Recenzie de Cătălina DINCĂ

Baki Ymeri este poetul veșnic îndrăgostit de frumosul feminin. Poetul își dezvăluie sufletul tânăr plin de iubire și de amintiri în acest volum de poezii (,,Regina sufletului”). Versurile sale transmit o sensibilitate candidă, forța iubirii  pe care o poți trăi la orice vârstă, descriind minunat acele sentimente pure ale tinereții cu tente seducătoare ale erosului. Domnia sa, cu o naturalețe debordantă și o sensibilitate remarcantă, se îngrijește asupra fiecărui vers pentru a evidenția orice formă a iubirii.

Femeia visurilor sale ,, cu chip îngeresc“ și-o plăsmuiește/creionează prin cuvinte:  ,,Ce faci acolo, m-a întrebat/Neștiind că eu scriam deja despre ea “, prin ,,puterea iubirii “ ,,pielea “ luminează ,,stelele“, ,,glasul“ soarbe  ,,izvoarele“, ,,buzele“ încălzesc  ,,iernile“, ,,ochii“ orbesc  ,,zorile“, ,,sânii“ străpung ,,nopțile“, iar ,,pântecul“ rotește ,,soarele“. În poezia ,,De dragoste“, poetul  personifică iubirea  ,, Iubirea are mâini și picioare./Cu mâinile –ntinse / Aleargă spre mine“.

,,Anii, casa și averile toate “ sunt obstacole în calea iubirii, ,,bogăția“ este ,,aspră“  și ,, ne umple de frică“ atunci când îți vinzi dragostea în piață –,, La 18 ani/ Mergi la piață: / Nu vinzi acolo nimic/ Dar te întorci bogată acasă. Femeile care trăiesc pentru podoabe și mătăsuri, o realitate care doare, printre aceste lucruri trecătoare, poetul își vede doar ,, absența“. ,, Spun : Te iubesc!/ și aud numai prafuri/Cum se așează pe sunete/ Văd numai mătăsuri și aer “.  

 În poezia  ,,Stare de taină“ scriitorul ne dezvăluie că din ,,iubire“  și  ,,lacrimă“ a fost ,, zămislit“, ,, Tata din vreme în vreme,/ Certându-se cu toate necazurile / Istoriei și ale durerii,/ Îi dăruia mamei mele o lacrimă/ Astfel, din iubire și lacrimă/ Părinții m-au zămislit/ În acestă uimire/ Din care și eu gust/ Toată iubirea/Acestor cuvinte/ Crâncene de dulci “. Iubirea este pansamentul invizibil, cel mai dulce, ce alină orice chin lăuntric, răni de nesuportat, crâncenă încercare care îți dă forța să continui, speranța unui nou început. 

O altă dimensiune a iubirii este aceea a iertării și a împăcării, esența longevității relațiilor interumane: ,,Iubirea este sâmburele împăcării/ care te aduce mai aproape de Dumnezeu”. După noi rămâne doar iubire. Esența vieții este iubirea, este singurul izvor nesecat al omului prin care totul este posibil, chiar viața însăși. Dumnezeu ne-a creat din iubire, iar fiul său, Iisus Hristos, și-a sacrificat viața pentru noi toți, tot din iubire. Atât de simplu ne îndeamnă Sf. Augustin: ,,Iubește și fă ce vrei “, găsind în lăuntrul tău o infimă licărire de iubire, ea va crește, îți va lumina viața, iar dacă iubești, nicio firimitură de întuneric  nu  poți presăra peste cei pe care îi iubești.                                                                                   

L-am întâlnit de câteva ori pe domnul Baki Ymeri. Acesta este o personalitate marcantă a culturii europene, recunoscut de marii contemporani, erudit, dar plin de modestie, un adevărat poet cu un suflet de copil, trecând peste atâtea încercări ale vremurilor. Dragostea este nemuritoare, autorul va fi veșnic îndrăgostit, această iubire de frumos și de dreptate îi dă atât tinerețea sufletului, dar și a versului: Iubirea devine o artă/ Care mă urcă la cer/ Visele cer o viață/ Ca să fie împlinite“, iar ,,Fericirea începe/ Când se deschide Poarta Raiului“.

Articolul ,,Regina sufletului”, de Baki YMERI: Iubirea este sâmburele împăcării/ care te aduce mai aproape de Dumnezeu apare prima dată în Jurnal Social.

Recenzie de Cătălina Dincă

Am primit această carte de la cel care împletește cu fire magice cifrele, iar pentru fata mea Andra, care are discalculie, matematica nu mai este un labirint, devenind știința preferată. Domnul Constantinescu, ofițer de carieră, inginer și totodată matematician, este autor a peste 20 de cărți.

În lucrarea ,,Călător prin viață”, editată la Editura Ghepardul, în anul 2021, domnia sa are un stil autentic, evocă cu măiestrie amintiri din copilărie și despre satul în care a crescut, adolescența și tinerețea sa, despre visurile, trăirile și persoana cea mai dragă, mama, iar la final face un bilanț al obiectivelor pe care le-a urmărit și ceea ce i-a fost de folos.

Mama autorului a jucat un rol important în viața dânsului, l-a iubit necondiționat, l-a susținut și încurajat, dar cel mai important lucru a fost să-i cultive nădejdea în Hristos, iubirea și iertarea, răbdarea, altruismul și sacrificiul.

Cartea ,,Călător prin viață” este un jurnal viu, întâmplările parcă s-ar fi petrecut mai ieri, sunt vii, colorate, au un parfum al trecutului pe care îl simți ca la Ion Creangă, dar în același timp sunt o serie de experiențe sincere, prin care învățăm împreună cu autorul cum să trecem peste toate necazurile/încercările, să mergem înainte cu Dumnezeu, fiindcă fericirea nu stă într-o persoană, într-un bun, într-o carieră. Fericirea există dintotdeauna, aceasta este un izvor care nu va seca niciodată, trebuie doar să deții acele calități pentru a o simti. Așa cum trebuie să-ți dezvolți o minte ageră, sufletul trebuie să-l cureți și să-l înfrumusețezi, iar talentul trebuie să-l ,,muncești”, același lucru se întâmplă și cu fericirea. Nu o vezi, nu o simți, dar ea există. Cu cât crești, cu atât te îndepărtezi de ea, devine un simbol, la maturitate o poți regăsi prin ceilalți când este cu lacrimi, și acest lucru nu este posibil departe de Dumnezeu, de credință, de lucrurile simple, de natură, de cei dragi, de semeni, de cei în nevoi.

Jurnalul scriitorului este, de asemenea, o lecție de viață, din care învățăm cum să trăim, ce să schimbăm la noi, cum să mergem mai departe, când să renunțăm, cum ne vindecăm și cum să ne pregătim de trecerea la Domnul. Nucleul vieții noastre este acelasi, esența vieții noastre este aceeași, scopul nostru este același – Hristos. Hristos este Calea, Adevărul și Viața. Acolo unde este primit Hristos, există viață, iubire, lumină și fericire.

Domnul Gheorghe Constantinescu este un om implicat în comunitate, toate proiectele domniei sale au ca scop binele și frumosul, în numele lui Iisus, și pentru sufletul domniei sale, acestea rodesc, îi aduc satisfacție și viață. Îi mulțumesc Domnului că am întâlnit un om minunat care dăruiește timp și învățătură, lăsând în urma sa mii de pagini de experiență de viață care ne pot fi de folos.

Articolul Călător prin viață – jurnal viu presărat cu nuanțe de culoare și parfum de trecut apare prima dată în Jurnal Social.

 Recenzie de Cătălina Dincă

Cartea Neagră a lui Giovanni Papini este un jurnal din timpul și după ultimul război mondial, dar nu despre război, ci despre conversațiile pe care le-a avut cu oamenii care au marcat secolul 20 (Molotov, Hitler), vechiul său prieten, Gog, un excentric milionar care a străbătut întreaga lume fără vreun scop, doar din capriciu, un antisocial bogat care voia să își găsească propriul drum, inspirându-se din dialogurile cu cele mai răsunătoare nume, cumpărând manuscrise ale celor mai cunoscuți autori sau căutând ineditul. De fapt, acest pelerin caută, caută, dar nu știe exact ce. Cu siguranță, încearcă să își dea seama care este sensul vieții aici pe pământ și pentru ce trebuie să ne pregătim, ce ne va aștepta după ce vom trece la Dumnezeu.

Acești oameni cu care s-a întâlnit, mulți dintre ei renumiți, nu au avut înțelepciunea și nici viața după care acesta tânjea (unii chiar sufereau de personalitatea lor, precum Dali). Scopul lor era limitat, iar numele, puterea, filozofia lor de viață au lăsat pete în istoria omenirii, care nu vor fi șterse decât cu vieți omenești care să spele aceste episoade maligne. Cred că a alergat aproape toată viața după iubire, credință, după lucrul care să-l odihnească, după Dumnezeu.

Papini începe povestirea seriei de scrisori primite, odată cu vizita lui Gog la fizicianul Ernest Lawrence, cel care a inventat bomba atomică, la câteva luni de la explozia bombei de la Hiroshima. Profesorul nu se socotește răspunzător, nici nu are vreo remușcare în ceea ce privește dezastrul provocat, ci consideră că a fost o simplă datorie de cetățean, fabricând o arma care să-i răzbune sau să-i protejeze patria.

Mi-a atras atenția discuția cu Molotov, care consideră că Occidentul care nu se mai bazează pe ,,principii, idei, valori, idealuri naționale, ci doar pe politici economice și care se declară observatori ai marxismului s-au convertit în practică unei doctrine marxiste, a materialismului istoric”, ceea ce sub aspect ideologic acesta ar fi pregătit pentru comunism. Rusia nu va avea nevoie de război pentru ,,a construi comunismul mondial”. Stalin considera că sistemul capitalist va crea un dezechilibru și o criză care va aduce dorința unei schimbări. I se părea neverosimilă posibilitatea unui război de cucerire dorit de republicile sovietice, pe când triumful comunismului mondial devine mult mai probabil, dacă nu sigur. Ceea ce m-a dus cu gândul, că de fapt, cele două ideologii sunt etapele aceluiași sistem îmbrăcate cu alte haine, o jumătate a lumii îmbrăcată în haine colorate, iar cealaltă în haine cenușii, având același postament, menite cu același scop.

Vizita lui Hitler pentru a descoperi un tiran de modă nouă și taina puterii sale. Hitler este de părere că păcatul care subminează statele azi este invidia, iar dacă puterea este în mâna unui singur om, invidia se micșorează. Regimul ideal este libertatea tuturor printr-o transformare radicală, iar societatea ar trebui să fie formată din oameni cinstiți și inteligenți conduși de un sfânt genial.

Întâlnirea cu Dali l-a săturat, după nici un minut, fără ,, a-l saluta”, fără să-i adreseze vreo întrebare, îi cunoștea personalitatea lui Dali, și ,,măria sa” nu putea pierde un minut cu Gog, în mintea sa, Dali ,,deschidea cea de-a doua eră din istoria umanității înainte de Dali și după Dali”.

Otorikuma, un istoric genial al Japoniei, care a fost împotriva războiului, după ce a învins coloși, precum China și Rusia ,,giganții bătrâneții”. A fost o nebunie să se măsoare cu SUA, la fel s-a întâmplat și cu Napoleon după cucerirea Germaniei și a Italiei, nu a reușit în Anglia, iar Rusia l-a ruinat. Părerea acestuia este că începând cu anul 1914,, omenirea este atinsă de o formă gravă de nebunie colectivă  ,,delirul”, ,,obsesia stării normale” – nimeni nu- și dă seama de ,,paradoxurile smintite”, doar Dumnezeu va readuce rațiunea și sănătatea, altfel se va termina printr-o catastrofă:

Paradoxul nr.1 – Conducătorii țărilor învinse sunt considerați criminali, dar toate armatele aflate în război comit atrocități. Paradoxul nr. 2 – învingătorii au sacrificat viețile omenești și miliarde pentru a distruge forțele armate ale adversarului, apoi furnizează puști, tunuri, avioane și miliarde popoarelor învinse, pentru ca mâine acestea să devină aliatul lor într-un război, probabil cu unii dintre aliații lor de ieri.

Țara de foc – Ascenzia – în republici, cele mai cinstite și inteligente persoane evită din instinct viața politică pe care o consideră murdară și putredă.

Discursul lui Pierre-Louis Gurjat despre pace: ,,Nu vă încredeți în aceste pălăvrăgeli ipocrite, în aceste declarații de rea credință. Le-am mai auzit, asemănătoare celor de azi, în 1914 și în 1938, ele au fost preludiul, prologul celor mai oribile și mai lungi războaie care au răscolit lumea. Când conducătorii politici, militari vorbesc prea mult despre pace puteți deja tremura de frică”. Când cu adevărat a fost pace, nimeni nu a vorbit despre ea.

Autorul Indian, Aurananda, a publicat în revista Maya, în 1976 publicată în Bombay, vorbește despre cauzele abrutizării progresive: – hebdomarele ilustrate (scandaluri, crime, etc) – cinematograful (falsă opulență, sentimentalism idiot, stil de viață artificial, înlocuirea lui ,,a gândi” cu ,,a vedea”) –, sportul (înlocuiește valorile morale și intelectuale cu cele fizice) –,  abuzul de alcool și substanțe, în special la tineri –, moda (zăpăcește mințile) – radioul (visării obositoare și bolnăvicioase), importanță exagerată acordată celor mai putini dotați. Experiența domniei sale confirmă concluziile articolului. Oare care ar fi fost concluzia acestuia referitoare la transformarea relaționării în online?

Autorul își amintește o mică nuvelă a lui Leon Tolstoi despre insula fericirii, compusă din copii până în 12 și bătrâni peste 70 de ani. Fiecare bătrân avea grijă de un copil, în total erau 12 suflete, așa crease țarul Alexandru, pentru că era sătul de răutatea oamenilor. Odată cu moartea acestora au fost aduse un preot mai mulți meseriași și tinere servitoare care au adus sfârșitul acelei insule preafericite.

În Cap Town, Gog îl întâlnește pe aviatorul Mr. Udai Singh, care nu mai putea trăi pe acest pământ ,,în noroi, nu mai suporta viața și agitația semenilor”. Coboară doar câteva minute pentru a alimenta, iar servitorul său îi lua locul. De sus nu vede oamenii, iar dacă se văd, acesta îi vede ca pe niște insecte mișcătoare și anonime.

Pelerinul ne relatează despre armata sultanului Baadur instruită de toți cei care erau închiși pentru crimă și care era formată din lei, lupi, tauri, elefanți, șerpi veninoși, urși. Înțeleptul și bunul sultan care nu voia să trimită oameni la război, considera că a ucide nu le este permis nici asasinilor. De aceea ar fi eliberat deținuții, în urma serviciului adus, în antrenarea animalelor, fără să ia parte la război. Armata de fiare intră în Cașmir, sperie oamenii simpli și slab înarmati ai Cașmirului. Aceștia fug sau sunt omorâți, fiarele nu mai ascultă ordinele înblânzitorilor, se năpustesc asupra lor, îi,,făcură bucăți” și fug în junglă, lucru neprevăzut de sultan.

Vizita lui Gog la Institutul științific pentru regres uman, care se află la o distanță mică de Honolulu, instituție al cărui director era biologul  australian Austin Findy. Această vizită l-a pus pe gânduri, astfel concluzionând că ,,numai lui Dumnezeu îi este permis să transforme ființele (animalele nu pot fi aduse la stadiul de om).

Piața de copii, o prăvălie sinistră, în care părinții care trăiau în mizerie și aveau ,,o turmă de copii” vindeau doi sau trei pentru puțin orez, mamelor fiindu-le frică de bărbat. Aceștia erau cumpărați, fie pentru că unii voiau să devină părinți, alții pentru jucării vii, pentru cerșit, pentru sacrificii umane în ritualurile magiei negre sau pentru cei care ,,apreciază în mod deosebit carnea fragedă de copil”.

Giovanni Papini consemnează și alte vizite ale lui Gog, precum cea la tribunalul electronic (ceea ce devine de neconceput pentru orice reprezentat al progresului), ori la biblioteca de oțel, ideea lui Mr. Harry Golding, având în vedere un al treilea război mondial. Alte discuți inedite pe care le-a avut cu astronomul dezorientat, de neaflarea perfecțiunii, ca ,,operă a rațiunii” ce va renunța la astronomie și se va mulțumi cu o viață simplă, discuția cu cel ce a revenit din moarte, cu pictorul care ura frumoasa natură, sau cu tatăl a 100 de copii care a transformat o sută de femei în mame și niciuna nu-l iubește, ,,solitarul depresiv”, mărturisirea lui Lin-Yutang despre însușirile poporului său – ,, este un popor abil și crud…, de aceea va deveni stăpânul lumii”.

Această carte m-a pus pe gânduri, chiar dacă eram ,,mica”, acum îmi doresc să fiu și ,,mai mica”, nesemnificativă, să îmi adun singurul micron de smerenie, pe care sper să-l regăsesc și să îmi cultiv răbdarea, să-mi observ orizontul din apropierea ferestrei și să îmi ajungă, să învăț să pășesc încet, chiar dacă mă clatin, să simt bucuria și, mai ales, acea cu lacrimi, să am curaj să merg înainte, chiar dacă printre noi sunt și boli și bolnavi, să îmi fie milă de bolnavi, dar să mă feresc de boală.

Articolul Recenzie ,,Cartea Neagră”, de Giovanni Papini apare prima dată în Jurnal Social.

Autor: Cătălina Dincă

,,Mă uit cu drag la această carte. Despre îngeri fără aripi. Cartea vieții ei. O carte scrisă cu sufletul despre suflete rănite. Implicit de soartă, de oameni, de societate. Ea este o carte document. Despre izolarea unor ființe cu trăiri, cu dureri cotidiene. Scrisă cu angoase, cu sensibilitatea vieții ei ascunse. De calvar, de chin, de lacrimi. Probleme complexe ale unui spirit îngemănat pe nedrept cu boala. Stigmatizat și marginalizat, dar și lipsit de mijloace și facilități firești ale unui trai liniștit. […]

Cu nepăsarea, cu mentalități retrograde, cu sistemul fără orizont pentru cei rău afectați de boală asemeni ei, ea reușește cu ironie, cu mult bun simț, să lupte pentru cauze comune. Deoarece Rusty Adi Holtei, prietena cuvintelor sensibile, a ironiei, e o luptătoare.” – Nota editorului.

Cartea ,,Îngeri fără aripi” ne introduce într-un univers de stări complexe care emoționează, invită la reflecție și atinge cele mai sensibile coarde ale ființei.

Scaunul rulant a devenit un liant al iubirii ce a legat-o pe viață de o ființă minunată pe care nu ar fi descoperit-o altfel și care îi dă aripi să zboare, fără să fie constrânsă de prejudecățile celor cu suflet nefericit și să lupte cu ignoranța oamenilor.

Scaunul rulant nu este un impediment în calea visului de a zburda deasupra crestelor munților în aventura vieții, ci dă greutate visului ei ca o ganteră formată dintr-un curcubeu cu nori la capete.

Autoarea reușește să redea în cuvinte graiul viu, plin de culoare al săteanului cu o fină ironie și autoironie, așa cum este văzută de consăteni, prin prisma afecțiunii de care suferă, cum este judecată pentru tot ce are sau ar putea avea. Încearcă și își dorește să schimbe mentalitatea celor ce o privesc, să nu mai vadă disprețul în ochii lor.

,,La țară, mentalitatea pare bătută în cuie. Pentru ei sunt doar un om pocit, pedepsit de Dumnezeu pentru păcatele înaintașilor, ale neamului”, spune Rusty.

Autoarea acestei minunate cărți, care dă nota lui Creangă într-un secol al vitezei, nu este un om pocit, pedepsit de Dumnezeu, în conformitate cu Evanghelia după Ioan (9:1-41) unde este descrisă una dintre minunile lui Iisus Hristos – vindecarea orbului din naștere: ,,Ucenicii săi L-au întrebat: Învățătorule cine a păcătuit, acest om sau părinții lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acest om și nici părinții lui nu au păcătuit, ci aceasta s-a întâmplat ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”

Prin acești oameni aleși de Dumnezeu, cu adevărat se arată lucrările sale, cu toate că acest corp care este țărână și care se întoarce în țărână nu-i ascultă, aceștia au o voință, o determinare și o dăruire ieșite din comun. Pentru ei este dificil să ajungă la un obiect, în schimb pot reuși să miște munții prin puterea și credința cu care Atotputernicul i-a înzestrat. Oamenii slabi la minte și fără suflet arată cu degetul sau discriminează persoanele cu diferite afecțiuni, cum ar fi și distrofia musculară. Într-adevăr, acești oameni au doar corp și poate unul jalnic, însă sunt fericiți că în fața celor bolnavi sunt mai ,,mari / importanți”, de altfel cu alții nu se pot măsura, la rândul lor sunt poate doar batjocură. Oamenii în adevăratul sens al cuvântului vor avea compasiune, îi vor respecta și ajuta pe cei aflați la nevoie.

Satira este însoțită de comparații pline de haz asemenea lui Creangă, inspirate din realitatea autohtonă, iar oralitatea expresiilor moștenite din generație în generație prin proverbe, zicători din bătrâni se aseamănă cu cea a lui Anton Pann.

Cartea ,,Îngeri fără aripi” relatează trecerea de la viața de domnișoară, singură, la viața de soție într-un peisaj social ce poate lăsa urme adânci în simțirile unei persoane, care și așa trebuie să se lupte cu o boală nemiloasă, doar că la Rusty, acest peisaj îi dă voiciune, o întărește și la rândul său transmite un mesaj celor care nu au ochi buni/compasiune pentru semenii lor. Autoarea se maturizează mai repede, trebuie să țină piept tuturor prejudecăților.

Amintirile copilăriei au rămas vii în sufletul său: la bâlci cu Tita, accidentul de mașină, excursia cu autocarul, picnicul cu Nicu. Accidentul de mașină a produs o schimbare majoră în ceea ce privește mersul fetei, puțin șchioptând cu mers pe vârfuri. Se credea că ar fi avut aceeași cauză, dar la 11 ani, părinții aflară cumplitul diagnostic care a detrminat copilul să rămână următorii patru ani în casă, ocupându-și timpul cu desenul și corespondența, fără să-și urmeze visul de a termina liceul și de a mearge la facultate, fetița având calități psihologice deosebite, iar dragostea pentru copii o motivau să devină învățătoare. Convinsă să iasă din casă, după patru ani s-a luptat cu prejudecățile lumii și complexele provocate de boală.

În această luptă continuă, atât cu propria persoană, cât și cu boala și cu judecata celorlalți, iubirea este cea care o motivează să nu renunțe la băiatul vieții sale pentru aspecte fiziologice. Această iubire a întregit-o, i-a creat o voință invincibilă, le-a permis celor care vor s-o ajute, să se implice în lupta ei: ,,Și uite așa din ciorbă, friptură, omletă, o dădurăm în cununia civilă…, că doar trebuia făcută metamorfoza din Marancea în Holtei…”

,,Vâlcele era locul unde și tu puteai spera la o relație sau măcar o aventură, spitalul era trist, cu holuri  întunecate”, dar aici și-a găsit nașii de cununie, cununie ce a venit și cu prima spovedanie în stil caracteristic. La nuntă, ca oricare mireasă s-a coafat, s-a machiat, s-a îmbrăcat caracterizându-se în stilul său propriu plin de umor, care pe alocuri aproape că doare de atâta sinceritate: ,,Eu, moartea cochetăriei machiată, coafată și în costum, în care fusta avea ditamai crăpătura pe picior… crem cu buline mici, maro, mă și vedeam ca Fram, ursul din poveste, făcând giumbușlucuri pe străzile pline cu babe din Conduratu”.

Aproape fără nimic, cu puțini bani, cu ajutorul a doi prieteni ce le-au dat o mâna de ajutor, neputința Dumnezeu a transformat-o în putință, ceea ce la oameni nu este cu putință, la Dumnezeu este cu putință, totul este să crezi că vei reuși cu ajutorul Lui, iar El îți trimite tot ceea ce ai nevoie/îți folosește. Adriana și-a dovedit credința, apucându-se de lucru cu toate greutățile și încercările, ajutorul i-a venit atunci când avea mai mare nevoie  de el: ,,Două cămăruțe, părăsite în centrul satului aveau nevoie de cineva care să le scoată din impas, pereții scorojiți, igrasie, geamuri, ușă….Pereții țipau la propriu că le cade tencuiala… /Nu știu dacă se poate face ceva…./ – Cât de greu este? Chiar nu se poate renova? Știu și eu?…/Nu da înapoi, riști și vedem ce iese. Trebuie să iasă bine. Cu ajutorul lui Dumnezeu Nicu meu a putut, cu bruma de 11 milioane.”

,,Distofia le-a distrus visul de a răscoli lumea”. După cinci ani, familia Holtei își părăsește casa pe care își pusese amprenta, cu durere în suflet, fără să se poată țină în brațe tot drumul, dar cu speranța că vor apărea visuri noi, iar ei vor lupta pentru a le îndeplini: ,,Suntem doi Holtei căpoși, ambițioși și cu putere de a trece peste piedici.”   

Adriana trăiește o altă dimensiune a timpului, timpul ei se contractă: ,,Distrofia asta te face să fii putoare sau împuțit de viu… De revelion am băgat somn, după ce seara am mâncat un delicios pachet de biscuiți pentru a-mi lua pastila de amețeală – nu că aș fi amețită, s-a aciuat pe lângă capul meu un soi de vertij, chestia aia când toate lucrurile din cameră se pun contra și se învârtesc așa ca proastele, să-ți dea emoții. Deci, am băgat un an de somn că m-am culcat în 2019 și m-am trezit în 2020, și să vezi chestie, nu era nimic nou”.

Cu părere de rău, autoarea ne spune că tradițiile și obiceiurile ,,se mai țin într-un fir de păr” adunându-și amintirile în stilul caracteristic cum ,,copiii veneau spre dimineață și cântau la geam”, iar ,,în ajunul Crăciunului se venea cu boboneți (colaci în formă de opt)”. Acum ,,lumea nu mai face boboneți, cumpără de la magazin…” , dar copiii nu mai vin. Adrianei Holtei îi este ,,dor de ea de atunci și îi mai zboară câte un iz de copilărie prin gând”. De asemenea, își amintește cu nostalgie și umor de prietena sa care nu mai este și care ,,o urmărește de acolo de pe norișorul ei” și de mulți alți prieteni pierduți, comparând viața cu un ecler care ,,azi e dulce și gustos” , iar ,,peste puțin timp poate deveni acru cu crampe”.

Pentru acești oameni nu există ,,nu pot”, pentru minte și suflet există ,,trebuie să pot”.  Cu ajutorul lui Dumnezeu, ei chiar reușesc în tot ceea ce își propun.

Visul familiei Holtei de-aș construi propria casa a devenit realitate: ,,Au pășit amândoi spre un  început nou,în casă nouă, cu speranță în inimă și gândul la Dumnezeu… și totul a pornit de la un vis”. Autoarea încheie această impresionantă poveste de viață cu o declarație minunată de dragoste.                                   

Articolul Recenzie ,,Îngeri fără aripi”, de Rusty Adriana Holtei apare prima dată în Jurnal Social.