Atunci când o persoană folosește un baston, un scaun rulant sau un aparat auditiv, dizabilitatea este vizibilă. Dar nu toate dizabilitățile pot fi văzute doar uitându-te la o persoană. Multe persoane cu dizabilități suferă de afecțiuni invizibile – cum ar fi boala Crohn, tulburarea de stres posttraumatic sau neuropatia periferică – și sunt discriminate sau stigmatizate.

Pentru mulţi oameni care suferă de dizabilităţi invizibile, există un dublu stigmat: mai întâi cel al handicapului în sine, iar apoi cel apărut atunci când aduci vorba despre el şi atragi atenţie asupra sa. Din afară, nimeni nu poate vedea de ce suferă persoanele cu dizabilități invizibile.

Chair dacă unele dizabilități nu sunt întotdeauna evidente, ele pot avea un efect negativ asupra calității vieții. Pentru a crește gradul de conștientizare și pentru a-i susține pe cei care suferă în tăcere de o dizabilitate invizibilă, în perioada 13-19 octombrie 2019, se celebrează ,,Săptămâna Dizabilităților Invizibile” (Invisible Disabilities Week).

Conform Asociației Persoanelor cu Handicap Invizibil (IDA), dizabilitatea invizibilă este o afecțiune fizică, mentală sau neurologică ce limitează mișcările, simțurile sau activitățile unei persoane și care este invizibilă pentru privitor. Din păcate, însuși faptul că aceste simptome sunt invizibile, poate duce la neînțelegeri, la false percepții și prejudecăți.

Aceste neînțelegeri adesea împiedică sau întârzie diagnosticul. Acesta a fost cazul triatletei Danielle Mack, care a consultat 18 medici diferiți, în decursul a doi ani, în căutarea unei explicații pentru boala de care suferea. Mack prezenta simptome care au sugerau astmul indus de efort fizic (EILO) –„amorțeală în picioare, amețeală, dispnee, dureri în piept, greață și crampe în întreg organismul”, potrivit Washington Post. Deși EILO este surprinzător de frecventă – afectând aproximativ 5% dintre adolescenți – conștientizarea bolii este limitată, ceea ce înseamnă că adesea rămâne nediagnosticată. Mack a numit-o „boala invizibilă” pentru că la prima vedere ea ,,arăta bine”

„A arăta bine” reprezintă o barieră socială pentru persoanele cu dizabilități invizibile, care se confruntă adesea cu deficiențele lor nerecunoscute.

„Nu puteți vedea în corpul meu, nu puteți înțelege cu ce se confruntă organismul meu în fiecare zi. Arăt normal la o primă vedere, pe rețelele de socializare vedeți ce vreau eu să vedeți, nu vedeți rutina mea zilnică de tratament, nu vedeți tratamentul pentru respirație, comprimatele, internările în spital, lacrimile și frustrarea care se manifestă ocazional”, a spus June, una dintre multele persoane care au dizabilitate invizibilă.

Dizabilitățile invizibile și, în special, bolile cronice, pot să intensifice sentimentul de izolare. Cei dragi s-ar putea să-i vadă doar atunci când sunt în cea mai bună dispoziție, ceea ce face invizibilă lupta lor. Când sunt mai grav bolnavi, ei se află fie acasă pentru a se recupera, fie în spital, uneori fără sprijin social.

Persoanele cu dizabilități invizibile împărtășesc același dicton: „Credeți-ne!” Ei subliniază că nu există nicio modalitate prin care să arate că un un handicap și că este imposibil să cunoști starea de sănătate a unei persoane doar privind-o.

Prin implicare la nivel individual și colectiv, putem să creștem gradul de vizibilitate a acestor dizabilități invizibile. Îți poți împărtăși povestea personală și poți distribui articole, bloguri și interviuri cu prietenii, membrii familiei, medici și grupuri pe Facebook, Instagram, Twitter, Pinterest și pe alte platforme sociale, pentru a conștientiza opinia publică cu privire la dizabilitățile invizibile. De asemenea, îți poți posta pe Facebook fotografia de profil cu imaginea ,,Invisible Disabilities Week”.

,,Săptămâna Dizabilităților Invizibile” își propune să arăte că nu ești invizibil și doar pentru că oamenii spun ,,dar arăți bine”, nu înseamnă că nimic nu e în neregulă cu tine în interior. Uneori, durerile și bolile pot trece neobservate de alții, dar niciodată de cei care trăiesc cu ele zi de zi.

Articolul Săptămâna Dizabilităților Invizibile (13-19 octombrie 2019) își propune să facă invizibilul vizibil apare prima dată în Jurnal Social.

Persoanele cu dizabilități din Iran se confruntă cu discriminare, abuz și cu un mediu inaccesibil, a declarat Human Rights Watch și Centrul pentru Drepturile Omului din Iran într-un raport comun dat publicității.

Raportul de 71 de pagini, ,,Și eu sunt om: Discriminarea și lipsa de accesibilitate pentru persoanele cu dizabilități din Iran”, relatează barierele de zi cu zi pe care  persoanele cu dizabilități le întâlnesc atunci când merg la birouri guvernamentale, centre de asistență medicală și când folosesc transportul public. Persoanele cu dizabilități se confruntă, de asemenea, în mod regulat cu stigmatizare și discriminare din partea asistenților sociali guvernamentali, lucrătorilor din domeniul sănătății și alții. Mulți rămân izolați în casele lor, incapabili să trăiască independent și să participe în societate pe o bază egală cu ceilalți. Autoritățile iraniene ar trebui să modifice imediat legile și practicile discriminatorii și să creeze un plan clar de accesibilitate a serviciilor și facilităților publice.

,,Persoanele cu dizabilități din Iran sunt excluse din societate din cauza discriminării și a clădirilor și serviciilor publice inaccesibile „, a afirmat Jane Buchanan, director adjunct al drepturilor persoanelor cu handicap din cadrul Human Rights Watch.

,,Guvernul ar trebui să emită imediat declarații la cel mai înalt nivel conform cărora discriminarea față de persoanele cu dizabilități nu are ce căuta în Iran și să facă un plan clar și precis pentru asigurarea accesibilității transportului, serviciilor sociale și asistenței medicale”.

Human Rights Watch și Centrul pentru Drepturile Omului din Iran au efectuat interviuri amănunțite cu 58 de femei și bărbați cu diferite dizabilități, precum și cu militanți pentru drepturile persoanelor cu dizabilități și specialiști din Iran.
Organizația Mondială a Sănătății și Banca Mondială estimează că 15% din populația lumii se confruntă cu o formă de dizabilitate. Pentru Iran, cu o populație de peste 80 de milioane de persoane, aceasta înseamnă că aproximativ 12 milioane de persoane au un anumit tip de handicap. Guvernul nu a colectat date dezagregate privind numărul persoanelor cu dizabilități, inclusiv în timpul recensământului național din 2016.

Human Rights Watch și Centrul pentru Drepturile Omului din Iran au descoperit probleme grave în activitatea Organizației de asistență socială din Iran, principala agenție însărcinată cu furnizarea de servicii persoanelor cu handicap. Persoanele intervievate au declarat că asistenții sociali guvernamentali i-au insultat și i-au umilit și nu le-au furnizat informații esențiale despre servicii și echipament. Ei au spus că serviciile și echipamentele agenției, furnizate pentru asistență, sunt adesea de slabă calitate, nu răspund nevoilor oamenilor și pot fi obținute numai prin proceduri de lungă durată și complexe.

Mulți dintre cei intervievați au afirmat că trebuie să depindă de membrii familiei sau de prietenii apropiați pentru ajutor în ceea ce privește nevoile de bază, precum hrănirea, îmbrăcatul sau igiena zilnică. Guvernul nu a alocat resurse suficiente pentru a dezvolta un sistem de asistenți personali, care pot fi cheia independenței și egalității multor persoane cu dizabilități.

Transportul public, drumurile și clădirile sunt adesea inaccesibile. De exemplu, unele autobuze au rampă accesibilă persoanelor care utilizează scaune rulante, dar e posibil ca șoferii de autobuz să nu știe să deschidă rampele. În orașele mai mari cu sisteme de metrou, unele stații au ascensoare, dar deseori sunt nefuncționale. Unii utilizatori de scaune rulante recurg la utilizarea de scări rulante, în ciuda pericolelor.

Hassan (nu este numele său real), un utilizator de scaun rulant, din Teheran, a spus: ,,Încerc să evit folosirea scărilor rulante, dar câteodată nu am altă opțiune. Cu scaunul meu rulant greu …, trecerea pe scarile rulante este o misiune imposibilă. Odată, aproape că am căzut. Dacă n-aș fi avut noroc, aș fi putut suferi leziuni care mi-ar fi periclitat viața.

Persoanele cu dizabilități fizice adesea nu pot avea acces la clinici medicale sau spitale, deoarece multe nu au rampe sau ascensoare. Persoanele cu vedere slabă sau nevăzătorii au spus că nu merg la centrele de sănătate din cauza faptului că clădirile nu sunt accesibile și personalul nu le oferă asistența de care au nevoie. Persoanele surdo-mute și cele cu deficiențe de auz au afirmat că nu pot utiliza serviciile de asistență medicală în mod independent din cauza lipsei de interpreți în limbajul semnelor.

Personalul medical poate oferi tratament persoanelor cu dizabilități fără consimțământul lor informat sau nu le furnizează informații complete și exacte cu privire la opțiunile de tratament. De exemplu, terapia electroconvulsivă este adesea efectuată în mod inutil și fără consimțământul informat al persoanelor cu dizabilități psihosociale.

Tratamentul este utilizat în spitalele de psihiatrie din multe țări pentru a trata tulburarea bipolară și depresia severă.

,,Prima dată când mi s-a administrat terapia cu electroșocuri, un medic m-a vizitat cu o zi înainte”, a spus Jafar (nu e numele său real), care are dizabilități psihosociale. ,,Apoi, m-au luat pentru a mi se face acest tratament și abia atunci am aflat despre ce a fost vorba. Am uitat multe lucruri după aceea. Mi s-au administrat electroșocuri în fiecare zi.”

Guvernul iranian a luat măsuri pentru a asigura drepturile persoanelor cu dizabilități. O agenție națională a început evaluarea accesibilității clădirilor publice. În martie 2018, parlamentul a adoptat o nouă lege privind dizabilitatea care crește pensiile de invaliditate și extinde acoperirea asigurărilor la serviciile de asistență medicală legate de dizabilități. Cu toate acestea, noua lege nu interzice în mod explicit discriminarea. Alte legi și politici rămân discriminative, iar unele includ limbaj peiorativ, cum ar fi ,,retardat mental”, ,,schilod” și ,,nebun”.

Convenția internațională privind drepturile persoanelor cu handicap, pe care Iranul a ratificat-o în 2009, interzice discriminarea și garantează dreptul persoanelor cu dizabilități de a trăi independent și de a fi incluși în comunitate pe o bază egală cu ceilalți. Guvernele trebuie să se asigure că mediul fizic și serviciile oferite publicului sunt accesibile în condiții de egalitate. Pentru a realiza acest lucru, Iranul ar trebui să pregătească un plan precis, cu pași concreți, pentru crearea unui mediu accesibil și specificarea măsurilor provizorii în vederea reducerii barierelor, pe timpul procesului de realizare a politicii pe termen lung, potrivit Human Rights Watch și Centrulului pentru Drepturile Omului din Iran.

,,Guvernul Iranului ar trebui să se asigure că milioane de voci ale persoanelor cu handicap sunt auzite în mod corespunzător și sunt tratate ca membri activi și egali ai societății, nu subiecți care inspiră milă”, a declarat Hadi Ghaemi, director executiv al Centrului pentru Drepturile omului în Iran.

Articolul Persoanele cu dizabilități din Iran se confruntă cu discriminare, abuz și cu un mediu inaccesibil apare prima dată în Jurnal Social.