge de la distanță simțeau milă pentru ei. Alții îi descurajau pentru a nu face pasul important al căsătoriei. Dar cei doi tineri, născuți cu sindromul Down, se considerau cei mai norocoși oameni din lume și nu doreau să renunțe la visul lor, de a fi împreună. Doar moartea a reușit să-i despartă.

Paul Scharoun-DeForge a decedat luna trecută, la vârsta de 56 de ani, după o lungă bătălie cu boala Alzheimer, lăsându-și iubita soție, pe Kris Scharoun-DeForge, de 59 de ani, văduvă, după 25 de ani de căsnicie.

Ei au avut una dintre cele mai lungi și fericite căsnicii ale unui cuplu – cu sau fără sindromul Down – și au fost adevărate exemple, potrivit familiei.

Paul and Kris s-au întâlnit pentru prima dată la o petrecere pentru persoanele cu dizabilități, în 1980. După mai mulți ani de întâlniri, ea a luat inițiativa și l-a cerut în căsătorie.

,,Mă făcea să râd. M-am uitat în ochii lui și mi-am văzut viitorul, așa că i-am făcut propunerea… El a spus: Da!”, a mărturisit Kris.

Din nefericire, cei doi s-au confruntat cu diferite bariere în încercarea lor de a-și uni viețile, fiind nevoiți să demonstreze statului că au înțeles ce presupunea o astfel de căsătorie.

În cele din urmă, în anul 1993, li s-a permis să se căsătorească, după o logodnă de 5 ani.

Povestea lor inspirațională, care a fost popularizată în mass-media de-a lungul anilor, întrece orice scenariu de film.
,,Ei sunt modele de urmat pentru toți cei care doresc să aibă o relație bună.Erau o echipă: s-au respect unul pe altul și s-au sprijinit reciproc”, a declarat Susan Scharoun, sora mai mare a lui Kris.

Ambii provin din familii numeroase. Când ei s-au născut, medicii de familie le-au spus părinților lor că, din cauza sindromului Down, aceștia nu vor avea vieți împlinite și le-au recomandat să îi lase într-o instituție. Însă părinții au avut o încredere profundă în copiii lor și au ignorat sfatul, care s-a dovedit a fi o decizie importantă și înțeleaptă, pentru că cei doi au avut o viață extraordinară. Ambii au avut locuri de muncă și au trăit o viață independentă, fericită și productivă.

În urmă cu un an, Paul a prezentat simptome avansate de demență și a trebuit să se mute într-un centru, la 16 km distanță, pentru îngrijire intensivă. Totuși, ei luau masa în fiecare duminică, în casa surorii lui Kris. Paul nu a avut  nciodată probleme în a-și recunoaște soția.

Înainte de moartea lui Paul, Kris a desenat un fluture, vietate pe care el o iubea. Ea și-l imaginează acum ca fiind un fluture care zboară liber.

Articolul Poveste unui cuplu american cu sindrom Down, a reușit să emoționeze și să inspire o lume întreagă apare prima dată în Jurnal Social.

În urmă cu 6 luni, vă prezentam povestea jurnalistului Cristian Mureşanu, a cărui viaţă stă sub semnul ineditului, al reuşitei şi al cunoaşterii, descifrându-i tainele insolite. Un om cu o voinţă de fier, care a reuşit să transforme o experienţă nefericită într-o poveste de succes. Un om pasionat de ştiinţă, care a realizat interviuri de excepţie cu personalităţi ştiinţifice internaţionale, precum Bruce Lipton, Randy Scheckman (laureat al premiului Nobel), Miceal Ledwith (fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea). Se pare că realizările au continuat, reuşind să obţină un lucru extraordinar, asupra căruia merită să ne oprim: o revistă medicală internaţională de prestigiu i-a publicat povestea biotransformărilor ce au avut loc în corpul său, fenomen verificat şi confirmat medical. Pentru a afla mai multe despre acest subiect, am purtat o nouă discuţie cu jurnalistul Cristian Mureşanu, realizator al emisiunii ,,Ştiinţă şi Cunoaştere” de la TVR Cluj.

Lavinia Elena Niculicea: Deoarece interviul precedent a avut un feedback pozitiv din partea cititorilor, m-am gândit să continuăm discuţia cu dvs. despre cele mai recente activităţi. Ce ne puteţi spune despre publicarea poveştii dvs. în baza de date PubMed, precum și într-o revistă medicală internaţională de renume?

Cristian Mureșanu: În prezent, PubMed este cea mai mare bază de articole, care a început, iniţial, doar cu cele din domeniul medical, dar s-a extins atât de mult şi a devenit atât de bine citată, încât, în momentul de faţă, PubMed cuprinde marea majoritate a articolelor ştiinţifice din domenii diverse, precum biologie, chimie, medicină, farmaceutică, zoologie, şi multe alte domenii. PubMed publică rezumatele articolelor acceptate în reviste cu factor de impact, şi după ce acestea sunt vândute celor interesaţi, majoritatea articolelor devin disponibile, on-line, pe PubMed, în versiune integrală, ce pot fi consultate gratuit. O mică parte din povestea vindecării unei boli degenerative, de care am suferit aproape 15 ani, a ajuns în paginile unei reviste, care apare în ianuarie 2019. Au fost comunicate doar acele elemente necesare elaborării unui model biochimic de simulare sau stimulare parţială a efectelor biotransformării, în speranţa de a atrage atenţia comunităţii ştiinţifice asupra unui fenomen fiziologic real, dar care a fost neglijat de prea multă vreme.

L.E.N: Cum aţi ajuns la această performanţă, de a fi singurul jurnalist din România care publică într-o astfel de revistă?

C.M.: Cred că cea mai mare şansă a fost aceea de a realiza numeroase interviuri, cu personalităţi ştiinţifice de talie internaţională, precum cei pe care deja i-aţi amintit, prezentându-le, pas cu pas, cartea publicată la Universitatea Houston-Victoria, apoi articolul apărut în IJIRES, pe urmă am realizat interviuri cu un profesor universitar din Texas, de origine rusă, dar stabilit în SUA de zeci de ani. Întâmplarea a făcut că domnia sa era unul dintre cei doi editori-şefi ai revistei, și a analizat cu atenţie cartea mea, articolele anterioare. A înţeles imediat că este vorba despre un nou fenomen fiziologic, de mare însemnătate pentru ştiinţa medicală. M-a invitat să scriu la revista sa, deşi iniţial, eu îmi planificasem publicarea într-o revistă obscură fără valoare, spunându-mi, citez: ,,Este păcat ca asemenea informaţii valoroase să apară într-o revistă fără valoare. Te rog, scrie pentru revista noastră!” Sunt singurul jurnalist care publică în acea revistă, deoarece sunt singurul care am avut o poveste foarte bine documentată şi redactată în limbaj ştiinţific de nivel mediu. Aş putea adăuga faptul că sunt puţini profesori universitari, care au mai reuşit să publice acolo, deoarece sistemul de revizuire, cunoscut sub denumirea ,,peer review”, este foarte exigent. Se pretinde cunoaşterea limbii engleze la nivel profesionist, comunicarea datelor trebuie să fie foarte bine organizată, iar lista de referinţe bibliografice nu are voie să conțină nicio greşeală. Articolul se poate respinge pentru orice greşeală. Am trecut prin 4 etape de revizuire. Desigur, am fost ajutat, profesorul Siva a avut ideea de bază, aşa că el este autorul 1, eu sunt autorul 2, după care urmează autorul de corespondenţă şi co-autorii. Eu şi cu Siva am scris articolul în 3 luni, dar revizuirea a durat încă 6 luni, cu mare noroc, deoarece s-ar fi putut întinde până la 2 ani sau mai mult.

L.E.N. Ce conţine articolul care va face obiectul Volumului 18 al revistei intitulată ,,Central Nervous System Agents in Medicinal Chemistry”, adică ,,Agenţi ai Sistemului Nervos Central în Chimie Medicală”?

C.M.: Articolul prezintă câteva neajunsuri ale tratamentelor convenţionale actuale ale maladiilor degenerative ale discurilor intervertebrale, în partea introductivă, după care profesorul Siva a propus o ipoteză de lucru, bazată pe două studii anterioare, care au rămas în faza de teste pe animale de laborator. În continuare, am explicat faptul că anumite proteine, ce pot stimula crearea de noi celule funcţionale, necesare inelului fibros şi a nucleului pulpos, de fapt nu ar fi nevoie să fie injectate în pacient, deoarece ele se regăsesc şi în fluidul seminal (la bărbat), iar acestea ar putea fi recirculate, oferind astfel posibilitatea organismului să se vindece. Pe urmă, am povestit cum anume a evoluat boala în cazul meu, ce medicamente am folosit, ce efecte au avut acestea şi am prezentat câteva analize medicale, inclusiv RMN, ale căror imagini au fost analizate prin metoda de verificare dublu-orb, de către o persoană care nu îmi cunoştea nici boala, nici identitatea, nici povestea, şi nu ştia când anume au fost realizate cele 3 RMN-uri. Din analiza imaginilor, trebuia să spună unde se văd cele mai multe îmbunătăţiri şi să le descrie. În mod normal, boala degenerativă progresează cu trecerea timpului şi se agravează, uneori cu complicaţii severe. În cazul meu, pe o durata de 14 ani, boala are un traseu foarte rar întâlnit, de la stadiul 3 la stadiul 1 subclinic, când ea nu mai induce pacientului niciun fel de disconfort şi nu mai poate fi pusă în evidenţă decât pe RMN-urile moderne de înaltă rezoluţie. Cred că aceasta a fost partea cea mai convingătoare, care a contribuit mult la acceptarea articolului. În ultima parte, am oferit referinţele bibliografice, aproape 50 la număr, care arată că există numeroase studii la nivel de laborator, care ar putea aduce rezultate excepţionale în viitorul apropiat.

L.E.N. Cum aţi reuşit să stopaţi procesele degenerative şi să realizaţi biotransformările din organismul dvs.?

C.M.: Pentru a scurta povestea de zeci de pagini, descrisă în cartea mea (Biotransformări Celulare şi Fiziologice Complexe), disponibilă gratuit aici: https://www.academia.edu/32181783/Biotransformari_Celulare_si_Fiziologice_2006_-_2017_Editie_Adaugita o să descriu foarte condensat. După ce m-am îmbolnăvit şi am început să am dureri mari de spate, nimeni nu îmi putea oferi vreun sfat. La acea vreme, boala degenerativă era incurabilă prin definiţie. Dar, la cursurile de yoga, pe care le-am urmat o anumită perioadă de timp, ni se repeta, aproape obsesiv, faptul că trebuie neapărat să transformăm fluidele seminale (bărbaţii) şi cele menstruale (femeile), dacă vrem să avem dezvoltare personală, spirituală sau, pur şi simplu, să ne menţinem sănătoşi. Am acordat crezare acestei afirmaţii foarte neobişnuite, şi după mii de încercări nereuşite, în data de 3 februarie 2006, în jurul amiezii, într-o zi de vineri, s-a produs biotransformarea. Tot ceea ce a urmat de atunci şi până în prezent, este un efect continuu al acelui factor generator primar. Odată ce vindecarea se producea cu o viteză de 3 ori mai mare decât cea cu care boala se instalase în corpul meu, am avut, cum s-ar spune, cea de-a doua şansă în viaţă, adică de a reveni la starea de sănătate, însă, cu această ocazie, am vrut să descopăr fundamentele biologice ale acestei transformări, deoarece ele ar putea fi utile, cândva în viitor, tuturor oamenilor. Nu a fost necesar să depun un efort sau să fac o anume tehnică, pentru a anula efectele degenerării, ci doar să menţin biotransformarea pe poziţia ei de funcţionare automată. Mai mult decât atât, degenerarea nu poate fi oprită, însă se poate crea un proces compensator de regenerare, care să concureze cu degenerarea, pe baza diferenţelor de viteză. Dacă viteza de regenerare, ar putea fi crescută peste cea de degenerare, atunci, în mod logic, toate ţesuturile afectate se pot regenera. Dacă vitezele ar fi fost doar egale, atunci boala ar fi fost adusă la un nivel constant, ceea ce ar fi însemnat că ea ar fi fost în continuare incurabilă, însă fără progres în timp. Asta nu îmi era de mare folos, deoarece ar fi însemnat să rămân cu dureri şi, odată cu îmbătrânirea, să pierd viteza de regenerare, iar atunci degenerarea ar fi fost din nou în avans.

L.E.N.: Din câte am înţeles, aţi practicat yoga o lungă perioadă de timp. De ce practica yoga a fost insuficientă pentru declanşarea biotransformării?

C.M.: Rolul praticii yoga este esenţial în următoarele etape premergătoare, obligatorii: a) Educarea dietei, b) Educarea respiraţiei, c) Practica rostirii adevărului, d) Disciplina corpului (practica posturilor), e) Disciplina minţii (practica atenţiei focalizate), f) Demonstrarea dincolo de orice îndoială a existenţei biotransformărilor, (sublimarea şi transmutarea fluidului seminal), ori de câte ori se aplică un program corect şi complet de practici yoga. Practica yoga reprezintă un element demonstrativ şi pregătitor, însă ea însăşi rareori ar putea produce un rezultat permanent şi ireversibil al biotransformării (descrise de autor). Orice lucru care nu este sau nu poate fi explorat şi cunoscut la nivelul adevărului practic, este imposibil de educat la nivelul minţii. O astfel de practică yoga ar aduce beneficii echivalente, însă ea obligă practicantul să îşi respecte programul, zi de zi, pe tot restul vieţii. Cu alte cuvinte, el devine ataşat şi dependent de practica yoga, dacă în răstimpul acestor ani de practică nu apar şi alte elemente care să îl ajute să obţină biotransformarea permanentă şi ireversibilă. Practicantul yoga obţine o anumită educaţiei a corpului, un anumit control al minţii, un control asupra dietei, însă el va deveni dependent pe viaţă de practica yoga.

L.E.N: Revenind la această biotransformare pe care o descrieţi, ea oferă un grad de libertate practicantului, care e mai mult decât fabulos, adică, din ce am citit, dormiţi doar 4 ore pe noapte, consumaţi doar a 5-a parte din cantitatea de hrană solidă a unui om obişnuit, şi aveţi 20 de ore de timp liber pe zi, timp în care, conform celor declarate în carte, îl folosiţi după bunul plac, fără să practicaţi nici măcar o singură asana în ultimii 13 ani. Au fost interesați de asemenea avantaje și câţi dintre cititorii cărţii dvs. au mai reuşit să facă această biotransformare ?

C.M.: Da, evident, au fost interesaţi, numai că, din păcate, puțini au reușit biotransformarea parțială sau permanentă. Cele mai importante reacţii ale celor care mi-au ascultat conferinţele pe care le-am ţinut în ultimii 13 ani au fost: a) Au devenit somnolenţi şi au uitat tot ce am povestit;  b) Au apreciat, însă, imediat după conferinţă, au abandonat orice practică în acest sens; c) În 13 ani, 3 persoane au obţinut rezultate temporare, 2 persoane au obţinut rezultate parţiale, şi 1 persoană a obţinut rezultate permanente (profesorul indian Siva, de la Universitatea Houston-Victoria). Totuşi, chiar şi cu rezultate parţiale sau temporare, biotransformarea le-a adus unele beneficii.

L.E.N: Cum pot cititorii care au probleme de sănătate să ajungă la realizarea acestor biotransformări despre care ați scris în cartea dvs?

C.M.: În primul rînd, trebuie să citească cartea, cu atenţie, fără grabă, fiecare rând, cu răbdare şi să o printeze la un xerox. Îi rog foarte mult să o printeze şi nu să o lectureze de pe telefoane mobile, deoarece vor avea nevoie să îşi facă unele notiţe, semne, să extragă unele fraze, etc. După lectura integrală a cărţii, urmează lectura cu aplicare practică concretă, etapă cu etapă: cele 5 atitudini, exerciţiile practice şi consemnarea rezultatelor şi eşecurilor. A doua lectură se va focaliza pe o porţiune mai restrânsă din carte, aceasta poate fi recopiată separat pe alte foi, care să fie puse undeva la vedere. La stadiul actual de dezvoltare al ştiinţei şi al conştiinţei, noi nu avem mijloacele tehnologice şi medicale de a rezolva problema maladiilor degenerative ale discurilor intervertebrale. De aceea, în locul unei aşteptări neproductive şi total contraindicate, a unei noi revoluţii în ştiinţă, eu propun tuturor să studieze resursele corpului biologic, înainte de a se grăbi să le piardă în exterior. Le sugerez să folosească modelul didactic descris de mine, pentru a ajunge la propriile lor rezultate şi căi particularizate. Societatea modernă s-a prea obişnuit cu lucruri aduse din exterior, pentru care să depună prea puţine eforturi din interior. Suntem în aşteptarea de noi terapii şi noi terapeuţi, suntem în aşteptarea de noi tehnologii, suntem în aşteptarea de noi maeştri, suntem în aşteptarea de noi salturi spirituale, doar, doar, ne-or lua cumva ca pe un val să ne scoată din mizerie, suntem în aşteptarea de noi medicamente, care să ne scoată odată durerile astea din corp, suntem în aşteptarea de noi cărţi, noi învăţături, noi teorii. Poate nu întîmplător, vizionarii inteligenţei artificiale preferă să creeze un corp artificial, nu pentru că ăsta biologic ar fi slab şi neputincios, ci pentru că habar nu au ce resurse ar mai avea pentru a face din el un vehicol de neimaginat, pe care niciun corp artificial imaginat vreodată, nu ar fi capabil să duplice. Dacă o asemenea idee va continua să se transmită internetului, care este actuala formă de conştienţă colectivă, atunci mulţi oameni vor prefera un corp artificial care să reziste sute de ani fără boli, convinşi că asta le-ar aduce cea mai mare satisfacţie sau realizare. Biotransformarea sub Controlul Minţii (BTCM) îşi propune să stabilească o relaţie între ştiinţa medicală clasică şi un mecanism biochimic şi biofizic nedescoperit sau prost înţeles, al corpului uman. BTCM este un stil nou de viaţă, o metodă naturală de vindecare şi o filozofie de viaţă. BTCM propune o nouă înţelegere a fluidelor seminale şi a celulelor reproducătoare, adăugând un rol nou, dincolo de cel acceptat de ştiinţă (care este pentru perpetuarea speciei, eliberarea de frustrarea psihologică şi divertisment). Rolul nou al acestui amestec de substanţe şi celule, este acela de a furniza noi resurse vitale, precum şi piese de schimb pentru alte celule somatice care au nevoie. BTCM urmăreşte recircularea tuturor acestor substanţe preţioase în fluxul sanguin / limfatic, atunci când nu mai există nevoi de procreere într-o relaţie intimă. Întregul scop al acestui studiu personal, pe care l-am început din anul 2006, este de a arăta că Boala Degenerativă A Discului Intervertebral (DDD) are nevoie de un nou tip de abordare ştiinţifică suplimentară, fără a neglija celelalte abordări, tratamente sau idei medicale, chiar dacă ele prezintă doar puţine rezultate sau doar îmbunătăţesc calitatea vieţii pacientului, fără a vindeca DDD. Un alt avantaj al BTCM este posibilitatea utilizării la orice nivel al intervenţiei terapeutice, de exemplu poate reduce complet inflamaţia cronică, poate reface matricea extracelulară prin inducerea de noi celule, poate restarta sau reînlocui mitocondriile nefuncţionale din celule, de asemnea, poate reface telomerii, observându-se chiar şi pe fotografiile mele, faptul că timp de peste 10 ani, se văd foarte puţine semne ale îmbătrânirii corpului.

BTCM nu are nevoie de cercetarea pe modele animale, de testul de toxicitate, de aprobarea FDA şi de testele clinice. BTCM poate fi aplicat direct. Educaţia viitoare, pornind de la analizarea acestui studiu de caz unic, ar putea oferi mai multe exemple de utilizare reuşită a BTCM, fie pentru a vindeca DDD, fie pentru a îmbunătăţi, pur şi simplu ,calitatea vieţii. În cazul meu, BTCM s-a dovedit a fi utilă în vindecarea tuturor problemelor medicale, precum: a) discopatie lombară degenerativă avansată L4 – L5 bilaterală, cu vechime de 15 ani, b) rinită cronică hipertrofică, cu vechime de 15 ani şi c) dureri de cap severe şi migrene cu vechime de 25 de ani. BTCM mi-a oferit îmbunătăţirea concentrării mentale, echilibru emoţional şi intim, oferind vieţii mele un nou sens. BTCM nu este neapărat un remediu, ci mai degrabă un mod de viaţă, de dezvoltare personală, care conduce la un proiect de îmbunătăţire a fiinţei umane. Cred că acest lucru ar trebui luat în considerare în cercetarea viitoare, pentru a dovedi că resursele corpului, cum ar fi celulele reproducătoare şi plasma seminală (la bărbat), respectiv fluidele menstruale la femei, au un rol secundar, nerecunoscut, de întinerire, vindecare şi chiar mai mult. BTCM prezintă încă multe provocări pentru a o educa corespunzător, fiind posibil să manifeste multe alte efecte benefice, încă nedescoperite.

L.E.N.: În ultimul timp, ați abordat şi alte probleme care depăşesc sfera ştiinţei, cum ar fi sistemul de educaţie, climă, conspiraţii farmaceutice. Ce ne puteţi spune despre asta?

C.M.: Vor urma o serie de aproximativ 14 emisiuni cu invitaţi străini, la care lucrez deja de luni de zile, având în vedere că sunt vorbite în limba engleză. În aceste emisiuni, vom expune mitul colesterolului mărit, afacerea statinelor, conspiraţia farmaceutică internaţională şi persecutarea oamenilor de ştinţă care aveau păreri contrare mafiei de medicamente, adevăratele cauze ale bolilor de inimă şi tot ceea medicii nu v-au spus până acum despre sănătatea dumneavoastră şi factorii esenţiali care o influenţează. Deasemenea, un serial de 5 episoade va fi dedicat înţelegerii funcţionării celulei, şi îl va avea ca invitat pe Bruce Lipton. Se află în lucru un episod special despre Noua Iluminare, (în sens de Iluminism al Ştiinţei), avându-l invitat pe Steven Pinker şi două emisiuni despre Fizica Soarelui şi ce anume nu vi s-a spus până acum despre rolul Soarelui în schimbările climatice şi ce urmează să se întâmple peste câţiva ani. Pe lângă aceste emisiuni, vor mai urma 4 emisiuni despre casa ecologică, agricultura ecologică, filmate într-o locaţie unde se poate vedea fiecare detaliu, plus două emisiuni despre înţelegerea undelor electromagnetice, aşadar, iată un proiect major de emisiuni pentru primele 4 luni ale anului 2019.

L.E.N: Acum, la sfârşit de an, ce regrete aveţi şi ce proiecte aveţi în minte pentru noul an?

C.M.: Zero regrete şi ,,n”-sprezece proiecte, însă pe lângă emisiunile ,,Ştiinţă şi Cunoaştere”, deja amintite, voi lucra la un nou articol, care sper să fie acceptat la o nouă revistă de impact, şi anume ,,Current Pharmaceutical Design”, unde voi propune o nouă viziune asupra BTCM şi voi explica de ce a eşuat vindecarea bolii degenerative a discului intervertebral, în 7 etape de înlănţuire cauză-efect. De asemenea, încerc să construiesc un nou sistem audio de înaltă performanţă, folosind 16 amplificatoare de putere, 8 destinate celor 8 canale de sunet ale sistemului Blu Ray, iar alte 8 pentru redarea independentă a frecvenţelor infrajoase (pe boxe subwoofer). Voi ţine şi o conferinţă în 19 decembrie 2018, la Magic Natura, în Cluj, şi probabil seminarii personalizate de 12 ore, pentru cei care doresc o iniţiere cu perceperea efectelor biotransformării.

Articolul Povestea românului care a reușit să-și stopeze procesele degenerative este publicată într-o revistă medicală internaţională de prestigiu apare prima dată în Jurnal Social.

Material realizat de Liana Jidovu, în cadrul concursului  ,,Privește-mă prin ochii mei”, ediția a 3-a.

Scară la cer
de Marin Sorescu

Un fir de păianjen
Atârnă de tavan.
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite și
Scară la cer – zic,

Mi se aruncă de sus.

Desi am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Mă gândesc că trupul meu
Este totuși prea greu
Pentru scara asta delicată.

– Suflete, ia-o tu înainte.
Pâs! Pâs!

Acum 5 ani, Cristinei i s-a trimis o scară la cer. I s-o fi făcut Mamei dor de copilă și o fi vrut să o mai vadă, căci trecuseră 10 ani de când nu mai era cu ea. Suspectez în secret că era prea liniște pe sus și prea o țineau în rugăciuni și mătănii. Aveau nevoie de ceva animație și au zis să ia de la noi un înger cu împrumut. Mi-l imaginez deja pe Sfântul Petru râzând cu lacrimi la poarta Raiului după ce o întâlnește. Păi, nu-l înveselește Cristina? Cât ar fi el de serios și de vigilent cu sufletele pripășite acolo aiurea.

Rar am întâlnit un om atât de amuzant și sensibil în același timp. Vorbește mult, căci este o Povestitoare desăvârsită, și îți e mai mare dragul să o asculți. Povestea ei, spusă de ea ar suna teribil de amuzant. Poate o convingem să o scrie într-o zi. Până atunci avem doar povestea Cristinei, scrisă de mine. Un crâmpei de suflet bun, descusut în două ore și pus pe hârtie.

E miercuri, septembrie, și bate vântul afară. O aștept pe Cristina să stăm la povești. Povestea ei. Și nu numai. Povești despre speranță și minuni. Despre prieteni care au fost acolo când a avut nevoie, dar și despre prieteni pe care acolo i-a cunoscut. Oameni aflați în aceeași situație. Despre prieteni care nu mai sunt deloc… Oameni plecați cu treabă la ceruri.

Mă aștept cumva să fie dramatic, să plâng, căci între noi fie vorba, sunt o plângăcioasă. Apare însă omul ăsta vesel, cu glume inteligente, cu o autoironie desăvârșită.

La 33 de ani a aflat că are tuberculoză multidrog rezistentă. Au urmat luni bune de stat în spital și tratamente interminabile. 18 luni de antibiotic. Un an jumătate.

Ce mi se pare incredibil e că nu aud de la ea lamentări și reproșuri la adresa nimănui. Nu știe de unde a luat boala, dar știe că asta nu mai contează acum. Și mai e ceva: vorbește despre sistemul medical mai frumos decât orice alt om trecut prin spital pe care l-am cunoscut. Are numai cuvinte de laudă la adresa medicilor și asistentelor care i-au purtat de grijă cât a stat în spital.

În timpul tratamentului, a devenit alergică la unul dintre antibiotice. A fost momentul în care i s-a spus că s-ar putea „să nu se mai poată face nimic”. S-ar putea să nu se mai poată face nimic… Credeți că s-a lăsat Cristina descurajată? E genul de om care are și un plan B și unul C, și, credeți-mă, apelează și la alfabetul nipon dacă e cazul. Unul dintre planurile nebunești: să se ducă în altă țară, să se așeze pe jos în fața spitalului și să le spună că nu are de gând să moară. Să facă ceva!!! A întâlnit apoi pe cineva care avea acces la unul dintre medicamentele de care ea avea nevoie disperată. Si omul i-a spus: sunt alergic la ele și nu le mai pot lua. Ți le dau ție. Vreau ca tu să traiești! Un fel de ridică-te și umblă!

Din cauza tratamenutui, a devenit usor hipoacuzică și și-a pierdut jumătate de plămân. Cristina însă respiră viață prin toți porii. Și la fel emană bucurie în jur. Are puterea să glumească despre asta și îmi spune că atunci când se întalnește cu Ștefan, prieten bun, au împreună trei plămâni. Prietenia trainică dintre ei, legată în vremuri de restriște mi se pare atât de prețioasă. Se duc împreună de Crăciun la spital și vizitează pacienții.

Deși au avut deja tuberculoză, și pentru ei există riscul reinfectării. Și cu toate astea, sunt acolo an de an, să îi susțină pe cei care au nevoie. Ce exemplu minunat pentru noi ceilalți!

Îmi spune că în perioada în care a fost internată, asta i-a lipsit cel mai mult. Contactul cu oamenii din exterior. Ruptura de societate este una dintre cele mai mari probleme pentru bolnavii de tuberculoză. Readaptarea este anevoioasă, și unii dintre ei nu mai reușesc niciodată să își reia vechea viață.

Se oprește din când în când și îmi spune că a fost greu… Ca o reasigurare pentru mine și pentru ea că a fost crunt, dar hopul a trecut. O ascult cu atenție cum sare de la o poveste la alta, căci Cristina îmi spune că boala nu înseamnă numai suferință și tristețe în spital.

Petrecând atât de mult timp împreună, oamenii leagă prietenii, se susțin reciproc și uneori chiar se îndrăgostesc. Îmi dă exemplu apoi de prieteni care s-au căsătorit după ce s-au cunoscut în spital.

Deodată, mă șochează și îmi spune că cea mai mare frică a ei a fost să nu rămână „proastă”. Sunt ușor încurcată, căci nu înțeleg cum un om atât de inteligent s-ar putea gândi că e prost. Din cauza medicamentelor puterea de concentrare scade, și Cristina, cea cu glume bune si vorbele la ea, nu se mai vedea pe sine așa cum este, ci așa cum o făcea medicamentația să fie.

A vorbit cu un psiholog pe toată durata tratamentului. La spital există cineva care consiliază pacienții. E vital ca ei să primească îndrumare și ascultare din partea unei persoane, din afara familiei. Cineva obiectiv și competent în a direcționa puțina energie a pacientului spre vindecare. Familia îți oferă dragoste și înțelegere, însă uneori e nevoie de altceva. De cineva care să îți arate partea plină a paharului, pe care nu mai ai puterea să o vezi.

Acum Cristina participă la discuții cu alți pacienți, și cu fiecare om a cărui poveste o ascultă își retrăiește cumva propria boala. Cât de curajos să fii să te iei la trântă iar și iar cu balaurul ăsta teribil, doar ca să îi scapi și pe alții din ghearele lui!…

Am promis să nu dau cifre, care de altfel sunt la îndemâna oricui, la o simplă căutare pe internet, însă vă imaginați probabil că România stă prost la capitolul înbolnăvirilor de tuberculoză. Deși și-a primit statutul de Cenușăreasă, tuberculoza nu este o boală exclusiv a săraciei. Nu îi pasă câtuși de puțin de statutul gazdei și alege aiurea, la întâmplare. Ce-i drept, sărăcia te poate împiedica să ajungi la timp la medic pentru a primi un diagnostic. Tot sărăcia îi împinge pe unii bolnavi să abandoneze tratamentul și internarea și să reia munca. Cristina îmi povestește despre bolnavi care sunt unicii întreținători ai familiei și care sunt nevoiți să meargă în continuare la lucru. Ei sunt singura sursă de venit a familiei. Tot ea îmi spune că mai rău decât să nu începi tratamentul la timp este să îl întrerupi. Asta nu face decât să sporească rezistența bacilului la unele antibiotice. Și cum opțiunile de medicamente sunt și așa limitate, e un fel de sinucidere lentă.

Dacă aș vrea ca cititorul să rămână cu un mesaj după acest articol, acela ar fi unul pozitiv și mobilizant. Celor care se luptă deja cu boala le-aș transmite să lupte și să respecte protocolul medical. Dacă nu mai au puterea să facă asta pentru ei, să o facă pentru cei din jurul lor. Sau pentru cei pe care încă nu i-au cunoscut. Oameni pentru care vor însemna totul într-o zi. Să nu le răpească șansa de a-i cunoaște, fie prieteni sau chiar părinți.

Celor care au pe cineva drag care e bolnav le-aș spune să încerce să fie lângă ei cât mai mult. Ceea ce pentru noi pare doar o oră din timpul nostru, pentru un prieten bolnav poate fi mâna întinsă de care are nevoie atunci când nu mai are puterea să lupte.

Tuberculoza NU este o afecțiune ușor de dobândit. Pentru a contacta această boală, individul trebuie să fie în contact cu persoana infectată pentru o lunga perioadă de timp, de la căteva ore până la câteva zile.

Mă întreb dacă sunt oameni care vor să ajute la renovarea unui salon într-un weekend. Să ne strângem un grup de supereroi cu măscuțe și să ne apucăm efectiv să dăm cu lavabilă, să înlocuim geamurile și să strângem bani pentru paturi noi. Un singur salon. Ar fi un weekend care ar aduce cu siguranță mai multă bucurie decât orice excursie sau cafenea nouă. Imaginea spitalului nu e cea mai veselă și am putea să încercăm să facem lumea mai bună. Puțin câte puțin. Cu forțele noastre reunite. Ar fi un cadou minunat pentru bolnavi, dar și pentru oamenii care lucrează acolo și au grijă de cei dragi ai noștri.

Imaginează-ți că ești bolnav și vezi în fiecare zi, timp de mai multe luni această imagine. O să las o singură imagine, spre aducere aminte că putem face mai mult.

Articolul Scară la cer… apare prima dată în Jurnal Social.

,,Ceea ce trăiești nu este ceea ce ți se întâmplă; este ceea ce faci cu ceea ce ți se întâmplă”. Aceste cuvinte reflectă atitudinea unui om fenomenal, legenda paralimpică Chris Waddell, care demonstrează că niciun vis nu e prea mare, nicio provocare nu este prea grea. El oferă tuturor o lecție despre ambiție, curaj și voință.

Chris Waddell, un mono-schior american, în vârstă de 50 de ani, a fost familiarizat cu tainele sportului încă din copilărie. El a crescut în Massachusetts, în apropierea unei zone muntoase. Fiind captivat de munte, la vârsta de 6 ani a început să ia lecții de ski de la părinții săi. În timp ce frecventa colegiul Middlebury, din Vermont, un eveniment dramatic avea să-i schimbe viața, însă nu și visul. La vârsta de 20 de ani, Chris Waddell a suferit un accident de ski, care l-a lăsat paralizat de la brâu în jos. Această întâmplare nefericită nu l-a oprit să-și urmeze visurile.

,,Cred că există două lucruri diferite care se întâmplă. Pentru mine, după accident, totul a devenit alb-negru. Cred că multe momente din viața noastră de zi cu zi le putem trăi în zona gri, dar nuanțele de alb-negru au reprezentat accidentul meu, fiind un moment atât de critic încât mi-aș fi putut pierde viața. Trebuia să găsesc o cale de a continua, de a fi mai bine în fiecare zi. Chiar trebuia să fiu pozitiv din acel moment și asta era puterea pe care o puteam aduce pentru recuperarea mea. Acum, încerc să aduc aceeași putere în viața mea de zi cu zi. Cel mai mare atribut al meu este acum optimismul. Când totul merge prost îmi spun: ,,Știi ce? Nu voi lăsa ca acel lucru să mă învingă, voi continua să fiu optimist, pentru că asta îmi va oferi cea mai bună ocazie pentru a reuși”, a povestit Chris Waddell pe un blog destinat sportului.

La un an după accident, Chris s-a întors pe pârtie, dar de data aceasta a folosit un mono-schi. Chris a învățat foarte rapid, trecând de la un nivel de începător la un nivel de profesionist în câteva luni. După numai 2 ani de schi, a fost ales în echipa de schi a persoanelor cu dizabilități, din Statelor Unite, iar după ce a câștigat mai multe campionate naționale, Chris a participat la primele Jocuri Paralimpice, în 1994, la Lillehammer, unde a câștigat prima sa medalie de aur (cel mai bun moment paralimpic).

Însă Chris Waddell nu s-a oprit aici. El a continuat să participe la următoarele patru ediții ale Jocurilor Paralimpice, câștigând în total 12 medalii și devenind cel mai decorat schior masculin din istoria Jocurilor Paralimpice. Acest sportiv talentat a reușit să-și construiască o carieră glorioasă în schi, ceea ce nu s-ar fi întâmplat niciodată înainte de accidentarea sa, așa cum mărturisește el: ,,Accidentul mi-a dat ocazia de a fi cel mai bun la ceva”.

Chris Waddell a fost inclus în Snowboard Hall of Fame și în the Paralympics Hall of Fame. De asemenea, a fost model pentru Eddie Bauer, fiind desemnat de revista People ,,unul dintre cei mai frumoși 50 de oameni ai lumii, în 1998. În plină glorie, el s-a retras din sport la vârsta de doar 36 de ani.

El a subliniat că cel mai dificil lucru a fost să se retragă din sportul competitiv. Identitatea i-a fost mai mult legată de succesul pe care l-a avut, pentru că sportul l-a făcut să nu mai fie o persoană cu dizabilități, ci să fie un atlet.
În septembrie 2009, Chris Waddell a decis să escaladeze muntele Kilimanjaro (5.895 m), devenind astfel primul om în scaun rulant care urcă aproape neasistat pe Kilimanjaro. El a pornit în această aventură epică pentru a-și depăși limitele, pentru a crește gradul de conștientizare cu privire la dizabilități, precum și pentru a-i inspira pe ceilalți și a-i ajuta să descopere puterea nelimitată a minții și a spiritului.

Ceea ce ne învaţă aceast sportiv curajos este că fiecare clipă din viaţa noastră contează şi că nu există limite reale, acestea ni le punem noi înşine. Nimic nu este imposibil atunci când crezi în tine însuţi. Prin povestea sa plină de inspirație, Chris Waddell schimbă nu doar modul în care oamenii cu dizabilități sunt văzuți de societate, ci și modul în care se văd ei înșiși.

,,Cel mai important lucru pentru mine este să găsesc ceva de care să fiu pasionat. Găsiți un motiv pentru a vă autodepăși. Ați putea face asta pentru copiii dvs., pentru soțul / soția sau pentru multe alte lucruri. Avem nevoie de un motiv să ne îmbunătățim viețile și să ne trezim dimineața, fiind hotărâți să facem acest lucru și să realizăm că succesul nostru este un produs al sacrificiilor și durerilor pe care am fost dispuși să le suportăm în drumul nostru spre a ajunge acolo. Este vorba de a avea un scop mai mare decât noi înșine”, a conchis el.

Articolul Chris Waddell, primul bărbat paraplegic care a escaladat Muntele Kilimanjaro apare prima dată în Jurnal Social.

Am stat de vorbă cu Ștefan pentru a-i cunoaște povestea și pentru a învăța că la capătul oricărui tunel întunecos se găsește o scânteie de speranță. Totul e să nu abandonăm căutarea. Ne putem căuta pe noi, în lumina altor povești – Povestea lui Ștefan.

R: Cum ai descoperit boala?

Ș.R: În primăvara anului 2011, am început să tușesc și am slăbit câteva kilograme. Transpiram foarte tare noaptea. Deoarece tusea nu ceda, și îndemnat de familie, am mers la doctor. Medicul mi-a spus că sunt suspect de tuberculoză. Și de aici a început totul. Era începutul lunii iunie. În urma analizelor, mi s-a pus diagnosticul de tuberculoză și am fost internat într-un spital de profil din București. La început am fost foarte speriat, nu știam că mai există tuberculoză, nu știam dacă e grav, nu aveam nicio informație. Am avut noroc de un medic deschis, dar nu știam ce să întreb. Am înțeles repede că va trebui să stau o perioadă destul de lungă în spital, aproximativ o lună, iar apoi sa fac tratament acasă încă 5 luni. Știam că orice medicament are efecte adverse, dar parcă în cele de tuberculoză erau mai multe efecte adverse decât efecte benefice. Nu m-a speriat atât de tare perioada lungă de tratament, cât m-au speriat condițiile din spital. Era un spital groaznic, noroc de faptul că era vară și stăteam mai mult în curtea spitalului. Am profitat de timpul liber și am dormit și am citit mult. Tusea mai cedase și îmi revenise pofta de mâncare. Atunci, în spital, având foarte mult timp liber, m-am gândit ce minunat ar fi dacă ar exista o organizație care să te ajute cu informațiile nemedicale de care aveai nevoie. Dar m-am gândit că, oricum, probabil nu merită efortul, pentru că urma să mă reîntorc repede la viața mea. După o lună și jumătate am fost externat, urmând să continui tratamentul acasă, dar am decis să rămân în concediu medical pentru că deja efectele adverse ale tratamentului începeau să se simtă, aveam stări de greață, dureri de picioare, de mâini.

La începutul lunii august, mergând la dispensarul TBC pentru a-mi fi schimbat tratamentul, un medic a început să îmi spună că am o formă de tuberculoză rezistentă la medicamente și că probabil va trebui să mă reinternez. Cred ca a mai vorbit 5 minute, dar nu-l mai auzeam. Nu înțelegeam ce e cu tuberculoza rezistentă, nu înțelegeam nimic din ce îmi spunea. Am mers la secția de tuberculoză rezistentă, pentru internare, dar ajuns acolo, m-am înfricoșat de câți oameni erau în fața secției. Arătau ca niște oameni foarte bolnavi, parcă pe ultima sută de metri din viață.

Mai târziu, am realizat de ce arătau așa… Acolo am înțeles, văzând regulile foarte stricte de igienă și faptul că doctorița vorbea cu mine purtând pe toată fața o mască specială, că este o chestiune serioasă. Și tot atunci a început să-mi fie teamă că aș fi putut să-i îmbolnăvesc pe cei apropiați mie și că o să ajung să mor.

Doctorița mi-a explicat pe înțelesul meu ce înseamnă tuberculoza rezistentă la medicamente și și-a arătat disponibilitatea de a-mi răspunde la întrebări. Ei bine, din acel moment, viața mea s-a schimbat. Tratamentul era mult mai agresiv decât ce luasem până atunci și, după puțin timp, a început să-mi fie foarte rău în fiecare zi, după ce luam medicamentele. Atunci am simțit că nu mai sunt eu, devenisem mult mai sensibil, mult mai fricos, chiar plângeam uneori. Am început terapia cu psihologul de pe secție dupa aproximativ o lună de spitalizare. Înțelesesem că am doar 20% șanse să trăiesc, iar pentru asta va trebui sa iau zilnic tratamentul, care realmente mă chinuia. Acela a fost momentul în care mi-am zis că este nedrept ca oamenii să treacă prin așa ceva și am început să mă gândesc serios că eu și acești oameni avem nevoie de cineva care să ne reprezinte.

La puțin timp după externare, am aflat că un alt psiholog are un grup de pacienți cu tuberculoză rezistentă și am început să merg acolo, pentru că îmi făcea bine să văd oameni care au aceeași problemă cu a mea. A fost o perioadă grea, dar am reușit să trec cu bine peste ea și am putut să mă vindec.

R: Relatează-ne care au fost cele mai mari temeri și provocări din timpul bolii?

Ș.R: Cel mai tare îmi era teamă că altcineva a luat tuberculoza de la mine, că nu va mai exista tratament pentru mine și că voi muri. Apoi dupa vindecare, la orice răceală, mi-era frică să nu fi recidivat boala. Povestea este plină de provocări: am urmat un tratament timp de 2 ani în care cred că am avut două săptămâni adunate în care nu mi-a fost rău. Aveam perioade mai bune în care stăteam în pat doar 2-3 ore după ce luam tratamentul. Am avut multe zile în care nu mă ridicam din pat din cauza stării de rău. Din cauza tratamentului injectabil mi-a fost afectat și auzul, iar acum port proteze auditive.

R: Care consideri că sunt armele potrivite în lupta cu o astfel de boală?

Ș.R: E foarte important să ai un confort material, adică să nu duci grija zilei de mâine. Din păcate, majoritatea pacienților nu se pot bucura de asta și au o grămadă de provocări. De asemenea, e important să ai timp suficient să te odihnești, să te hrănești corespunzător și să înveți să nu te stresezi. Să ai cât mai multă liniște, să te bucuri de suportul familiei și al cunoscuților și să ai acces la un psiholog.

R: Ce te-a motivat să mergi înainte?

Ș:R: N-aș putea să spun exact. Cred că puțin din fiecare: teama de moarte, teama că mama va trebui să-și îngroape copilul. Apoi dorința de a schimba soarta pacienților cu tuberculoză și dorința de a face ceva semnificativ în viața mea.

R: Care sunt principalele probleme cu care se confruntă pacientul cu tuberculoză?

Ș.R: În general, lipsurile: de bani, sau de resurse. Lipsa de medicamente adecvate pentru formele de tuberculoză rezistente (dar pacienții nu prea știu lucrurile astea), lipsa psihologului și a asistentului social, lipsa informațiilor, incertitudini de tot felul legate de boală. Uneori și slaba dispoziție a personalului medical de a sta de vorbă sau a informa pacientul. Problemele generale legate de sistem cu care se confruntă orice pacient. Iar specific pentru tuberculoză este stigmatizarea. Oamenii se comportă ciudat când aud că un om are tuberculoză. Stigmatul este atât înrădăcinat în cultura colectivă, încât chiar pacienții se autoizolează și se autostigmatizează din cauza bolii. Din păcate, este o problemă care nu se va rezolva ușor deoarece noi, românii, suntem foarte rezistenți la schimbare.

R: Cum te-a schimbat experiența bolii? Care este lecția de viața pe care ai învățat-o?

Ș.R: Acum pot spune că m-am schimbat mult în bine după experienta asta, am devenit mai puternic, mai sigur pe mine, mai relaxat, însă prețul plătit este înzecit mai mare. Cred că am învățat mai multe lecții. În primul rând, am învățat să prețuiesc viața. Apoi am învățat că e bine să avem grijă de stilul de viață și ca nu suntem din fier. Am învățat să nu mă mai stresez pentru orice, să fiu puțin egoist. Am înțeles cât de rău poate face ignoranța sau stigma. Înainte de a mă îmbolnăvi nu concepeam ideea de a sta de vorbă cu o persoană de etnie rromă sau cu o persoană infectată cu HIV, acum am o grămadă de prieteni din ambele categorii. Eram unul dintre cei care nu întelegea de ce statul trebuie sa dea ajutoare sociale oamenilor și îi consideram pe aceștia leneși sau neserioși, acum mi-am schimb viziunea despre categoriile defavorizate și modul în care acestea trebuiesc abordate. Și o grămadă de alte lucruri. Am devenit mai bun, mai înțelegător, mai implicat și mai puțin gelos.

R: Spune-ne mai multe despre proiectele în care ești implicat, în cadrul COPAC și ASPTMR? Ce se poate face pentru a schimba sistemul medical din România?

Ș.R: Încerc să fac un rezumat scurt. La COPAC încerc să sprijin echipa de voluntari când avem ceva de făcut. În general, mă implic în campaniile publice cu interviuri, cum este și acesta sau cu orice este nevoie. Reprezint Organizația la diverse întâlniri și bineînțeles lucrez împreună cu colegii din Consiliul Director la strategia organizației și pentru diverse proiecte. La ASPTMR lucrez într-un proiect cu finanțare internațională, mă ocup de comunicarea publică a organizației și mă implic în majoritatea proiectelor, cum ar fi ,,Ziua de luptă împotriva Tuberculozei” sau concursul de jurnaliști și bloggeri ,,Privește-mă prin ochii mei”. Reprezint ASPTMR în multe organisme internaționale (mi-e greu sa le enumăr ca e posibil sa ratez cateva) și particip la conferințe de boli pulmonare. Un lucru care s-a întâmplat de puțin timp a fost faptul că am fost invitat să vorbesc la Geneva într-o întâlnire cu șefii misiunilor diplomatice ale țărilor la ONU. Mă ajută experiența dobândită în cinci ani. La întâlnire au participat 21 de Ambasadori la ONU, în cadrul căreia le-am povestit cât este de important pentru un om care sufera de tuberculoza ca tara lui sa-i asigure toate lucrurile de care are nevoie. E cumva ciudat, majoritatea oamenilor care au putere de decizie nu cunosc exact care sunt greutățile prin care trece un om afectat de o anume boală.

R: Ce le transmiţi persoanelor care trec printr-o experienţă similară?

Ș.R: Principalul mesaj este acela că pentru a se vindeca este foarte important să-și ia tratamentul așa cum spune doctorul, iar dacă le e greu să ia tratamentul, să nu aleagă calea ușoară, și anume să renunțe la tratament, pentru ca asta de cele mai multe ori poate să însemne moartea. Când le este greu, să-și amintească că se va găsi cineva care să-i ajute. Tot ce trebuie să facă este să caute ajutorul!

Articolul Ștefan Răduț, tânărul care s-a luat ,,la trântă cu boala” și a ieșit învingător apare prima dată în Jurnal Social.