Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului (MEAT) a transmis, vineri, 5 iulie, că aproximativ 50% dintre persoanele cu dizabilități ar călători mai mult dacă ar beneficia de facilități accesibile. Pentru a sprijini adaptarea tuturor facilităţilor turistice la nevoile persoanelor cu dizabilități, a fost adoptat, la nivel naţional, un standard pentru ,,turismul accesibil pentru toţi”.

,,Aproximativ 50% dintre persoanele cu dizabilități ar călători mai mult dacă ar avea la dispoziție facilități accesibile. Accesibilitatea înseamnă ca persoanele cu nevoi speciale să ducă o viață independentă și să participe egal la activități de petrecere a timpului liber, cum ar fi turismul, cultura, sportul sau agrementul. De exemplu, un hotel accesibil include rampe, culoare și uși largi pentru persoanele în scaun rulant, benzi tactile pentru cei cu deficiențe de vedere, iar un muzeu accesibil oferă informații la nivel vizual potrivit, audio și tactile pentru diverse deficiențe”, au transmis reprezentanții MEAT.

Conform sursei citate, ASRO, organismul naţional de standardizare, a adoptat la nivel național standardul SR ISO 21902, primul standard care stabilește cerințe și oferă îndrumări pentru „turismul accesibil pentru toți”. Acesta are scopul de a asigura accesul egal la serviciile de turism pentru turiștii de toate vârstele, inclusiv persoanele cu dizabilități.

,,Standardul urmărește să asigure accesibilitatea în toate aspectele turismului, de la planificare și dezvoltare până la furnizarea de servicii și facilități. Acest lucru include transportul, cazarea, atracțiile turistice, restaurantele și alte servicii turistice. SR ISO 21902 este destinat să sprijine furnizorii de servicii turistice, autoritățile locale, operatorii și alte părți interesate în îmbunătățirea accesibilității pentru toți turiștii, inclusiv persoanele cu dizabilități, vârstnicii și persoanele cu alte nevoi speciale”, au mai menționat reprezentanții ministerului.

Potrivit acestora, standardul este un instrument valoros pentru promovarea turismului incluziv și accesibil, asigurându-se că toți turiștii, indiferent de abilitățile lor, pot avea parte de experiențe turistice plăcute și memorabile.

Articolul A fost adoptat, la nivel naţional, un standard pentru ,,turismul accesibil pentru toţi”, pentru a sprijini adaptarea tuturor facilităţilor turistice la nevoile persoanelor cu dizabilități apare prima dată în Jurnal Social.

În perioada 8-10 decembrie, în Argeș, a avut loc prima ediție a Campionatului Național de Baschet în Fotoliu Rulant. Evenimentul a fost organizat de Federația Română de Baschet în premieră și s-a desfășurat la sala Școlii Gimnaziale nr. 4 ,,Traian” din Pitești.

La startul campionatului, s-au aliniat echipele CS Comunitar Sibiu, ACS Academia de Baschet Phoenix Galați, AJ Ilfov Motivation, ACS Ralph Brașov, ACS Paralimpic Salvia 2000 Cluj-Napoca și ACS Temerarii Arad.

Cei mai mulţi dintre sportivi au suferit la un moment dat un accident care i-a făcut să nu se mai poată deplasa fără ajutorul scaunului rulant. Sportul le-a dat tăria și curajul pentru a-și schimba modul de viață și pentru a deveni activi.

Sportul în scaunul rulant este parte a procesului de recuperare activ pentru dobândirea abilităților de viață independentă și are ca scop incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități.

În România, sunt până în zece echipe de baschet pentru persoanele cu dizabilități, care doresc ,,să pună în mișcare, roțile schimbării”.

Încurajați de antrenori și de public, sportivii în scaun rulant s-au întrecut, timp de trei zile, în a-și demonstra abilitățile în ceea ce privește baschetul. 

La sfârșitul celor trei zile de competiție intensă, echipa Ralph Brașov a câștigat prima ediție a Campionatului Național de Baschet în Fotoliu Rulant, impunându-se în finală, cu scorul de 49-33, în fața jucătorilor de la Clubul Sportiv Comunitar Sibiu.

Sportivii brașoveni sunt antrenați de conf.dr. Veronica Mîndrescu și au evoluat sub reprezentarea Clubul Ralph Brașov, singura entitate sportivă cu finanțare exclusiv privată participantă în Liga 1 de baschet masculin.

Sâmbătă, 9 decembrie, s-a încheiat faza grupelor din cadrul Campionatului Național de Baschet în Fotoliu Rulant, cu următoarele rezultate:

Comunitar Sibiu – Academia Phoenix Galați 50-8

Motivation Ilfov – Temerarii Arad 16-42

Salvia 2000 Cluj-Napoca – Academia Phoenix Galați 53-13

Ralph Brașov – Temerarii Arad 33-38

Semifinalele s-au încheiat cu rezultatele:

Ralph Brașov – Salvia 2000 Cluj-Napoca 40-38

Comunitar Sibiu – Temerarii Arad 46-29

Duminică, au avut loc meciurile pentru stabilirea clasamentului final, care a fost următorul:

Locul I – Ralph Brașov

Locul II – Comunitar Sibiu

Locul III – Salvia 2000 Cluj-Napoca

Locul IV – Temerarii Arad

Locul V – Motivation Ilfov

Locul VI– Academia Phoenix Galați

Sportivii si antrenorii (printre care s-a numărat si fosta baschetbalistă de lot naţional Bianca Vescan, în prezent antrenoarea celor de la Salvia 2000 Cluj-Napoca) au fost felicitați şi premiați de către Carmen Tocală, președintele FR Baschet, şi  de către alte oficialităţi locale.

,,Încă o premieră la Pitești: prima ediție a campionatului național de baschet în fotoliu rulant! Premierea am oficiat-o alături de doamna Carmen Tocală, președintele FRB, Ion Mînzînă, președintele CJ Argeș, respectiv Lucrețiu Tudor, city-managerul Piteștiului. Locul I a revenit echipei din Brașov, însă vreau să îi felicit pe toți competitorii pentru ambiția dovedită! Pentru mine, cu toții sunt câștigători!Iar, ca de fiecare dată, Piteștiul demonstrează că sprijină inițiativele bune!”,  transmite primarul Cristian Gentea. 

Sorin Alexandru Pară, în vârstă de 39 de ani, unul dintre sportivii în scaun rulant, ce joacă la echipa Ralph Brașov, a vorbit despre aceste zile de competiție, cu meciuri intense, ce au reprezentat un spectacol de voință și ambiție.

,,Organizarea evenimentului a fost destul de bună, având în vedere că a fost organizat de Federația Română de Baschet în premieră. Bineînteles că au fost și probleme referitoare la condițiile pentru persoanele cu dizabilitati, utilizatoare de fotoliu rulant, și asta din cauza faptului că sportivii nu au avut acces la toaletă, a lipsit apa pentru hidratare, lucruri care țin de organizare, dar să nu uităm ca a fost pentru prima oară, iar organizatorii nu au avut prea multe cunoștințe despre modul cum se organizează o astfel de competiție.

Zilele de competiție au fost bine structurate si cu intensitate de joc ridicată a echipelor de baschet. Am fost foarte fericiți să câstigăm această cupă, care este foarte importantă pentru noi, fiind câstigată într-un concurs oficial. De asemenea, impactul asupra publicului argesean a fost unul pozitiv, spectatorii fiind surprinși plăcuți, pentru că nu se așteptau ca un asemenea eveniment, cu astfel de sportivi, să fie la un nivel ridicat de acțiune sportivă, de bun simț și cu un show pe măsură”, afirmă Sorin Pară pentru Jurnal Social.

El susține că dorința de a fi activ și de a socializa l-au determinat să se apuce de baschet, iar prin joc și prin atmosfera bună din sânul echipei, a început să se înfiripe ușor, ușor, dragostea față de acest sport.

,,Motivația pentru acest sport a venit în urma dorinței de a face mișcare și de a socializa cu colegii mei, apoi am început să fiu din ce în ce mai atras de sportul în scaun rulant. După ce am început să avem meciuri de antrenament cu alte echipe din țară, voiam mai mult să merg mai departe, investind în scaunele de sport. Între timp am avut ocazia să ieșim din țară, în Bulgaria, unde am avut meciuri cu turcii și bulgarii, unde am descoperit baschetul în scaun rulant la alt nivel, și atunci ne-am dorit mai mult”, adaugă sportivul brașovean.

Sorin Pară consideră că spiritul de echipă și faptul de a fi uniți reprezintă cele mai importante lecții pe care le-a învățat de când practică baschetul.

,,Dacă suntem uniți, suntem puternici și nimeni nu ne poate doborî, dacă unul dintre noi nu este cu echipa, toți pierdem. De fiecare dată îmi aduc aminte de sloganul celor trei muschetari, ,,unul pentru toti și toti pentru unul” .

,,Sportul pentru mine a fost și este cel mai important în dorința de a ma integra și mă ajută cel mai mult la menținere și recuperare. Fără sport nu aș fi reușit să mă reintegrez așa de bine, însă făcând sport sunt mai puternic, asta pentru că îmi întărește partea superioară a corpului pe care o pot controla, și astfel pot să fiu mult mai independent. Văzând ca pot, atunci și psihic sunt mult mai bine”, mai spune el.

,,Nu ne ia nimeni pensia sau alt venit dacă facem sport, și în Legea 448/2006 este trecut ca recuperare. Mergeți și faceți sport, doar așa vă puteți ajuta să fiți bine, ieșiți din casă, ca societatea să vă vadă că vreți, si atunci vor crea condiții! Avem nevoie de încurajare în privința sportului, avem nevoie de egalitate și echitate. Avem la USR Dizabilități un ghid pentru autorități, care poate fi descărcat de pe site-ul: https://ghid.dizabilitati.usr.ro/”, este mesajul lui Sorin Pară pentru persoanele cu dizabilități.

Articolul Prima ediție a Campionatului Național de Baschet în Fotoliu Rulant, la Pitești apare prima dată în Jurnal Social.

Autor: Laura Stifter

Pe 3 decembrie a fost Ziua Mondială a Persoanelor cu Dizabilități. Adică acea zi în care, an de an, tot felul de persoane fără dizabilități țin discursuri publice despre cât de „grav” și „devastator” este să ai dizabilități și despre cum noi, cei cu dizabilități, suntem un exemplu pentru că îi ajutăm pe cei ,,normali” să-și dea seama cât de fericiți sunt ei că nu sunt ca noi. Nu, nu exagerez, ci am auzit frecvent discursuri de acest tip: ,,persoanele cu dizabilități sunt o lecție pentru noi, învățându-ne să apreciem ceea ce avem”.

M-am întrebat dacă am suferit vreodată din cauza dizabilității mele. Răspunsul clar, ferm, este: Nu, niciodată! Am suferit însă mult (și va mai dura….) din cauza prejudecăților legate de dizabilitate. Și asta cu toate că, din fericire, eu nu m-am confruntat cu formele cele mai grave, dramatice, de discriminare, așa cum s-au confruntat alții care au aceleași particularități fizice ca mine. Există copii abandonați de către părinți din cauza dizabilităților lor, există adulți închiși cu forța în aziluri, pe termen scurt sau lung, din cauza dizabilităților lor, există oameni competenți respinși la angajare din cauza dizabilităților lor. Eu nu m-am confruntat cu nimic din toate acestea. Și totuși, discriminările și nedreptățile nu-mi sunt complet străine. Au fost și sunt mult mai ușoare, dar totuși dureroase.

1. Copilăria și adolescența: excluziune socială, refugiu în studiu

Sunt o persoană cu dizabilități vizuale, absolventă a facultăților de Teologie și Filosofie din București, în prezent profesoară în învățământul de masă, profesor Merito în anul 2021 și activă în viața politică (membră într-un partid și în mai multe ONG-uri, în special pe teme de educație).

Atât timp cât am fost copil și adolescentă, nu am avut, propriu-zis, viață socială. Această situație încă nu mă făcea să sufăr, în special la vârsta copilăriei. Aveam o familie fericită, eram iubită de către părinți, de către bunicile mele, de catre profesorii mei, iar acest context, alături de optimismul meu natural, a contat enorm. În rest, am avut o singură prietenă în copilărie care, din păcate, a murit la o vârstă fragedă. Apoi, în clasa a VIII-a, începusem să-mi dau seama ce mi se întâmplă și am suferit din cauza marginalizării între colegii de clasă. Nu era bullying, ci doar marginalizare.

Ulterior, în liceu, având colegi foarte deștepți, nu am mai simțit nici asta în clasă. Totuși, în afara programului efectiv de la școală, situația era aceeași ca până în liceu: stăteam doar cu părinții și cu profesorii, mergeam oriunde cu însoțitor permanent (de obicei, mama mea), atât. În toți anii de liceu, am fost o singură dată invitată la o zi de naștere. Niciodată nu am mers în vreo excursie cu colegii, niciodată nu m-am plimbat în parc într-un grup de colegi, fără însoțitor adult. Niciodată, în toată copilăria, nu am mers la colindat alături de alți copii (veneau ei la mine acasă, să mă colinde, iar apoi ei plecau și eu rămâneam acasă, la punct fix). Niciodată, în toată copilăria și adolescența, nu am știut ce înseamnă un drum cu autocarul prin munți, într-un grup mare și gălăgios de puști care să cânte și să se joace împreuna ore în șir, până la destinație.

Studiul îmi plăcea enorm, participam la olimpiade, iar toate astea compensau ceea ce doar parțial conștientizam că nu am (în unele momente, iar apoi psihicul meu le ascundea repede undeva, prin cotloanele subconștientului, ar explica psihanaliștii…). Uneori, în câte o excursie cu părinții (excursii pe care ei le organizau rar și doar de dragul meu, nefiind ei înșiși pasionați de călătorii, așa cum sunt eu), priveam cu jind adolescenții de vârsta mea care stăteau seara, în grupuri, la povești, în curtea hotelului sau în alte părți, dansau și se distrau până după miezul nopții. Părinții mei, epuizați, intrau în cameră devreme, iar eu trebuia să intru împreună cu ei, desigur, așa încât, din cameră, auzeam în continuare chiotele și distracția grupurilor de adolescenți de vârsta mea… Și îmi imaginam, cu ochii închiși, cum ar fi să fiu și eu odată, cândva, într-o zi, într-o asemenea excursie de grup. A doua zi dimineața, însă, uitam totul. Eram, încă, doar un copil…, apoi doar o adolescentă…, adică o persoană aflată, încă, la vârsta visărilor și a refugiului în lumea propriei imaginații.

2 .Trecerea la o viață independentă: cum m-am convertit la libertate

Abia la vârsta de 25 de ani, am trăit o formă de convertire: nu religioasă, dar o convertire de la un mod de viață la altul, total diferit. De la viața într-un glob de sticlă, datorat unei inexistente vulnerabilități, la un mod de viață independent, activ, LIBER, împlinit și împlinitor!

Inițial a fost, ca în cazul oricărui tip de convertire, un șoc și o criză puternică, anume momentul conștientizării complete, curajos asumate, a situației în care mă aflam. Am ajuns la cardiologie, la propriu, din cauza consumului emoțional. Și mi-am dat seama că, pentru a trăi o viață fericită de atunci înainte, aveam nevoie să mi-o construiesc exact pe baza acelei valori la care deja țineam cel mai mult în viață: libertatea! M-am angajat și am decis că voi sta fără însoțitor permanent la locul de muncă. Aceea a fost prima mare decizie de independență. Mai întâi, a trebuit să gestionez groaza (nu frica, ci groaza) părinților de a mă ști în diferite spații publice singură, adică fără ei. Când ești părinte de copil cu dizabilități, psihicul tău preia necritic din societate ideea că al tău copil este vulnerabil și că așa va rămâne întreaga sa viață, că tu va trebui să te sacrifici pentru a însoți permanent acel copil, inclusiv la vârsta adultă, iar după ce tu vei muri, copilul tău va avea nevoie în continuare de însoțitor permanent (în cel mai bun caz, de bani suficienți pentru a-și plăti un astfel de însoțitor, iar în cel mai rău caz…. Nu continuăm). Această prejudecată de gravitate extremă este atât de înrădăcinată în societate, încât o preiau și oameni intelectuali. Și nimeni nu-și dă seama că, pe lângă sacrificiul părintelui pentru protejarea copilului, este sacrificată și viața copilului devenit adult, pentru liniștirea anxietăților părintelui (fără tinerețe, fără party singur între covârstnici, fără excursii alături de covârstnici, fără nimic din ceea ce are legătură cu viața socială a unui tânăr).

Și, continuând povestea convertirii mele la viața independenta (cuvântul „convertire” nu este o metaforă, ci se referă la o convertire reală, doar că nu religioasă), după ce am gestionat cu bine situația din familie, a început cealaltă provocare, provocarea cu care mă lupt și acum și probabil că mă voi mai lupta mult timp de acum înainte: trăirea unei vieți independente într-o societate care mă consideră vulnerabilă și incapabilă de a-mi lua propriile decizii. Mi-am luat viața în mâini și acum o țin bine, strâns de tot, exact ca în proverbul acela potrivit căruia ,,toată lumea îți vrea binele, deci nu ți-l lăsa furat”.

În primul meu an de serviciu, la Colegiul Național Mihai Viteazul, a fost de vis! Relația cu elevii era minunată, la fel și relația cu direcțiunea și cu majoritatea colegilor de cancelarie. Tot în acea perioadă, am început să apar în mass-media, să mă implic în politică, să le fac pe toate așa, în mod incredibil, evoluând de la o zi la alta. Eu, care nu participasem niciodată nici măcar la un protest politic (deși îmi doream enorm), acum băteam drumurile, împreună cu diferiți colegi, după semnături sau împărțind pliante în campanii electorale. De atunci, au urmat bucurii, una după alta: primele mele excursii prin țară singură, apoi prin străinătate. Apoi tot mai multe excursii, tot mai multe evenimente, tot mai multe comunități noi, pe scurt, tot mai multă viață liberă și activă.

Pandemia m-a necăjit nespus și mi-a întârziat procesul, însă am circulat inclusiv în pandemie așa, cum și pe unde se putea.

Și da, în excursii stau până după miezul nopții la povești cu ceilalți din grup, așa cum am visat atât timp în adolescență! Și da, am zburat cu avionul, peste mări și țări, am zburat cu drag și o voi mai face, cu ajutorul lui Dumnezeu, totul în mod complet independent și fără niciun fel de însoțitor personal. Iar la primul meu zbor, fiind acolo, la 10-11 km deasupra pământului, în drum spre alte țări, fără nimeni care „să aibă grijă de mine”, îmi puneam întrebarea, zâmbind, dacă nu cumva visez, dacă sunt chiar eu, aceeași persoană de acum 5 sau 10 ani. Și da, eram chiar eu, aceeași. Eram acolo, în zbor, chiar eu care, în liceu, nu țin minte să fi ieșit vreodată singură din clasă, în pauză… Ba da, o singură dată, în cea de-a doua zi de școală, îmi amintesc perfect momentul, fiindcă l-am considerat un mare-mare eveniment.

Convertirea s-a întâmplat în 2018. Au trecut 5 ani de atunci, ani în care, zi de zi, îmi recuperez adolescența și prima tinerețe (anume le recuperez în plan social și al unor experiențe de călătorie, fiindcă altfel, familial și școlar/academic, le-am avut împlinite și atunci) le trăiesc acum, condensat și compensatoriu.

3. Paternalism și discriminare… uneori cu bune intenții

Și de ce, totuși, încă am unele momente de suferință în continuare? Pentru că prejudecățile din societate există și, uneori, interferează cu modul meu de viață actual. Sufăr atunci când mă înscriu cu mare chef la vreun eveniment, iar prima întrebare a organizatorilor este: ,,și pe cine aduci cu tine, ca să aibă grijă de tine?”. Asta înainte de a mă vedea sau de a mă cunoaște, ci în primul moment în care află că am dizabilități (anume atunci când, contextual, sunt nevoită să le spun acest detaliu). Sufăr atunci când nimeresc persoane bine intenționate, dar cu atitudine insuportabil de invazivă. Sufăr, pe scurt, atunci când nu mi se acordă acel nivel elementar de încredere care se acordă oricărui adult: anume încrederea că, atunci când am nevoie de ajutor, îl voi cere, iar dacă spun că ,,nu”, înseamnă că este nu! Sufăr atunci când nu sunt crezută că pot avea grijă de siguranța mea și a celor din jur, exact așa cum o poate face oricare alt adult, precum și, mai ales, atunci când încerc să fac lucruri complet normale (precum, de exemplu, un credit bancar sau o asigurare de sănătate), dar stau cu frică, cu emoții, că toate acestea nu mi se vor accepta fără asistent personal. Da, se întâmplă asta, iar unele persoane cu dizabilități și-au câștigat în instanță până și dreptul, de pildă, de a-și deschide un cont la bancă fără să facă procură altcuiva pentru a le gestiona banii. Sufăr atunci când, în anumite grupuri (nu, nu în toate, desigur), mă văd nevoită să fac pe ascuns unele gesturi extrem de simple (De exemplu, să merg dintr-o cameră în alta, ca să fac cunoștință cu cineva anume sau să intru într-un grup), ca nu cumva organizatorii evenimentului să mă observe și să se țină după mine, la propriu, să mă invadeze, cu bunăvoința lor sinceră, dar nesolicitată, inclusiv ținându-mă fizic (ca nu cumva să mă-mpiedic…) și luându-mi bucuria firească de a socializa normal.

Iar toate acestea mi se întâmplă la aprox. 50% dintre evenimentele publice la care particip. De exemplu, unele dintre cele mai ciudate momente apar atunci când sunt văzută făcând banalul gest de a comanda taxi sau uber: de la reacții de șoc, precum: ,,Cum adică, singură, ai mai circulat vreodată singură, familia ta știe că tu circuli singură?”, până la reacții de tipul: ,,Dar tu știi să lucrezi pe telefon? (Întrebare însoțită, uneori, de gestul fizic de a-mi lua telefonul din mănă), iar toate astea mi se întâmplă chiar și în comunități de oameni intelectuali, dar în special atunci când află despre dizabilitatea mea prima dată.

4. Discriminări mai grave

Mentalitatea propriilor părinți am putut să o schimb, dar cu societatea… Este mai greu de lucrat.

Acum câțiva ani, fiind într-o situație de urgență medicală, am părăsit de două ori cabinetele unor medici care îmi spuneau, senin, că nu îmi pot spune mie diagnosticul și tratamentul, că eu nu pot decide singură, fiindcă nu văd să semnez, că este nevoie să vin cu ,,aparținătorii”, fiindcă așa știu ei, medicii, că se procedează cu pacienții care au certificat de handicap, că așa este legea (evident, informație total falsă, adică minciună). Deși eram în pericol și în situație de urgență, am plecat de la acei medici, căutând alți specialiști care să-mi respecte demnitatea și dreptul fundamental de a lua decizii medicale pentru mine însămi, în acel context dificil.

Un alt moment umilitor și grav a fost acela în care, la unul dintre fostele mele locuri de muncă, medicina muncii încerca să pună presiune pe mine ca să accept însoțitor permanent în clasă. Nu, medicul nici nu mă văzuse (nu era în cabinet), ci a aflat de la asistenta sa că sunt o profesoară cu certificat de dizabilități și i-a spus categoric că, în asemenea situații, recomandarea lor trebuie să fie aceea de însoțitor permanent în clasă. Amiabil nu s-a putut rezolva problema, ci ea s-a rezolvat doar prin apelul la lege și la consecințele unei asemenea discriminări. În general, în cazurile grave, cuvântul „discriminare” funcționează exact ca o formulă magică, determinându-i pe autorii discriminării să se oprească și să înțeleagă că acțiunile lor le pot crea probleme juridice. Dacă le spunem că ne simțim discriminați și că ne vom apăra, în general, ei cedează și ne respectă drepturile.

5. În loc de concluzii…

Ca orice altă persoană, am nevoie doar de încredere și tratament egal cu ceilalți cetățeni. În unele comunități am asta, în altele nu. Am nevoie, uneori, inclusiv de măsuri minimale de accesibilizare a mediului (precum, de pildă, un banal semafor audio), dar acestea sunt aspecte rezolvabile prin activism civic și politic, ținând în special de acțiuni ale cetățenilor în cooperare cu autoritățile statului.

Și da, cu ajutorul lui Dumnezeu, îmi voi continua acest mod de viață, voi continua să lucrez singură, să călătoresc, să-mi susțin mesajele în mass-media, să mă implic în politică, să-i reprezint pe cei care îmi vor acorda încrederea și voturile lor. Da, voi face toate acestea, nelăsându-mă încadrată cu forța într-un șablon imaginar, desenat de prejudecăți și temeri față de alteritate! Îmi voi păstra aceleași standarde privind calitatea propriei vieți și voi continua să am grijă de alții (de elevii mei și, cândva, voi deveni și mama, iar pe părinții mei îi voi îngriji atunci când vor fi bătrâni), în ciuda prejudecăților otrăvitoare și dureroase potrivit cărora o persoană ca mine nu s-ar putea îngriji nici măcar pe sine.

Multă solidaritate și gânduri bune doresc să le adresez persoanelor cu dizabilități, în aceste zile de conștientizare asupra particularităților și abilităților noastre diferite! Să fim independenți și curajoși, pentru că asta este totul! Chiar dacă devenirea și trecerea înspre independență este treptată și cu multe obstacole din partea celorlalți (familie, societate, instituții etc), totuși important este să începem și să luptăm constant, cucerind progres după progres! Nimeni nu va trăi viața în locul nostru! Să nu ne refuzăm, pe criteriul dizabilității, nimic din ceea ce ne dorim! Niciodată, niciodată, orice ar fi! Așa să ne ajute Dumnezeu!

Articolul Ziua persoanelor cu dizabilități: Despre povestea convertirii mele la o viață independentă apare prima dată în Jurnal Social.

Dorința de libertate, de mișcare și de a avea o viață independentă este ceva normal pentru mulți oameni, însă pentru persoanele cu deficiențe de vedere este imposibil să se deplaseze la școală, la spital sau acolo unde au nevoie, fără un însoțitor, din cauza lipsei de accesibilitate. Însă acum, datorită tehnologiei asistive, a aplicației Step-Hear, persoanele cu deficiențe vizuale pot să perceapă obstacolele, astfel încât să se poată deplasa cu ușurință și în siguranță.

Marian Coman, CEO Framinor Grup și dezvoltator al aplicației Step-Hear, spune că sistemul Step-Hear România a fost conceput în 2013 și reprezintă o soluție inteligentă care asigură orientarea în spațiul înconjurător pentru persoanele cu deficiențe de vedere.

,,Sistemul Step-Hear este dezvoltat de partenerul nostru din Israel, Compania Mehalev, cel mai mare furnizor de bunuri și servicii dedicate persoanelor cu dizabilități din Țara Sfântă. Conceptul a fost inițiat în 2013, iar pe parcursul a șase ani a suferit dezvoltări, astfel încât, în 2019, a fost gata de implementat în toată lumea. În urma discuțiilor purtate cu persoanele cu deficiențe de vedere totale sau parțiale, s-a constatat că o mare problemă care blochează aceste persoane în dorința lor de a se deplasa în mediul urban, de a avea o viață normală ca toți tipicii, o constituie faptul că ei nu reușesc să se întoarcă acasă sau să meargă la școală, facultate, spital, fără un însoțitor. Astfel, a fost gândit acest sistem ca un suport de ghidare către locuințele celor cu deficiențe de vedere. Noi l-am denumit waze-ul nevăzătorilor”, explică Marian Coman.

Potrivit acestuia, Step-Hear este un ghidaj audio care-i ajută pe nevăzători să se orienteze în spațiul fizic. El constă dintr-o rețea de senzori poziționați strategic și o aplicație care se poate descărca gratuit pe smartphone. Noua extensie a acestei aplicații poate integra și informații de interes turistic, astfel încât un vizitator să poată obține informații în timp real si în limba setată în telefon.

,,În momentul când telefonul se conectează cu cel mai apropiat senzor, se descarcă un mesaj preînregistrat care cuprinde toate informațiile necesare despre zona respectivă, cum ar fi: ce obiective de interes sunt în zonă, direcția către ele, distanța către ele, alte puncte de reper, eventuale pericole etc.”, adaugă Marian Coman.

Marian Coman subliniază că facilitățile oferite de aplicația Step-Hear sunt multiple, printre acestea se numără incluziunea, normalitatea, respectul, egalitatea de șanse. 

,,Persoana știe care este poziția exactă cu o acuratețe mai mică de un metru. Mesajele transformă imaginea în audio, telefonul poate fi folosit 360 grade și i se comunică ce se află în direcția în care este orientat. Astfel, pe o rază de 500 metri poate afla care sunt stațiile de transport public, fie unde sunt, cum se ajunge acolo, ce mijloace de transport opresc în stație și la ce interval de timp poate deschide ușile batante și folosi liftul persoanelor cu dizabilități, poate declanșa un program de navigare customizat (n.r. personalizat) către obiectivul de interes”, spune Marian Coman, dezvoltatorul aplicației.

Marian Coman afirmă că de curând au implementat un proiect unic în România, și anume accesibilizarea Spitalului Universitar de Urgență București. Astfel, cu ajutorul sistemului Step-Hear, persoanele cu dizabilități, în special cele nevăzătoare, se vor putea deplasa în siguranță și în mod independent în incinta spitalului, beneficiind de asistență ghidată audio de-a lungul întregii vizite.

,,Proiectul început la această unitate spitalicească se vrea a fi unul dintre cele mai intereesante proiecte. Am început la secția Ambulatoriu cu dotările aferente sistemului Step-Hear România, urmând ca în faza a doua să construim un sistem de navigare customizat pentru fiecare vizitator. Este un proiect unicat în România, putând fi folosit atât de persoane cu dizabilități, cât și de alte persoane care vizitează această unitate sanitară”, punctează Marian Coman.

Acesta consideră că România are nevoie de spitale incluzive și speră ca toate cele 27 de spitale care vor primi finanțare prin PNRR să fie accesibilizate, iar persoanele cu dizabilități să nu mai fie private de serviciile necesare care să îi ajute să se bucure de o viață normală. De asemenea, el invită managerii de spital din România să se alăture acestui demers de accesibilizare a României.

În ceea ce privește proiectele de viitor, Marian Coman susține că își dorește să extindă sistemul Step-Hear în România, astfel ca până la sfârșitul anului acesta să fie prezent în toate orașele resedință de județ.

,,Sigur că dorim o dezvoltare cât mai dinamică a sistemului Step-Hear în România.  Important este faptul că suntem în graficul propus, și anume, până la finalul anului 2023 vom fi prezenți în toate orașele resedință de județ. Targetăm (n.r. țintim) atât mediul educațional, cât și cel sanitar sau obiective de interes public ale autorităților locale. De asemenea, avem în vedere și implementări ale sistemului în transportul public din câteva orașe”, mai spune Marian Coman.

Articolul Step-Hear, tehnologia asistivă care ajută persoanele cu deficiențe de vedere să se deplaseze cu ușurință și în siguranță apare prima dată în Jurnal Social.

Camera Deputaţilor a adoptat, în ședința de miercuri, 22 iunie 2022, un proiect de lege care prevede posibilitatea ca victimelor violenţei domestice să le fie acordate locuinţe de necesitate şi locuinţe sociale.

Proiectul legislativ, inițiat de deputații USR Oana Țoiu și Oana Cambera, a fost adoptat cu majoritate de voturi și pleacă la promulgare.

Legea pentru modificarea și completarea Legii locuinţei nr. 114/1996 prevede includerea victimelor violenţei domestice în categoria beneficiarilor de locuinţe sociale, pe termen lung, şi posibilitatea de acordare a locuinţelor de necesitate ca măsură temporară adiţională, la cererea acestora, pe perioada ordinului de protecţie. Locuinţele de necesitate sunt cele prevăzute pentru victimele inundaţiilor, care nu puteau fi folosite pentru alte scopuri în cadrul legal existent, nici măcar atunci când riscul inundaţiilor nu exista.

,,Locuința de necesitate este locuința destinată cazării temporare: (i) a persoanelor și familiilor ale căror locuințe au devenit inutilizabile în urma unor catastrofe naturale sau accidente sau ale căror locuințe sunt supuse demolării, în vederea realizării de lucrări de utilitate publică, precum și lucrărilor de reabilitare ce nu se pot efectua în clădiri ocupate de locatari; (ii) a victimelor violenței domestice, ca măsură complementară celor prevăzute de lege în domeniul asistenței sociale și protecția victimelor violenței domestice”, se arată în legea recent adoptată.

Conform sursei citate, locuinţele sociale vor putea fi repartizate de către autorităţile administraţiei publice locale, pe baza criteriilor stabilite anual de acestea, şi victimelor violenţei domestice. Acestea vor putea ,,beneficia de locuinţe sociale numai până la data finalizării partajului, prin una din modalităţile prevăzute de lege”.

Potrivit unui comunicat de presă al Camerei Deputaților, acest lucru va fi de un real folos, întrucât infrastructura dedicată de adăposturi de urgenţă şi locuinţe protejate acoperă în prezent mai puţin de jumătate din necesar. Posibilitatea de a fi încadrate în categoria beneficiarilor de locuințe sociale va fi o măsură de sprijin pentru victimele violenței domestice, accesul la locuire fiind un element care le va asigura un parcurs mai ușor către o viață de independență față de abuzator.

„În 2021, au fost 18.303 cazuri de pericol iminent, sesizate de poliţiştii care au intervenit şi, din păcate, aproape unul din trei ordine de protecţie este încălcat, iar 84% dintre faptele de loviri sau violenţe s-au întâmplat la domiciliu. Combaterea violenței împotriva femeilor înseamnă includerea victimelor în categoria celor care pot cere locuințe sociale sau de necesitate. Prin această lege, victimele vor avea acces la un spațiu sigur, în locuințe sociale (pe termen lung, inclusiv dacă se relochează în alt județ) sau în cele de necesitate (pe durata ordinului de protecție). Vor avea un spațiu care le oferă posibilitatea ieșirii din situația de vulnerabilitate și transferul către o viață independentă”, a declarat deputata Oana Țoiu, coiniţiatoare a proiectului de lege și Președinta Comisiei pentru Tineret și Sport.

În 2021, în România au fost emise 10.336 de ordine de protecţie, dintre care 4.870 provin din ordine de protecţie provizorii. Faptele au fost comise atât în mediul rural, cât şi în mediul urban, în proporţii aproape egale, conform unui raport al Reţelei pentru prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor, bazat pe datele IGPR.

„Pentru a avea curajul de a porni pe un drum nou, fără abuzuri, victimele au nevoie în primul rând de un loc sigur unde să se poată simți încrezătoare în viitor. Un loc care să le ofere stabilitate. Putem oferi soluţii suplimentare alternative pentru a facilita accesul la locuire pe termen scurt și lung, iar administraţiile ce deţin locuinţe în fondul locativ vin astfel în sprijinul victimelor. Acest pas poate însemna începutul unei vieți independente pentru multe femei. Vrem să le oferim această mână de ajutor”, a  afirmat deputata USR Oana Cambera, coiniţiatoare a proiectului de lege.

Mai multe detalii despre acest proiect de lege aici:

Articolul Victimele violenței domestice vor avea acces la locuințele de necesitate sau la cele sociale apare prima dată în Jurnal Social.

Joi, 5 mai 2022, cu prilejul Zilei Europene pentru Viaţă Independentă, Asociaţia Nevăzătorilor din România (ANR), Universitatea din Bucureşti şi Fundaţia Orange au făcut un pas ferm în sprijinul persoanelor cu dizabilităţi spre dobandirea unor deprinderi de viaţă independentă, prin lansarea aplicaţiei BLINDHub, potrivit unui comunicat al ANR.

Evenimentul s-a desfășurat în Grădina Botanică din București. Printre participanți s-au numărat domnul Cristian Vasilcoiu, secretar de stat la Ministerul Muncii și Solidarității Sociale,  domnul Mihai Tomescu, președinte ANPDPD, doamna Adela Crăciun, vicepreședinte ANPDPD și domnul Petre Dinică, director Direcția Drepturi Persoane cu Dizabilități

Conform estimărilor, în Europa sunt peste 30 de milioane de persoane cu deficiențe de vedere, iar rata medie a șomajului în rândul acestui grup vulnerabil este de peste 75% (sursă Euroblind.org). Mai mult, un număr limitat de persoane nevăzătoare / deficiențe de vedere au urmat studii superioare sau au beneficiat de îndrumare în carieră.

Aplicaţia BLINDHub facilitează conectarea persoanelor cu dizabilităţi la oportunităţile din educaţie şi piaţa muncii, reuşind să pună în valoare cererea şi oferta de muncă pentru o categorie de persoane vulnerabile prea puţin valorificată în domeniul ocupării.

,,Printr-un un simplu click, cele 98.000 de persoane cu deficienţe de vedere pot accesa oferte de muncă şi educaţie la nivel naţional. Beneficiarii îşi vor putea crea, gratuit, un profil profesional complet în baza unui video CV. Companiile interesate vor avea ocazia să filtreze în baza de date şi să trimită direct solicitări de interviu către candidaţi. Universităţile au posibilitatea de a invita candidaţi la programe de formare, contribuind la un climat inclusiv. Materialele de tip video CV vor fi realizate cu sprijinul echipei de proiect în cadrul celor două centre BLINDHub din Bucureşti, înfiinţate la sediul Asociaţiei Nevăzătorilor din România şi în cadrul Universităţii din Bucureşti, căminul Gaudeamus”, transmit reprezentanții ANR.

Aplicaţia este un rezultat al proiectului BLINDHub, finanţat de Fundaţia Orange cu suma de 482.000 lei, prin intermediul programului „Lumea prin Culoare şi Sunet”, cel mai mare fond dedicat persoanelor cu deficienţe de vedere / auz din România.

,,Unul dintre cele mai importante roluri pe care Asociația Nevăzătorilor din România (ANR) și l-a asumat este acela de a crea pentru oamenii cu deficiențe de vedere din țară oportunități care să faciliteze accesul la educație, cunoaștere și angajare, pentru o viață demnă și independentă. Tocmai de aceea, știut fiind faptul că pentru persoanele cu deficiență de vedere accesarea și utilizarea de tehnologii și dispozitive asistive și de acces sunt practic premize incontestabile ale unei reale incluziuni, ținem să mulțumim Fundației Orange pentru susținerea acestui proiect. Suntem convinși că vom reuși, împreună, să asigurăm prin digitalizare și oportunități educaționale, punți solide de legătură între deficienții de vedere și piața muncii”, a declarat Tudorel Tupiluși, președinte ANR.

Articolul Aplicaţia BLINDHub facilitează conectarea persoanelor cu dizabilităţi la oportunităţile din educaţie şi piaţa muncii apare prima dată în Jurnal Social.

Când calitatea vieții de zi cu zi sau viața socială vă este afectată de o dizabilitate, serviciile de însoțire și de îngrijire vă sprijină să trăiți independent și implicați activ în comunitate.

The Care Hub este un centru care oferă servicii de îngrijire pentru vârstnici și persoane cu dizabilități, cum ar fi: curățenie, igiena, cumpărături, pregătirea mesei sau chiar companie. Serviciile de îngrijire la domiciliu a persoanelor cu dizabilități includ activități adaptate nevoilor persoanei, în funcție de tipul și gradul de handicap, menite să mențină o calitate ridicată a vieții.

,,The Care Hub  este un centru care oferă servicii de îngrijire la domiciliu de încredere, la timp și sigure. Deoarece credem că priceperea și înțelepciunea oamenilor în vârstă pot fi oferite cu grijă și drag întregii comunități, folosim avantajele tehnologiei digitale pentru a pune în legătură partenerii noștri, oameni recent pensionați, cu persoanele care au nevoie de sprijin”, precizează reprezentanții The Care Hub.

Serviciile oferite de partenerii The Care Hub au scopul de a susține o viață independentă și implicată social și de a sprijini ocazional îngrijirea oferită de familii și/sau de către asistentul personal al persoanelor cu dizabilități. Îngrijirea este recomandată atât persoanelor cu dizabilități, care sunt singure, cât și în situațiile în care suportul familiei nu este (momentan) suficient.

,,Sprijinul include ajutor în activitățile zilnice – curățenia în locuință, ajutor la plăți sau cumpărături, mersul la doctor sau plimbări, hrănirea și păstrarea igienei personale (îmbrăcat, îmbăiere, tuns sau bărbierit etc.), precum și ajutor în activități care contribuie la comfortul emoțional al dvs., alese de dvs. și/sau cu recomandarea familiei/asistentului personal.
Îngrijirea la domiciliu poate include și activități specializate (kinetoterapie, consiliere psihologică, asistență medicală etc.), furnizate de personal calificat. Partenerii The Care Hub nu oferă astfel de servicii și vă recomandăm să apelați la specialiști în astfel de cazuri”, se menționează pe site-ul https://thecarehub.ro/.

Potrivit sursei citate, The Care Hub, cu sediul în Timișoara, primește cereri de la oameni hotărâți să își depășească propriile bariere. De exemplu, Simona apelează la serviciile de curățenie pentru că nu vede și are nevoie, din când în când, de ajutor pentru curățenie generală, mai ales în bucătărie. Geanina, care se deplasează în scaun rulant, le-a solicitat ajutorul pentru a merge la sala de sport. Alina i-a rugat să fie însoțită la doctor pentru vizita lunară, deoarece deplasarea singură în scaunul rulant este dificilă din cauză că trotuarele din Timișoara nu sunt adaptate nevoilor ei. Doamna Elena apelează la serviciile de îngrijire pentru diverse cumpărături, deoarece blocul în care locuiește (la etajul întâi) nu are lift accesibilizat pentru scaun rulant.

Totodată, serviciile de însoțire și de îngrijire la domiciliu ajută membrii familiei să asigure sprijinul necesar persoanei dragi, pentru ca aceasta să se poată bucura de o viață independentă, chiar și atunci când sunt aceștia plecați în vacanță, sunt ocupați sau locuiesc departe.

,,Primim cereri și de la organizații și asociații pentru persoanele cu dizabilități, pentru servicii necesare persoanelor care fac parte din acestea. Spre exemplu, câțiva membri din Asociația Ceva De Spus, un grup de persoane cu dizabilități care se reprezintă singure și care au înțeles cât este de important să își facă vocea auzită, apelează atunci când au nevoie la serviciile de însoțire și îngrijire la domiciliu la partenerii The Care Hub, încurajând astfel și alți oameni din cercul lor să se lase ajutați când este necesar sau când cei din imediata lor apropiere nu reușesc”, se mai arată pe siteul The Care Hub.

Reprezentanții centrului subliniază că majoritatea îngrijitorilor la domiciliu (partenerii The Care Hub) sunt preponderent persoane recent pensionate. Ei consideră că acestea au o experiență de viață bogată, răbdare și respect deosebit față de persoanele cu dizabilități, dar și o dorință naturală de a purta de grijă altora.

Îngrijitorii trec printr-un proces atent de selecție, alcătuit din două interviuri, teste de empatie și personalitate, verificarea a două recomandări, a cazierului judiciar și a adeverinței medicale. În cadrul interviurilor, este verificată și atitudinea față de persoanele cu dizabilități, precum și dorința lor de a oferi ajutor, în funcție de tipul de handicap (locomotor, intelectual, vizual, etc.) sau de gradele de handicap grav sau accentuat.

De asemenea, partenerii care oferă serviciile de igienă personală au absolvit cursuri de infirmerie, iar o bună parte dintre ei au absolvit cursuri de îngrijitori la domiciliu. Marea majoritate dintre ei au experiență în îngrijirea altor oameni, fie cu o anumită dizabilitate, fie chiar invalizi, ori au lucrat în spital, cămin sau în alte instituții de acest profil.

Serviciile de îngrijire au prețul de 25 lei/oră – dacă nu doriți același partener (ex. vizite ocazionale); 30 lei/oră – dacă doriți același partener, de fiecare dată (ex. vizite săptămânale). Serviciile de îngrijire pot fi combinate, conform preferinței dvs. (ex. 1 oră cumpărături + 2 ore igienă personală).

Termenii și condițiile serviciilor de îngrijire a persoanelor cu dizabilități sunt următoarele: cererea unei vizite de cel puțin o oră, solicitarea vizitei cu cel puțin 48 de ore înainte de începerea acesteia, stabilirea datei, orei și a locului, menționarea detaliilor legate de dizabilitatea persoanei dragi care să îi ajute să trimită partenerul sau partenerii potriviți (spre exemplu, dacă este vorba despre un om cu mobilitate redusă ori care este invalid).

Partenerii The Care Hub preferă să lucreze doar câteva ore pe zi, de câteva ori pe săptămână. Din păcate, centrul nu vă poate ajuta în căutarea și angajarea unui asistent profesional permanent, însă vă poate sprijini o perioadă cu activitățile zilnice, până când veți găsi persoana potrivită.

Dacă doriți mai multe informații despre serviciile de îngrijire oferite de The Care Hub, sunați la numărul gratuit 0800 400 634, de luni până vineri, în intervalul orar 09:00 – 18:00, sau trimiteți un e-mail pe adresa: marketing@thecarehub.ro.

Articolul The Care Hub, centrul care oferă servicii de îngrijire la domiciliu pentru persoanele cu dizabilități apare prima dată în Jurnal Social.

În data de 5 mai, pe plan european, persoane cu dizabilități, organizații din domeniu și instituții publice celebrează Ziua Europeană pentru Viață Independentă. Este o zi plină de semnificații, o zi de solidaritate și de recunoaștere a drepturilor, a valorilor și a importanței integrării persoanelor cu dizabilități în comunitate.

Rețeaua Europeană pentru Viață Independentă (European Network of Independent Living – ENIL), o asociere de organizații și persoane cu dizabilități de la nivel european, a declarat ziua de 5 mai drept „Ziua Europeană pentru Viață Independentă”.

Potrivit ENIL, cea de-a opta ediție a Zilei Europene pentru Viață Independentă este dedicată ideii de mișcare sau mobilitate.

,,Sperăm că mulți oameni și organizații din întreaga Europă și nu numai vor fi motivați să se implice. Ideea de mișcare / mobilitate poate fi abordată din diferite unghiuri (experiență pozitivă sau negativă etc) și lasă mult spațiu pentru creativitate și  pentru o gamă largă de activități. Înțelegem că cele mai multe dintre activități se vor desfășura online, din cauza restricțiilor impuse de pandema COVID-19, totuși, considerăm această zi ca o oportunitate de a ajunge la un public mai larg, de a interacționa cu toată lumea (de la oamenii din cartier până la guvern) și de a crește gradul de conștientizare cu privire la importanța vieții independente și a drepturilor noastre umane, creând totodată un angajament pentru perioada post-pandemică”, precizează reprezentanții ENIL.

Viața independentă în comunitate presupune înainte de toate crearea cadrului prin care persoanele cu dizabilități să poată decide unde să trăiască, cu cine să trăiască și cum să trăiască. Așadar, viața independentă reprezintă deținerea controlului asupra propriei vieți cu asigurarea unei protecții sociale adecvate nevoilor individuale.

Totodată, viața independentă necesită un sprijin individualizat în comunitate, care include asistență personală, tehnologii de asistență și sprijin reciproc, printre altele. Din păcate, pentru persoanele cu dizabilități din România a avea în prezent o viață independentă este încă un lucru greu de obținut. Încă există probleme mari de accesibilitate în instituții, la nivelul infrastructurii publice, iar sistemul de servicii sociale, care să răspundă nevoilor cetățenilor, este unul deficitar.

Cu prilejul Zilei Europene pentru Viață independentă, Consiliul Național al Dizabilității a organizat evenimentul „Ce înseamnă pentru mine viața independentă?”, prin intermediul platformei zoom, în intervalul orar 15:00-17:00. Vorbitorii au fost persoane cu dizabilități.  Au fost invitate să vorbească și persoane instituționalizate. Fiecărui vorbitor i s-au alocat trei minute sau patru, în funcție de posibilitatea de exprimare, timp în care fiecare s-a prezenta scurt, apoi a spus ce înseamnă pentru sine viața independentă. La eveniment au participat 45 de persoane.

Evenimentul s-a axat pe teme precum asistența personală, educația incluzivă, ocuparea forței de muncă, accesibilitatea în mediul construit și a evidențiat nevoile numeroase și stringente pe care le are o persoană cu dizabilități.

În cadrul evenimentului, președinta Consiliului Național al Dizabilității, Daniela Tontsch,  a vorbit concret și sincer despre sentimentele și nevoile ei ca persoană cu dizabilități.

,,Cunoaștem abordarea juridică a ceea ce presupune viața independentă în comunitate pentru persoanele cu dizabilități, dar astăzi vom aborda subiectul concret, vom vorbi despre ceea ce simțim noi, despre nevoile noastre pentru a putea deține controlul asupra propriei vieți. Revin la întrebarea care denumește evenimentul de astăzi al Consiliului Național al Dizabilității din România – Ce înseamnă pentru mine viața independentă? Când am finalizat lista cu nevoile mele de viață independentă mi-am dat seama că am nevoie de 50 de minute să le prezint, însă cu greu am selectat doar cinci dintre acestea. Pentru mine viață independentă înseamnă să beneficiez de asistență și îngrijire, fără să-l exploatez pe asistentul meu personal care lucrează pentru mine 24 de ore, să beneficiez de asistență și îngrijire în perioada în care asistentul meu personal este în concediu medical – știm cu toții că legislația românească nu prevede măsuri de protecție pentru persoana cu handicap grav, în perioada în care asistentul personal este în concediu medical – , să beneficiez de ajutor în gospodărie săptămânal, deoarece asistentul personal are în fișa postul obligația de a mă îngriji pe mine, nu de a îngriji locuința și de a găti”, a declarat Daniela Tontsch.

Alte nevoi pe care Daniela le-a specificat ar fi: să aibă posibilitatea de a se deplasa cu scaunul rulant în spațiul public, fără să escaladeze borduri imense și rampe construite neconform din punct de vedere tehnic și să i se deconteze de către Casa Națională de Sănătate toate dispozitivele medicale care îi sunt necesare: scaun rulant electric, accesibilizarea mașinii, inclusiv accesibilizarea locuinței și dispozitivele de îngrijire la domiciliu, cum ar fi elevatorul și patul electric.

,,O viața independentă este visul oricărui om! Pentru persoanele cu dizabilități, viața independentă  nu este o decizie personală, ci depinde, în principal, de mediul în care trăiește. O viață independentă pentru mine înseamnă să am un loc de muncă, care să mă ajute să fiu independentă financiar, o locuință adaptată nevoilor mele și să trăiesc într-o societate care-mi oferă oportunitatea de a-mi pune abilitățile și talentele în valoare.  De asemenea, o viață independentă presupune să am acces  la asistență personală – o componenă fundamentală –, la mediul construit, la mijloace de transport, la tehnologii asistive și alte servicii sociale. Consider că viața independentă este un drept al meu în conformitate cu Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, iar serviciile pentru susținerea lui nu ar trebui să lipsească. Viața independentă nu este posibilă fără sprijin”, a precizat Lavinia Elena Niculicea, redactor la Jurnal Social, publicație a Consiliului Național al Dizabilității din România.

La rândul ei, Elena Năstase, vicepreședinte al Asociației Distroficilor Muscular din România – Filiala București, a lăudat această inițiativă foarte importantă și a subliniat că factorii decidenți trebuie să ȋnțeleagă consecințele negative pe care trebuie să le suporte persoanele cu dizabilități din cauza incapacității lor de a emite și a implementa măsuri echitabile care să ofere suportul necesar desfășurării unei vieți normale, normalitate raportată la dizabilitatea lor.

,,Pentru mine independența, la momentul acesta, înseamnă: o casă renovată și adaptată la nevoile mele, ȋn condițiile ȋn care boala s-a agravat într-un timp foarte scurt. Acest lucru necesită posibilitatea de a avea acces la o sursa financiară, dar condițile impuse de bănci nu le pot ȋndeplini. De asemenea, independența pentru mine mai înseamnă să am acces rapid la sistemul medical. Să existe o instituție medicală care să ofere servicii complete și gratuite, fără a fi nevoită să urmez un circuit lung și extrem de solicitant fizic și psiho-emoțional. Pentru că, după un efort îndelungat, cu implicarea rudelor, prietenilor, cunoștințelor și a altor oameni de bine, necunoscuți mie, am reușit să intru ȋn posesia unui scuter electric pentru persoane cu dizabilităti, consider că independența pentru mine, mai ȋnseamnă și posibilitatea de a putea folosi acest mijloc de transport pe distanțe mai mari, fără a exista riscul să fiu lovită de o mașină. Deci, este nevoie de trasee amenajate special pentru astfel de vehicule”, a spus Elena Năstase.

,,Lipsa accesibilizării atât a mediului construit, cât și a celui informațional și comunicațional reprezintă cea mai mare barieră în calea unei vieți independente. Factorii de decizie ar trebui să ne asculte. Am impresia că suntem tratați ca cetățeni de mâna a doua. Aceștia nu trebuie doar să ne consulte, ci și să ne implice în procesul de luare a deciziilor. Cei 800 de mii de persoane cu dizabilități trebuie să iasă la vot, să știe politicienii că suntem o forță. Dacă au nevoie de votul nostru, să țină cont și de noi. Domnii guvernanți își aduc aminte de noi doar în două zile din an: pe 3 decembrie și 5 mai. Nu ajunge, pentru că noi nu trăim doar două zile pe an, ci trebuie să trăim în fiecare zi. Dar pentru asta trebuie să fim și noi, persoanele cu dizabilități, unite și să ne facem vocea auzită”, a precizat Virgil Lazăr, vicepreședinte al Asociației Nevăzătorilor din România, responsabil al departamentului de resurse umane, incluziune și accesibilitate.

,,Cea mai mare problemă a surzilor este lipsa de comunicare. Ei nu pot comunica cu persoanele din exterior. Lipsa accesului la informație reprezintă o mare barieră în calea luării deciziilor. Persoanele surde sunt dependente non-stop de asociații, de interpreți în limbajul semnelor”, a afirmat Octavian Neagu,  vicepreședinte al Asociației Naționale a Surzilor din Romania, Filiala Ploiești.

Evenimentul a fost înregistrat, ca ulterior să se editeze scurte materiale video cu fragmente din discursuri. Aceste materiale vor fi utilizate pentru o campanie ulterioară de conștientizare.

Acest eveniment a fost gândit pornind de la dificultățile întâmpinate de persoanele cu dizabilități în domeniile prioritare stabilite de Convenția ONU.

Potrivit Atr. 4 pct 3 din Convenția ONU: „În dezvoltarea şi implementarea legislaţiei şi a politicilor de implementare a prezentei Convenţii, ca şi în alte procese de luare a deciziilor referitoare la problemele privind persoanele cu dizabilităţi, Statele Părţi se vor consulta îndeaproape şi vor implica în mod activ persoanele cu dizabilităţi, inclusiv copiii cu dizabilităţi, prin organizaţiile care îi reprezintă.”

Poveștile prezentate în cadrul evenimentului arată că este nevoie de exemple pozitive și de un efort colectiv pentru a face schimbări și că persoanele cu dizabilități trebuie să fie nu doar consultate de către autorități, ci și implicate. Persoanelor cu dizabilități trebuie să li se creeze condițiile potrivite pentru a putea trăi o viață independentă și pentru a putea beneficia de toate drepturile prevăzute în Convenția ONU. Viața independentă nu este posibilă fără sprijin.

Articolul Ce înseamnă pentru mine viața independentă? apare prima dată în Jurnal Social.

Primarul Sectorului 1, Clotilde Armand, a anunțat că, începând de luni, 15 martie, persoanele cu deficiențe de vedere vor putea beneficia de o aplicație gratuită, care poate fi descărcată online pe telefon. Aplicația îi poate ghida, astfel încât aceștia vor putea merge fără însoțitor la Registratura Primăriei.

,,Persoanele cu deficiențe de vedere vor putea merge fără însoţitor la Registratura Primăriei Sectorului 1 din Bd. Banu Manta nr. 9, ghidate de o aplicație gratuită care poate fi descărcată online pe smartphone. Pe baza aplicației, odată instalată, persoana nevăzătoare este preluată din stația de autobuz sau din proximitatea instituției și ghidată pentru a ajunge la Registratura Generală, la birourile de relații cu publicul ale instituției, la centrul de informare etc”, a scris Clotilde Armand pe pagina sa de Facebook.

Potrivit sursei citate, sistemul se numește ,,Step-Hear” și reprezintă un ghidaj audio complex pentru nevăzători și persoanele cu deficiențe de vedere, pentru a-și căpăta informații în timp real despre poziția exactă, obiectivele pe care le are în zona de proximitate, direcția și distanța către acestea. În momentul în care telefonul se conectează cu senzorul cel mai apropiat, utilizatorul va primi un mesaj audio pre-înregistrat care-i va da toate informațiile necesare. În plus, există opțiunea de a suna un număr de urgență.

,,Ne-am propus să facem accesibile toate clădirile administrației publice locale pentru toate categoriile de persoane cu dizabilități. Lansarea sistemului Step-Hear reprezintă o primă etapă a unui program mai amplu care vizează crearea de pante, covoare tactile pentru nevăzători, aplicații mobile, indicatoare pentru deficienţe de vedere, simboluri vizuale, site-uri accesibilizate”, mai transmite primarul Sectorului 1.

Articolul Aplicație gratuită pentru persoanele cu deficiențe de vedere, pusă la dispoziție de Primăria Sectorului 1 apare prima dată în Jurnal Social.

Rețeaua Europeană pentru Viață Independentă (European Network of Independent Living – ENIL) marchează la 5 mai, Ziua Europeană pentru Viață Independentă. Începând cu 5 mai 2014, organizaţii şi persoane cu dizabilităţi din mai multe țări europene celebrează importanța drepturilor, valorilor și principiilor unei vieți independente în rândul persoanelor cu dizabilități.

Ziua Europeană pentru Viață Independentă din acest an este o zi ca niciuna alta. Având în vedere că o mare parte a lumii se află în izolare din cauza pandemiei de coronavirus, marea majoritate a persoanelor cu dizabilități sărbătoresc această zi în interiorul locuințelor lor, pentru a fi în siguranță, luând doar cel mai necesar contact cu cei din exterior. Mulți se luptă cu lipsa asistenței, lipsa hranei, izolarea, problemele de sănătate mintală, teama de a nu li se refuza tratamentul medical. Multe persoane au fost carantinate în instituții, fără să poată lua contact cu lumea exterioară.

Atunci când ENIL a ales „libertatea” ca temă pentru cea de-a șaptea ediție a Zilei Europene pentru Viață Independentă, nu și-a putut imagina că atâtor persoane li se va restricționa sau refuza libertatea. Totuși, chiar dacă nu se pot organiza proteste, conferințe sau întâlniri, putem folosi această situație pentru a conștientiza importanța vieții independente.

De zeci de ani, mișcarea pentru viață independentă a cerut închiderea instituțiilor. În ciuda dovezilor de abuz și încălcări ale drepturilor omului în mediul instituțional, există încă multe persoane care susțin că sunt mai în siguranță acolo decât dacă ar trăi în mijlocul comunității. Având în vedere că, în prezent, mii de persoane au murit în instituții și în azile, nu este această o dovadă suficientă că aceste locuri nu sunt potrivite pentru a trăi în ele?

Pentru multe persoane cu dizabilități, restricțiile de circulație și contactul social sunt o parte a vieții de zi cu zi, din cauza lipsei de sprijin sau a lipsei de accesibilitate. Faptul că toată lumea a simțit efectele izolării, de a nu putea merge la școală sau la muncă, de a nu se putea întâlni cu prietenii, ar trebui să fie suficient pentru a înțelege importanța de a face parte dintr-o societate incluzivă.

În lume, există peste un miliard de persoane cu dizabilități, dintre care 780.000 sunt în România. Toate aceste persoane își doresc o viață independentă, care presupune: participare socială, accesibilitate, educaţie incluzivă, implicare în activităţi şi muncă şi, desigur, respectarea drepturilor.

Ziua de 5 mai reprezintă asumarea unei noi abordări în domeniul dizabilității, axată pe crearea unei vieți independente și pe respectarea libertăților persoanelor cu handicap.

ENIL solicită guvernelor și instituțiilor UE șă-și ia angajamentul de a proteja dreptul persoanelor cu dizabilități la o viață independentă, în conformitate cu articolul 19 din Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități. Mai exact, acestea ar trebui:

• Să asculte vocile persoanelor cu dizabilități, în special cele care sunt cele mai marginalizate, cum ar fi cele care locuiesc în instituții și să acorde prioritate drepturilor lor asupra intereselor economice și de altă natură.

• Să-și asume angajamentul de închidere a tuturor instituțiilor și să se asigure că toate investițiile curente și viitoare vizează consolidarea sprijinului comunitar și dezvoltarea serviciilor incluzive.

• Să protejeze drepturile persoanelor cu dizabilități, indiferent de vârstă, în ceea ce privește planificarea în perioada post-COVID 19 și să ia în considerare lecțiile învățate din situația actuală pentru viitor, inclusiv pericolul inerent al mediilor instituționale.

Articolul Ziua Europeană pentru Viață Independentă, 5 mai 2020 – ,,Libertate” apare prima dată în Jurnal Social.