Autor: Laura Stifter

„Bucuria noastră este Duhul Sfânt. Cât e de dulce și de drag!…” (Sfântul Siluan Athonitul)

La exact 50 de zile după Paști (10 zile de la sărbătoarea Înălțării Domnului), creștinii sărbătoresc, an de an, unul dintre cele mai importante evenimente supranaturale din istoria mântuirii – eveniment care, din perspectiva credinței noastre, a constituit și „ziua de naștere” a Bisericii creștine: Pogorârea Sfântului Duh. Această sărbătoare creștină– numită, în limbaj popular, „Rusalii” – mai este cunoscută și prin denumirea de „Praznic al Cincizecimii”, integrând astfel, într-un mod interesant, numele unei vechi sărbători iudaice: „Sărbătoarea Corturilor” sau a „Cincizecimii” (pentru că era ținută la 50 de zile după Pesah) constituia, pentru credincioșii religiei iudaice, un prilej de comemorare a celor 40 de ani de călătorie spre „pământul făgăduinței”, după eliberarea din robia egipteană (ani în care au locuit în corturi – de aici provenind și denumirea de „Sărbătoare a corturilor”).

Denumirile celor două sărbători – iudaică și creștină – coincid pentru că, potrivit relatării biblice, Pogorârea Sfântului Duh a avut loc exact în zilele prăznuirii acestei sărbători, când persoane de felurite naționalități se adunaseră la Ierusalim pentru a participa la ceremoniile religioase. În acel context, în urma unui eveniment supranatural petrecut în planul realității spirituale (coborârea Sfântului Duh asupra Apostolilor, revelat lor, în mod simbolic, prin arătarea unor „limbi ca de foc”), Sfântul Apostol Petru rostește, în fața mulțimii adunate în Ierusalim, o cuvântare impresionantă, convertind la creștinism aprox. 3000 de persoane. Astfel s-a format, prin lucrarea Sfântului Duh, prima comunitate de creștini.

Rusaliile se sărbătoresc, precum se știe, timp de două zile consecutiv (duminică și luni), dintr-un considerent, de asemenea, interesant din punct de vedere teologic: În tradiția liturgică a Bisericii, ziua următoare sărbătoririi câte unui eveniment important din istoria mântuirii este consacrată pomenirii persoanelor care au contribuit la realizarea evenimentului respectiv. În acest sens, a doua zi de Crăciun (așadar, imediat după prăznuirea Nașterii Domnului) este consacrată, în calendarul ortodox, „Soborului Maicii Domnului”, pe 26 martie (după Buna Vestire) este pomenit Sfântul Arhanghel Gavriil, a doua zi după nașterea Sfintei Fecioare Maria (așadar, pe data de 9 septembrie) sunt pomeniți părinții ei (Sfinții Ioachim și Ana) etc. Potrivit aceleiași practici liturgice, a doua zi după sărbătorirea Pogorârii Sfântului Duh, sărbătorim Însăși Persoana Duhului Sfânt și, astfel, a doua zi de Rusalii este Lunea Sfântului Duh (denumirea oficială din calendar) sau Sfânta Treime – de vreme ce lucrarea Sfântului Duh nu poate fi despărțită de cea a Celorlalte două Persoane divine. În acest sens, deși întreaga viață a creștinului este consacrată iubirii și evlaviei față de Sfânta Treime (nefiind necesară o zi specială în această privință), totuși, respectându-se tradiția liturgică, s-a hotărât ca, a doua zi după Cincizecime, să se mărturisească liturgic faptul că săvârșirea acestui eveniment esențial s-a datorat iubirii Celui Care a binevoit să Se sălășluiască, pentru eternitate, în inimile tuturor celor care-L acceptă în viețile lor.

1.Ce sărbătorim de Rusalii?

Potrivit credinței creștine, Domnul Iisus Hristos le-a promis discipolilor Săi – Sfinților Apostoli – că, după Învierea și Înălțarea Sa la cer, El Îl va trimite asupra lor pe Duhul Sfânt, „Duhul Adevărului”, Care-i va întări, îi va îndruma, îi va asista în misiunea lor de propovăduire a credinței creștine în întreaga lume. Fără prezența iubitoare și ocrotitoare a Sfântului Duh, ei n-ar fi putut asuma o asemenea misiune (misiunea de a înnoi, spiritual și moral, omenirea întreagă, schimbând definitiv cursul istoriei), astfel încât Mântuitorul îi îndeamnă, înainte de a Se înălța de la ei, să nu-și înceapă imediat misiunea apostolică, ci să aștepte împreună, la Ierusalim, venirea Duhului divin asupra lor.

În Noul Testament, Sfântul Luca Evanghelistul (autorul Evangheliei ce-i poartă numele, precum și al cărții „Faptele Sfinților Apostoli”) relatează concis, dar într-un mod impresionant, evenimentul venirii Sfântului Duh asupra ucenicilor Domnului. Astfel, la 10 zile după Înălțarea lui Hristos, relatează Evanghelistul, „…când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Și erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbați cucernici din toate neamurile care sunt sub cer. Și (…) fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Și erau uimiți toți și se minunau zicând: iată, nu sunt aceștia, care vorbesc, toți galileeni? Și cum auzim noi, fiecare, limba noastră, în care ne-am născut? (…) îi auzim pe ei vorbind, în limbile noastre, despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!” (Faptele Apostolilor 2: 1-8; 11).

Duhul vine, așadar, în lume, nu doar pentru Sfinții Apostoli, ci pentru a rămâne, veșnic, cu noi și-n inimile noastre (potrivit făgăduinței Mântuitorului), dăruind misionarilor creștini din orice generație înțelepciunea deschiderii la dialog față de toți oamenii, indiferent de naționalitatea, limba ori contextul cultural în care aceștia trăiesc. Din ce motiv? Pentru că iubirea lui Dumnezeu, iubirea autentică, acceptă în mod necondiționat, orice persoană în unicitatea ei, incluzând și acele particularități empirice, contingente – precum rasa, naționalitatea, însușirile fizice sau psihice considerate ca „dizabilități” etc (particularități care, în aparență, constituie obstacole de nedepășit în relațiile interumane). Creștinismul ni se arată a fi, din această perspectivă, o religie prin excelență universalistă, contrară naționalismelor de tot felul, precum și oricăror altor ideologii favorizante ale segregaționismului sau discriminării. Duhul Sfânt îi învață pe Apostoli să vorbească în limbile interlocutorilor lor și, de asemenea, ne ajută pe noi toți să empatizăm cu semenii noștri diferiți (pentru că, da, toți suntem diferiți unii de alții, datorită unicității inalienabile a fiecăruia), să înțelegem perspectivele lor ieșind din închisoarea spirituală a propriilor noastre temeri și prejudecăți idolatrizate, să transformăm „zidurile” în punți de dialog și, potrivit îndemnului biblic, „să ne facem tuturor toate” (cf. I Corinteni9: 22).

2.Duhul Sfânt – Dăruitorul libertății…

Între religiile monoteiste (iudaism, creștinism, islam), credința creștină are particularitatea mărturisirii unui Dumnezeu unic în Ființă, dar întreit în Persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Ideea aceasta – tainică, paradoxală, atât de surprinzătoare în ordinea gândirii discursive – a unui Dumnezeu unic și treimic totodată constituie pentru creștini, alături de învățătura hristologică, supremul adevăr revelat: adevărul că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan4: 8; 16), nu doar în sens moral (nu doar în sensul că El Se raportează cu iubire infinită la creația Sa), ci și ontologic, prin caracterul Său tripersonal. Dumnezeu nu doar „are” iubire, ci El și „este” iubire, fiind, în esența Sa, trinitar – Dumnezeu este, așadar, Trei Persoane, Care-Și revarsă, în veșnicie, iubirea infinită Una față de Alta. Din această perspectivă, în acest mod ce transcende capacitatea de cuprindere a rațiunii noastre omenești, Duhul Sfânt, ca Persoană a Sfintei Treimi, este Dumnezeul nostru, împreună cu Tatăl și cu Fiul (Domnul Iisus Hristos), fiind consubstanțial cu Ei, dar rămânând o Persoană distinctă.

Neinsistând mai mult asupra considerațiilor de ordin dogmatic (problematică a cărei complexitate și profunzime teologică rămâne esența însăși a teologiei creștine din toate timpurile), ne vom opri în continuare asupra unor reflecții morale privindu-L pe Duhul Sfânt și modul în care lucrează El în viețile celor ce-L iubesc.

Duhul Sfânt este, fără îndoială, Duhul libertății – căci, ne spune Scriptura, „…unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Corinteni 3: 17) și, prin analogie, „vântul suflă unde voiește și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce” (Ioan 3: 8).

El este, de asemenea, Duhul iubirii (I Ioan 4: 16), al Adevărului (Ioan 14: 17), al curajului, al înțelepciunii (Isaia 11: 2), al oricărei aspirații autentice spre bine și frumos.

Duhul lui Dumnezeu NU este „un duh al robiei, spre temere”, ne spune explicit Apostolul, ci este „Duhul înfierii” (Romani 8: 15).
De aceea, toți cei îndrumați de Duhul spre patria cea din eternitate sunt: liberi, curajoși, iubitori, înțelepți, creativi și sinceri!

După ce-i spune lui Nicodim că „vântul suflă unde vrea…”, Mântuitorul Hristos adaugă: „astfel este cu oricine e născut din Duhul” (Ioan 3: 8).
Cât despre cei intoleranți care, și astăzi, ar dori ca focul din cer să-i mistuie pe „păcătoși” și pe „eretici” (așa cum, oarecând, Iacov și Ioan voiau să fie distruși samarinenii care nu-L primiseră pe Domnul în teritoriile lor)… ei bine, toți aceștia pot medita, cu atenție și sinceritate față de ei înșiși, la răspunsul Mântuitorului adresat lui Iacov și Ioan: „nu știți, oare, fiii cărui duh sunteți? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca9: 55).

Duhul Sfânt, Duhul Cel drag, Duhul libertății și al bucuriei este Dumnezeul nostru, împreună cu Tatăl și cu Fiul. El va rămâne, pe veci, cu noi și întru noi, fiindcă tot dorul nostru pentru armonie, frumusețe și adevăr Îl are, ca sens suprem, pe El. El va rămâne cu noi doar dacă-L acceptăm în viața noastră, deschizându-ne inimile prezenței Lui mângâietoare și puternice.

Să nu-L întristăm niciodată (Efeseni 4: 30), ci să-I rămânem credincioși, sporind în libertate, credință, nădejde și iubire, în blândețe, dar și în curaj și fermitate, în smerenie, precum și în demnitate, în orice virtute autentică, identificabilă prin darul discernământului duhovnicesc – care, da, tot de la Duhul ni se dăruiește.

Articolul Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh (Rusaliile) – reflecții din perspectivă teologică apare prima dată în Jurnal Social.

Autor: Elena Nastase

La zece zile dupa Inaltarea lui Hristos, respectiv la 50 de zile de la Invierea Sa, praznuim Rusaliile – Pogorarea Sfantului Duh, sarbatoare cunoscuta si sub denumirea de Cincizecime.

Denumirea de Rusalii vine de la romani si inseamna „SARBATOAREA FLORILOR.”

Bogdan Scortea, in ziarul Lumina ne spune:
Sfintii Apostoli, si prin ei, umanitatea intreaga asteptau minunea Pogorarii Duhului Sfant. Domnul Hristos, se adresase ucenicilor cu cuvintele: “Sa nu va indepartati de Ierusalim pana nu va veti imbraca cu putere de Sus“. Iar in Ghetsimani, sau la Cina cea de Taina, inainte de Patima si Rastignirea Sa, Mantuitorul Hristos fagaduieste Apostolilor si lumii intregi, venirea Mangaietorului, a Duhului celui Sfant, care avea sa implineasca si sa desavarseasca lucrarea lui Hristos in lume pentru mantuirea lumii.

Si la cincizeci de zile dupa Inviere, la zece zile dupa Inaltare, Sfintii Apostoli, aflati din nou impreuna, primesc puterea Duhului Sfant care se pogoara peste ei. Din oameni fricosi, necunoscatori in cele ale misiunii, devin, prin puterea Duhului Sfant, martori si marturisitori ai lui Hristos Celui mort si inviat. Si calauziti de puterea Duhului Sfant vor merge pana la marginile lumii, cunoscute atunci, pentru a vesti, a propovadui Evanghelia iubirii lui Dumnezeu pentru lume.

Odata cu Cincizecimea, cu coborarea Duhului Sfant, istoria umanitatii intra intr-o alta faza. Este perioada descrisa de Sfantul Grigorie Palama, marele athonit, Arhiepiscop de Tesalonic si teolog al luminii celei necreate, cu urmatoarele cuvinte:
“Este timpul in care Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, urca la cer si Se coboara; Se coboara pentru a uni cele de jos cu cele de sus, a impreuna cerul si pamantul, intemeind Biserica pamanteana si cereasca, intru slava iubirii Sale de oameni“.

Duhul Sfant s-a coborat asupra Apostolilor sub chipul unor limbi de foc, daruindu-le puterea de a grai in limbi straini, necunoscute de ei pana atunci.

Exista obieiul ca in ziua de Rusalii, sa se aduca in biserica frunze de nuc sau de tei, simbol al limbilor ca de foc, ca semne ale coborarii Sfantului Duh. Ele sunt binecuvantate si impartite credinciosilor, care le pun in case, la icoane.

Pogararea Sfantului Duh, harul apostolilor de a vorbi in toate limbile pamantului au un numitor comun- iubirea-un limbaj universal, darul lui Dumnezeu pentru noi, oamenii, prin care reusim sa deschidem inimile ferecate, mintile intunecate, usile inchise si pumnii stransi din cauza durerii si a urii.

Cu iubire si credinta se pot muta muntii din loc si se pot deschide cerurile. Poti sa nu spui nimic, dar privirea unui om care iubeste spune mai mult decat o mie de cuvinte.

Comunicarea prin dragoste este balsam pentru minte, suflet si trup..

“Dragostea indelung rabda, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata”, ne spune, intr-un mod atat de frumos si atotcuprinzator, Sfantul Apostol Pavel.

INALT PREASFINTITUL TEOFAN- MITROPOLITUL MOLDOVEI SI AL BUCOVINEI SPUNE:

“V-ati gandit vreodata ce insemnatate are pentru noi si pentru intreaga natura acea minunata frumusete a lui Dumnezeu care straluceste in toata lumea? De unde este frumusetea? De ce exista frumusetea? Putem noi oare sa gandim ca frumusetea are numai un scop practic, utilitar?

Oare putem sa gandim ca florile care ne mangaie privirea stralucesc de frumusete doar ca sa atraga cu culorile si mirosurile insectele pentru polenizare? Sigur ca nu!

Frumusetea straluceste in toata lumea, si Dumnezeu ne-o arata chiar si in cele mai gingase, in cele mai slabe fiinte. N-ati vazut niciodata ce frumusete delicata, blanda, curata emana petalele si corolele florilor de nu-ma-uita, toporasi, albastrele si nenumarate altele? N-ati simtit cata curatie si frumusete se afla in aceste mici creatii ale lui Dumnezeu?

Dumnezeu ne invata curatia si blandetea, de care ele sunt pline.

Nu v-ati gandit ca cerul instelat are o influenta duhovniceasca deosebita asupra inimilor noastre prin frumusetea cu care a fost inzestrat? Cand privim acest cer instelat nemarginit, ne ducem cu gandul la vesnicie.

Cand privim la stancile puternice, abrupte, varfurile carora sunt ascunse de norii intunecati, cand in zi de ploaie stam pe tarmul marii si vedem cum furtuna ridica valuri uriase, care acopera stancile de pe mal, oare nu tresare inima noastra de emotie contempland puterea si forta naturii?

Cat de neinsemnati si de slabi ne simtim atunci! Daca natura ascunde in sine atata frumusete, forta, putere si propovaduieste despre ea, atunci ce putem spune despre izvorul acestei puteri si frumuseti – ce putem sa spunem despre Domnul Insusi?

El este izvorul acestei frumuseti si puteri, El toate le patrunde, toate le umple. Maretia uimitoare a fortelor naturii nu este altceva decat manifestarea insufletirii intregii naturi despre care v-am vorbit.

In tot ce ne inconjoara este prezent Duhul Sfant. El „pretutindenea este si toate le implineste“, totul este patruns de puterea Duhului lui Dumnezeu si de dragostea Lui.

In natura se poate observa puterea lui Dumnezeu, deci sunt fara cuvant de aparare toti cei care sunt orbi si nu vor sa vada ca Duhul Sfant este pretutindeni. Sunt orbi si surzi cei care nu simt maretia frumusetii, cei care nu simt suflarea Duhului Sfant in tot ce ne inconjoara, si de aceea sunt fara cuvant de aparare.

Chiar daca n-au auzit de la oameni propovaduirea despre Dumnezeu, natura insasi propovaduieste despre El. Unii afirma ca nu exista Dumnezeu, sustinand ca natura a fost creata datorita hazardului. Ce poate fi mai gresit decat aceasta teorie? Cum poate intamplarea sa creeze o astfel de armonie in lumea nemarginita?”

Duhul Sfant mai este numit „Vistierul bunatatilor“.

Al caror bunatati? Al celor pamantesti, dar, mai ales, al celor duhovnicesti.

Cand ne gandim la cele pamantesti trebuie sa avem in vedere tot ceea ce ne inconjoara: aerul, natura, hrana, imbracamintea, casa. Duhul Sfant este izvorul tuturor bunurilor.
Cand ne gandim la cele duhovnicesti, facem referire la cele dinlauntrul nostru; mintea si inima curate, sfintite, care devin lacas al lui Dumnezeu.
Din inima curata izvoraste smerenia, dragostea, bunatatea, rugaciunea, mila si pacea launtrica. Inima curata genereaza o minte treaza care aduce dupa sine ganduri bune, intelepciune, credinta neclintita si lumina duhovniceasca. Inima curata si mintea treaza sunt izvor de bunatati pentru tot ceea ce inseamna constiinta umana.

In fiecare an, prima zi dupa Rusalii, sarbatorim Sfanta Treime. Această sarbatoare a fost asezata imediat după Pogorarea Sfantului Duh, cand se descopera oamenilor si a treia Persoana a Sfintei Treimi, pentru a arata că mantuirea oamenilor de pacat este opera Sfintei Treimi, adica a Tatalui, prin hotararea si fagaduinta Rascumpararii, a Fiului, prin Patimi si Inviere, si a Duhului Sfant, prin venirea Sa la Cincizecime.

Ziaristul Crisan Andreescu ne vorbeste in cuvinte alese despre insemnatatea Sfintei Treimi in viata oricarui credincios crestin:

„Invatatura despre Sfanta Treime este fundamentul credintei crestine. Aceasta taina a Fiintei divine depaseste ratiunea umana, dar fiind descoperita oamenilor prin grija lui Dumnezeu, ea este primita prin credinta. Inca din rai, omul a putut sa se bucure de iubirea infinita care leaga cele trei Persoane divine: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Modelul suprem de viata, pe care ni-l ofera Sfanta Treime, este principiul dupa care a fost creata intreaga lume.

Ne putem desavarsi spiritual numai daca urmam acest model de iubire si de traire. Deoarece la Cincizecime se descopera oamenilor si a treia Persoana a Sfintei Treimi, Biserica a stabilit o zi de cinstire deosebita a Sfintei Treimi.

Orice rugaciune incepe cu formula de marturisire a credintei in Sfanta Treime: „in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh“. De asemenea, orice slujba a celor sapte Sfinte Taine incepe cu binecuvantarea preotului: „Binecuvantata este Imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh…“. Acest lucru arata ca orice slujba adreseaza primele laude Sfintei Treimi.

Cinstirea Sfintei Treimi este mult mai important decat cel inchinat sfintilor, pentru ca fiecare Persoana divina este venerata ca Dumnezeu, in timp ce sfintii sunt cinstiti ca oameni care s-au desavarsit.

De asemenea, credinciosii fac semnul Sfintei Cruci si rostesc formula de marturisire a credintei in Sfanta Treime, pentru a chema Persoanele Sfintei Treimi sa salasluiasca in sufletele lor, pentru a le desavarsi.”

Sa ne bucuram de aceste daruri, dragi prieteni! Sa ridicam suferinta la rang de virtute, sa transformam dizabilitatea in abilitatea de a depasi barierele impuse de societate, dar, uneori, si de noi insine si sa daruim, din prea plinul sufletului nostru, iubire, pentru ca iubirea poate trezi constiinte, poate schimba perceptii, mentalitati si caractere!

Sa deschidem larg bratele si sa primim, cu toata dragostea, ceea ce ne ofera viata, cu plus , cu minus. Sa privim oamenii in ochi, chiar daca ei se fac ca nu ne vad!

Nu este usor, dar, cu Dumnezeu alaturi, putem invinge neputinta noastra, a celor din jurul nostru, neputinta lor de a ne accepta, de a ne da o sansa la o viata normala.
Normalitate raportata la nevoile noastre.

Parafrazand un slogan al unei banci comerciale, va spun, in incheiere: „ Credinta in Sfanta Treime deschide drumuri noi, castiga batalii si face imposibilul, posibil!”

In Biserica Ortodoxa, de la Inviere la Rusalii, nu se sta in genunchi pentru ca sunt zile ale bucuriei in care se cinsteste Invierea Domnului si prin care se face diferenta dintre starea de pocainta, postul si plangerea, perioada in care se ingenuncheaza si cea de bucurie pascala, de biruinta definitiva a vietii asupra mortii!

Articolul Rusaliile apare prima dată în Jurnal Social.