Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, legal constituit în cauză, a concluzionat luni, 27 noiembrie 2023, că asistentul personal al persoanei cu handicap grav nu beneficiază de sporul pentru condiții periculoase sau vătămătoare de 15%, potrivit unui comunicat al ÎCCJ.

,,În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 448/2006 şi a prevederilor Anexei nr. 9 pct. IV lit. A, subpunctul 2 din Hotărârea Guvernului nr. 153/2018 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în Anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, stabileşte că asistentul personal nu beneficiază de sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare”, a hotărât completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, luni, așa cum se arată în Decizia nr. 23/2023. 

Conform art. 37 din Legea nr. 448/2006, pe perioada îngrijirii şi protecţiei persoanei cu handicap grav, pe baza contractului individual de muncă, asistentul personal are dreptul la un salariu stabilit potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice (Legea salarizării bugetare). În art. 47 ale aceleiași legi, se arată că asistentul personal profesionist însă are dreptul și la un spor de 15% calculat la salariul de bază, pentru suprasolicitare neuropsihică şi condiţii de muncă deosebite în care îşi desfăşoară activitatea, un spor de 15% calculat la salariul de bază, pe perioada în care are în îngrijire şi protecţie cel puţin două persoane adulte cu handicap grav sau accentuat, precum și un spor de 25% calculat la salariul de bază, pe perioada în care are în îngrijire şi protecţie o persoană adultă cu handicap grav sau accentuat, infectat cu HIV ori bolnav de SIDA.

În 29 martie 2018, a apărut regulamentul-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal și a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut pentru angajații din sănătate, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia (HG nr. 153/2018). În anexa nr. 9 a acestui regulament găsim prevederi privind locurile de muncă, categoriile de personal şi mărimea concretă a sporurilor pentru personalul din unităţile de asistenţă socială/centre cu sau fără personalitate juridică/servicii sociale cu sau fără cazare care îşi desfăşoară activitatea în condiţii periculoase sau vătămătoare, unde e prevăzut „un spor de 15% din salariul de bază, acordat personalului care îşi desfăşoară activitatea în:

1. servicii de intervenţie în stradă pentru persoane fără adăpost, persoane cu diferite adicţii, victime ale violenţei în familie, victime ale dezastrelor naturale etc.;

2. servicii de îngrijire la domiciliu pentru persoane cu dizabilităţi şi pentru persoane vârstnice”. 

Însă, în instanțe au apărut mai multe interpretări privind dreptul la sporul de 15%.

Astfel, unii judecători au considerat că asistentul personal al persoanei cu handicap poate beneficia de sporul de 15% prevăzut în Anexa nr. 9 a HG nr. 135/2018, dacă întrunește cumulativ două condiții:

• să fie angajat al unei unități de asistență socială sau al unui centru care să aibă ca obiect de activitate prestarea de servicii de îngrijire la domiciliu pentru persoanele cu dizabilități;
• să existe buletine de determinare/expertizare a locului de muncă, documente în cuprinsul cărora să se ateste existența condițiilor periculoase sau vătămătoare, având la bază criterii și factori stipulați în regulamentul-cadru.

Alți judecători au considerat că asistentul personal al persoanei cu handicap grav este îndreptățit la acordarea sporului de 15%, fără ca acodarea acestui spor să fie condiționată de existența unui buletin de expertizare a locului de muncă (cu precizarea că, de principiu, locul de muncă al asistentului personal este la propriu domiciliu);

Într-o a treia opinie, s-a apreciat că asistentul personal nu poate beneficia de sporul de 15%, deoarece nu are calitatea de asistent personal profesionist. S-a avut în vedere aici că trebuie făcută o distincție între profesia de asistent personal și asistent personal profesionist, ambele fiind reglementate de lege. Din analiza reglementărilor incidente reiese că sporul de 15% e doar pentru asistentul personal profesionist. Pe de altă parte, sporul respectiv e acordat celor care își desfășoară activitatea în unitățile de asistență socială/centre.

Într-o a patra opinie, s-a apreciat că acordarea sporului de 15% ar fi, de fapt, una facultativă, și nu obligatorie, întrucât dacă analizăm verbele folosite în reglementările incidente vom observa că unele prevederi arată obligația de acordare a unui spor, în timp ce altele arată posibilitatea acordării sale. Astfel, în cazul asistentului personal, oportunitatea acordării sporului e deci

 În Legea nr. 448/2006 sunt menționate două tipuri de asistent personal:

• asistent personal al persoanei cu handicap grav – persoana care supraveghează, acordă asistenţă şi îngrijire copilului sau adultului cu handicap grav, pe baza planului de abilitare-reabilitare pentru copilul cu handicap, respectiv a planului individual de servicii al persoanei adulte cu handicap;
• asistent personal profesionist – persoana fizică atestată care asigură la domiciliul său îngrijirea şi protecţia adultului cu handicap grav sau accentuat, aflat în condiţiile precizate de lege.

În art. 37 din lege sunt stipulate doar drepturile asistentului personal al persoanei cu handicap grav, cele ale asistentului personal profesionist fiind prevăzute în art. 47 din aceeași lege.

Prin urmare, asistentul personal al persoanei cu handicap grav nu are dreptul la spor pentru condiții periculoase sau vătămătoare de 15%, așa cum a decis Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind clară distincția ce trebuie făcută aici între cele două tipuri de asistenți personali.

Articolul Asistentul personal al persoanei cu handicap grav nu beneficiază de sporul pentru condiții periculoase sau vătămătoare de 15%, potrivit ÎCCJ apare prima dată în Jurnal Social.

Autor: avocat ENCIU NICOLAE

Persoanele cu handicap grav, conform certificatelor de încadrare în grad de handicap, necesită servicii de îngrijire din partea asistentului personal în mod continuu, atât ziua, cât și noaptea, atât în timpul săptămânii, cât și în timpul weekendului, atât în perioada de activitate a asistentului personal, cât și în perioada de absență temporară a asistentului personal (când acesta este în concediu legal de odihnă sau în concediu medical).

Nevoia persoanei dependente de a fi îngrijită, la domiciliu, este în realitate una permanentă, iar Legea 292/2011 acoperă aceste servicii sociale prin îngrijitor formal, adică asistent personal neprofesionist, doar pentru 8 ore/zi – noapte, zilnic (prin interpretare a legii rezultând că dreptul la îngrijire personală la domiciliu include și zilele de sâmbătă și duminică, precum și zilele de sărbători legale, atunci când asistentul personal este liber, conform legii).

Pentru restul de 16 ore/zi cât statul nu asigură serviciile de îngrijire personală, aceste servicii sunt asigurate, în mod efectiv, de îngrijitori informali (neplătiți), care de cele mai multe ori sunt membrii de familie ai persoanei dependente sau chiar asistentul personal neprofesionist (membru de familie al persoanei dependente), care este în fapt plătit doar pentru cele 8 ore/zi (și doar maxim 40 ore/săptămână, conform Legii 53/2003 – Codul Muncii și contractelor individuale de muncă), însă prestează activitate în folosul persoanei dependente 24 ore/zi și 365 zile/an.

Punând în contrapondere drepturile persoanei dependente prevăzute de Legea 292/2011 (îngrijire personală la domiciliu 8 ore/zi, zilnic, pe parcursul celor 365 zile ale unui an calendaristic) cu drepturile asistentului personal neprofesionist, conform art. 37 alin. (1) din Legea 448/2006 (pe perioada îngrijirii și protecției persoanei cu handicap grav, pe baza contractului individual de muncă, asistentul personal are următoarele drepturi:

b) program de lucru care să nu depășească în medie 8 ore pe zi și 40 de ore pe săptămână;

 c) concediu anual de odihnă, potrivit dispozițiilor legale aplicabile personalului încadrat în instituții publice),

rezultă că rămân neacoperite serviciile de îngrijire personală la domiciliu pentru perioadele ce depășesc cele 40 zile/săptămână limitate de art. 37 alin. (1) din Legea 448/2006 și de Legea 53/2003 – Codul muncii, respectiv 8 ore/zi în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale. Acest drept al persoanei dependente există, este prevăzut în lege, însă nu este asigurat de către autoritățile administrației publice locale, care au obligația, conform art. 7 din Legea 448/2006 de a asigura aceste servicii conform legii.

În speță se pune problema dacă îngrijirea prestată de asistenții personali în zilele de sâmbătă și duminică, peste programul normal de lucru de 40 ore/săptămână, și în zilele de sărbători legale sau alte zile libere legale, astfel cum sunt prevăzute acestea în Codul muncii, creează dreptul la plata de ore suplimentare pentru asistentul personal sau creează dreptul persoanei cu handicap grav la plata indemnizației de însoțitor, din care să poată plăti o altă persoană care să îi asigure în aceste zile aceleași servicii ca și asistentul personal.

Textul legal incident de la care trebuie pornită analiza este:

Legea 292/2011 – Articolul 52

(3) Persoana dependentă care necesită asistență și/sau supraveghere permanentă poate beneficia de îngrijire zilnică acordată la domiciliu, de îngrijitorul formal, pentru maximum 8 ore/zi, consecutive sau repartizate la intervale regulate pe parcursul zilei.

Legiuitorul primar a prevăzut posibilitatea pentru persoana dependentă de a beneficia de îngrijire zilnică acordată la domiciliu, adică de luni până duminică, în considerarea faptului că handicapul acesteia, dependența acesteia, este permanentă, continuă, și nu poate fi lipsită de aceste servicii de îngrijire la domiciliu în zilele în care asistentul personal nu desfășoară activitate, pentru că nu poate fi plătit conform contractului individual de muncă încheiat cu autoritățile publice locale.

Nevoile de bază și nevoile instrumentale ale persoanei cu handicap grav sunt zilnice, iar aceste nevoi nu și le poate satisface singur, iar prin certificatul de încadrare în grad de handicap statul român recunoaște oficial această stare de nevoie de ajutor permanent.

Ajutorul de care are nevoie o persoană dependentă este cu totul altul decât ceea ce acoperă Codul Civil prin reglementarea obligației de întreținere de la art. 516 și următoarele din Codul Civil, contrar a ceea ce susțin autoritățile publice locale pusă în situația să asigure aceste servicii.

Este adevărat că întreținerea se datorează și între rudele în linie dreaptă, conform prevederilor art. 516 alin. (1), iar întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere, dar și cu mijloacele celui care urmează a o plăti (art. 529 alin. 1 Cod civil), însă conținutul obligației legale de întreținere executată în natură (pe care o invocă invariabil toți angajatorii asistenților personali) este cel reglementat de art.530 alin.(1) Cod civil:

Articolul 530

Modalitățile de executare

• Obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională.

iar în continuare Codul civil reglementează situațiile în care întreținerea nu se poate sau nu se vrea asigurată în natură:

(2) Dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani.

(3) Pensia de întreținere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreținere. Dispozițiile art. 529 alin. (2) și (3) rămân aplicabile.

Executarea în natură a obligației de întreținere constă în punerea la dispoziția persoanei întreținute a  celor necesare traiului și suportarea cheltuielilor de educație, învățătură și pregătire profesională.

Pe de o parte, din perspectiva asigurării celor necesare traiului, persoana obligată la întreținere trebuie să pună la dispoziția persoanei întreținute alimente și îmbrăcăminte, conform nevoilor rezonabile ale acesteia și, eventual, în cuantumul impus de instanță.

Pe de altă parte, din perspectiva cheltuielilor de educare, învățătură și pregătire profesională, executarea în natură implică un element bănesc. Astfel, formularea legală este „asigurarea…cheltuielilor”, ceea ce conduce evident spre acoperirea cheltuielilor de școlarizare.

Necesitățile persoanei cu handicap grav sunt însă altele, și cu mult mai mari: asigurarea rezolvării nevoilor sale de bază și instrumentale zilnice (acțiuni de a face nu de a pune la dispoziție) și sunt date de starea de handicap permanent în care se află, respectiv:

1. Nevoi de bază:

-ajutor pentru igiena corporală

-Îmbrăcare/dezbrăcare

-Igiena eliminărilor

-Hrănire și hidratare

-Transfer și mobilizare

-Deplasare în interior

-Comunicare

2. Nevoi instrumentale:

-Ajutor pentru prepararea hranei sau livrarea acesteia

-Efectuarea de cumpărături

-Activități de menaj

-Însoțire la plimbări

-Activități de administrare și gestionare

Este evidentă diferența fundamentală între conținutul obligației legale de întreținere (punerea la dispoziția celui aflat în nevoie a celor necesare traiului) și conținutul nevoilor de bază și instrumentale ale unei persoane cu handicap grav (realizarea pentru acesta a unor activități pe care nu le poate realiza singur) și de asemenea este evidentă care ar fi consecința lăsării fără ajutorul necesar a unei astfel de persoane de vineri până luni, în zilele de sărbătoare legală și alte zile libere sau între orele 16 și 08 – punerea vieții acestei persoane în pericol, supunerea la tratamente inumane și degradante.

Dacă în situația persoanelor cu handicap grav care au familie sau care beneficiază de asistent personal care este un membru de familie ce locuiește împreună cu aceștia, îngrijirile în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale (când asistentul personal este liber și deci nu ar trebui să presteze activitate) sunt asigurate într-un fel sau altul de către familie sau de către singurul asistent personal angajat de către autorități, prin ceea ce ușor ar putea fi catalogat ca muncă forțată, în situația persoanelor dependente care nu au norocul să aibă familie sau un asistent personal membru de familie, ei sunt lăsați pur și simplu la mila celor din jur, autoritățile dormind liniștite că au angajat un singur asistent personal, de luni până vineri, între orele 8 și 16, pentru că așa înțeleg ele legea.

Lăsarea fără ajutor a acestor persoane care nu își pot satisface singure nevoile de bază și instrumentale (nu se pot hrăni, nu pot defeca și urina, nu se pot îmbrăca fără ajutorul altei persoane) printr-o astfel de interpretare a unei legi corecte în esența sa, este dovada de maximă cruzime și nepăsare și întrunește și elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor, fiind o acțiune aptă să producă moartea acestor persoane, care doar prin mila celor din jur nu mor.

Termenul maximum, așa cum este situat în cuprinsul textului legal, face referire strict la cuantumul zilnic al orelor de îngrijire acordată la domiciliu, care poate fi de până la 8 ore/zi, consecutive sau repartizate la intervale regulate pe parcursul zilei (unde noțiunea de zi se referă la între intervalul de 24 ore al unei zile, nu numai la intervalul de zi cuprins între orele 06-22, conform Legii 53/2003 – Codul muncii), iar acest aspect duce la cea de a doua fațetă a problemei – munca suplimentară și munca în ture a asistentului personal, care în fapt desfășoară activitatea pe tot parcursul celor 24 de ore ale unei zile, întrucât o persoană dependentă total de asistentul său personal nu își poate programa nevoile vitale doar în intervalul 08-16, interval prevăzut de regulă în contractul de muncă al asistentului personal.

Textul legal al art. 35 alin. (1) din Legea 448/2006, la rândul său deficitar, și în opinia noastră neconstituțional, este următorul:

Articolul 35

(1) Persoana adultă cu handicap grav are dreptul la un asistent personal, în baza evaluării sociopsihomedicale.

Acest text legal nu poate fi interpretat decât în corelație cu textul art. 52 alin. (3) din Legea 292/2011 iar expresia “are dreptul la un asistent personal” interpretată așa cum o fac autoritățile publice locale: „are dreptul la un singur asistent personal”, încalcă prevederile art. 50 din Constituția României care garantează protecția specială a persoanelor cu handicap și realizarea de către stat, inclusiv prin autoritățile publice locale, a unei politici naționale de egalitate a șanselor, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viața comunității.

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI – ARTICOLUL 50

Protecția persoanelor cu handicap  

Persoanele cu handicap se bucură de protecție specială. Statul asigură realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor, de prevenire și de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viața comunității, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor.

Analiza dreptului persoanei cu handicap grav la servicii de îngrijire la domiciliu nu poate pleca decât de la faptul că aceste servicii sunt prevăzute în lege a fi asigurate zilnic, în considerarea situației excepționale în care se află aceste persoane.

Lăsarea fără sprijin a persoanelor dependente, în zilele de sâmbătă, duminică și zile de sărbători legale sau lăsarea pe umerii familiei (acolo unde aceasta există) a acestei responsabilități date prin lege în sarcina autorităților publice locale, constituie o gravă încălcare a legii și a Constituției României și în atare situații nu putem măcar discuta de egalitate de șanse.

Nu am contestat drepturile asistentului personal în calitate de salariat, și într-adevăr acesta are dreptul la un program de muncă de 8 ore/zi, maxim 40 ore/săptămână, timpul zilnic și total al muncii fiind scriptic cel legal și prevăzut într-un scop nobil – asigurarea dreptului salariatului la odihnă.

Legea specială acordă însă persoanei cu handicap grav dreptul la servicii de îngrijire la domiciliu zi cu zi, de luni până duminică, într-un cuantum ce poate ajunge la maxim 8 ore/zi, chiar și cu depășirea unui cuantum total de 40 ore/săptămână, întrucât nicăieri în lege nu se prevede expres dreptul la un singur asistent personal (formularea textului art. 35 din Legea 448/2006 fiind nefericită și mai ales neconstituțională), iar prin formularea textului legal al art. 35 alin. (1) se încalcă dreptul persoanei cu handicap grav la asistent personal zilnic, ceea ce constituie o evidentă încălcare a dreptului constituțional al acestor persoane la egalitatea de șanse.

Ori, prin punerea unei persoane deja vulnerabile ca urmare a handicapului grav pe care îl are, în situația de a fi lipită de ajutorul necesar și garantat de lege, este evident că este încălcat dreptul constituțional al acestei persoane la egalitate de șanse.

Tot prevederile art. 35 alin (1)  din Legea 448/2006, dar și prevederile:

• art. 8 din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 90 din 6 decembrie 2017;
• articolul 35, Capitolul II din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 114 din 28 decembrie 2018;
• articolul II din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 130 din 17 decembrie 2021;
• articolul II, Capitolul I din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 168 din 8 decembrie 2022;

încalcă prevederile art. 42 din Constituție care interzic munca forțață.

În situația generală, în care autoritatea publică locală nu a angajat un al doilea asistent personal pentru a acoperi integral drepturile la servicii sociale ale persoanei dependente (așa cum este situația în zilele de sâmbătă și duminică, în zilele libere legale precum și în zilele în care, în conformitate cu reglementările în vigoare nu se lucrează), persoana care a asigurat aceste servicii în mod fortuit, neputând lăsa persoana cu dizabilități fără sprijin în perioada în care statul nu vrea să își îndeplinească obligațiile, trebuia să fie pontată și salarizată pentru această activitate desfășurată, cu plata orelor suplimentare efectuate, a sporului pentru muncă suplimentară și a sporului corespunzător orelor lucrate în zilele de sâmbătă, duminică, zile libere legale și zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare nu se lucrează, fiind o situație de fapt și excepțională, în care a asigurat aceste servicii în mod forțat, ca urmare a neglijenței autorității publice locale, neglijență ce putea provoca chiar și moartea persoanei asistate.

Corect, din punct de vedere legal, ar fi fost încheierea contractului de muncă al asistentului personal cu prevederea muncii suplimentare și a modalităților de plată a acesteia, însă acest lucru nu se întâmplă în realitatea de zi cu zi, și în atare situație există fie muncă suplimentară efectuată de facto și neplătită, și așa cum voi arăta mai jos nici nu era posibilă plata acesteia, fie o lipsă temporară a asistentului personal de la un program de lucru stabilit de facto de către angajator (ce constituie, de fapt, programul de lucru normal al unui asistent personal, în considerarea caracterului special al contractului de muncă al asistentului personal, așa cum, de asemenea, voi arăta mai jos), situație în care persoana cu handicap grav are dreptul la indemnizația de însoțitor, în vederea asigurării prin terțe persoane a serviciilor de care este lipsit, urmare culpei autorității publice locale.

Legea-cadru 153/2017

Articolul 21 Sporul pentru munca suplimentară

(1) Munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru, precum și munca prestată în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal și în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează, se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia.

(2) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru va fi plătită în luna următoare cu un spor de 75% din salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate.

(3) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, va fi plătită în luna următoare cu un spor de 100% din salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate.

(4) Plata muncii în condițiile alin. (2) și (3) se poate face numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de șeful ierarhic în scris, fără a se depăși 360 de ore anual. În cazul prestării de ore suplimentare peste un număr de 180 de ore anual, este necesar acordul sindicatelor reprezentative sau, după caz, al reprezentanților salariaților, potrivit legii.

Începând însă cu anul 2018 au fost adoptate de către legiuitorul secundar, puterea executivă, măsuri derogatorii de la regula generală.

Conform art. 8 din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 90 din 6 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 973 din 7 decembrie 2017, prin derogare de la prevederile art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017, în anul 2018, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcții de execuție sau de conducere, precum și munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător acestora.

Această reglementare privind munca suplimentară a fost menținută pentru anii 2019, 2020, 2021, 2022 și chiar 2023, printr-o succesiune de reglementări anuale – Articolul 35, Capitolul II din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 114 din 28 decembrie 2018, Articolul II din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 130 din 17 decembrie 2021, Articolul II, Capitolul I din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 168 din 8 decembrie 2022, sens în care reglementările derogatorii de la prevederile art. 22 alin. (2) și (3) au făcut și încă fac imposibilă plata sporurilor pentru munca suplimentară, în oricare din cele două forme prevăzute de lege, iar lipsa unui asistent personal de înlocuire sau a centrelor de tip respiro fac imposibilă compensarea cu timp liber, sens în care singura posibilitate legală este, în fapt, plata pentru zilele de sâmbătă și duminică a indemnizației de însoțitor.

Se remarcă faptul că instituția contractului individual de muncă încheiat în condițiile art. 36 și 37 din Legea nr. 448/2006 prezintă o  serie de particularități în ceea ce privește locul și felul muncii, precum și timpul de muncă și de odihnă.

Din aceste dispoziții legale, rezultă următoarele aspecte:

• contractul individual de muncă al asistentului personal, are un caracter special, derogator de la Codul Muncii, fapt ce rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1 al în . 2 din acest cod cu dispozițiile art. 35 a lin . 3 din lege, conform cărora doar dispozițiile privind încheierea, modificarea și încetarea contractului individual de muncă din Codul Muncii sunt aplicabile contractului individual de muncă al asistentului personal, nu și cele privind executarea contractului, care vizează tocmai obligațiile asumate prin contractul adițional la contractul individual de muncă, de către asistentul personal, ceea ce însă presupune și obligațiile corelative din partea angajatorului;
• obligațiile asistentului personal sunt formal asumate liber de către acesta, prin contractul individual de muncă și actul adițional la acesta, însă din analiza clauzelor impuse prin formularul tipizat și atitudinea angajatorului, reflectată chiar și prin întâmpinarea depusă la fond în prezenta cauză, rezultă că în realitate este un contract tip contract de adeziune;
• planul individual de recuperare a persoanei cu  handicap, asumat de asistentul personal  poate reclama o activitate, ce nu poate fi predeterminată, respectiv măsurată, astfel că referința în cadrul contractului individual de muncă la timpul de lucru legal de 8 ore/zi, 40 ore/săptămână nu este pertinentă, având în vedere că acesta poate suferi derogări, așa cum prevede Directiva nr. 2003/88.
• planul individual de recuperare al persoanelor cu handicap grav, nu permite însă asistentului personal să își gestioneze timpul cu mai puține constrângeri și să-și urmărească propriile interese, dimpotrivă, constituie o obligare a asistentului personal la muncă forțată, neplătită, și în lipsa asigurării unei măsuri substitutive pentru apelantul persoană cu handicap grav.
• asistentul personal al persoanei cu handicap grav, în zilele de sâmbătă și duminică, sărbători legale și alte zile libere legale, nu îndeplinește obligația legală de întreținere, care pe lângă faptul că are un conținut diferit nici nu este datorată în atare situație în care, persoana cu handicap grav are mijloace de a se întreține constând în indemnizația plătită de stat persoanelor cu handicap grav (aspect pur teoretic, cuantumul derizoriu al acesteia nefiind vreodată suficient pentru întreținerea cuiva, însă aceasta este o altă problemă, a batjocurii la care statul român supune aceste persoane).

Împrejurarea că asistentul personal  oferă ajutor și protecție și în zilele de sâmbătă și duminică, și în zilele de sărbători legale , poate fi asimilată unei munci suplimentare, însă de vreme ce nu poate fi plătită aceasta nici nu este asigurată de către angajatul asistent personal, iar pentru aceste zile care legal pot fi considerate lipsă temporară raportat la caracterul special al contractului de muncă al asistentului personal (obligația stipulată de art. 38 lit. c) din Legea nr. 448/2006, respectiv aceea de a presta pentru persoana cu handicap grav toate activitățile și serviciile prevăzute în contractul individual de muncă, în fișa postului și în planul individual de servicii al persoanei adulte cu handicap grav, presupune pe de o parte din partea asistentului personal conștientizarea unei implicări active și permanente în viața persoanei asistate, ce nu se poate restrânge la zilele de luni până vineri sau la zilele lucrătoare, iar pe de altă parte o conștientizare a angajatorului cu privire la obligațiile proprii referitoare la caracterul acestui tip special de contract de muncă), care prevede obligativitatea asigurării permanenței serviciilor pentru persoana cu handicap grav, autoritatea publică locală are evident obligația de a asigura o măsură substitutivă, singura posibilă fiind plata pentru aceste zile, proporțional cu numărul de zile, a indemnizației de însoțitor.

Articolul OPINIE CU PRIVIRE LA ASIGURAREA SERVICIILOR SOCIALE PENTRU PERSOANELE CU HANDICAP GRAV ÎN ZILELE DE SÂMBĂTĂ, DUMINICĂ, SĂRBĂTORI LEGALE ȘI ALTE ZILE LIBERE LEGALE, POTRIVIT LEGISLAȚIEI ACTUALE DIN ROMÂNIA apare prima dată în Jurnal Social.

Fotografie din arhiva personală

Cel puțin o dată în decursul existenței sale, privindu-și copilul, un părinte adevărat rostește sau măcar gândește: ,,Mi-aș da și viața pentru tine!”. Din fericire, în cazul celor mai mulți părinți destinul nu le testează pragul motivațional al acestei declarații care rămâne doar o exprimare a intensității iubirii părintești. Există însă excepții, din rândul cărora fac parte și (sau poate mai ales) părinții copiilor cu dizabilități. Firește că nici în cazul lor nu este necesară jertfa supremă, însă nașterea unui copil cu o asemenea suferință, adesea permanentă, reprezintă o încercare dură care, atunci când este asumată cu dragoste și responsabilitate, presupune sacrificarea normalității propriei vieți pentru a o salva și a o face cât mai apropiată de normalitate pe cea a fiicei sau fiului marcat de dizabilitate. În această categorie de părinți există nenumărați (și din păcate neștiuți) ,,antrenori” de excepție, de la care oricine se declară învins de necazuri are ce să învețe. Un asemenea părinte-exemplu este doamna Georgeta Gabriela Diniță, mama Andrei, o adolescentă diagnosticată cu sindrom Down.

Doamna Diniță mai are două fiice, acum adulte, ambele cu cariere profesionale și vieți împlinite. În urmă cu 16 ani, a decis împreună cu soțul său că o mezină le-ar umple viața în continuare atunci când celelalte fete vor pleca la studii și apoi către rosturile lor.

,,Când la maternitate doctorița obstetriciană mi-a spus: <<Mamico, până acum a fost bine, dar gata cu binele, începe greul pentru că fata ta are Sindrom Down!>>, lumea s-a prăbușit în jurul meu. Și a avut dreptate. A început lupta cu societatea, cu sistemul, cu prejudecățile, cu tot și cu toți, pentru a-mi apăra și a-mi ajuta copilul să dobândească un loc în această lume extrem de dură. (…) Pe vremea în care Andra era micuță, am fost cu ea la Comisia de evaluare de pe lângă DGASPC, și au încadrat-o în grad de handicap grav cu însoțitor. În ciuda gravității diagnosticului, la fiecare șase luni, eram obligați să ne prezentăm la comisie, la Călărași, pentru revizuiri. De fiecare dată, trebuia să mergem la psiholog, care ne costa 150 de lei, încadrarea alți 150 de lei, plus nenumărate copii xerox la mereu aceleași acte, plus costurile drumurilor. Odată, mi-am luat inima-n dinți și am spus că la București, altor copii în situația Andrei li s-a făcut încadrare permanentă și că nu înțeleg de ce în cazul nostru este altfel, deși legea și criteriile sunt aceleași, iar răspunsul primit a fost: <<Pentru că așa este în provincie!>>. Apoi, din fericire, s-a modificat legea și intervalele dintre revizuiri au fost majorate la doi ani. La anul, în ianuarie, când se vor împlini doi ani, va expira decizia de încadrare în grad de handicap, așa că va trebui să facem alt dosar pentru reînnoirea acesteia, dar având în vedere că Andra va deveni majoră în același an, o să mai facem încă un dosar și pentru a doua comisie, cea destinată adulților. Nu ne rămâne decât să sperăm că membrii acesteia vor fi mai înțelegători și că vor ține cont de caracterul permanent al dizabilității. Apoi, un alt episod relevant în privința greului luptelor este acela legat de recuperare care teoretic este accesibilă, practic însă… Pentru că nu vorbea, Andra a avut de la început nevoie de logopedie. Cu ajutorul unei cunoștințe, am obținut prin excepție 12 contracte consecutive pentru servicii de logopedie la DGASPC și făceam naveta la Călărași. De când Andra avea trei ani și până a împlinit opt ani, în fiecare miercuri, călătoream cu autobuzul o sută de kilometri dus-întors pentru ora de logopedie. Când cunoștința care m-a ajutat a murit, mi s-a spus imediat: <<Gata, ați beneficiat destul, mai lăsați și pe alții!>>, și am fost nevoiți să întrerupem, deși nevoia era cât se poate de evidentă”, și-a început istorisirea despre obstacolele pe care le-a înfruntat cu tenacitate și dedicație pentru fiica sa Gabriela Diniță.

ONG-urile pentru persoane cu dizabilități oferă singurul ajutor real, dar insuficient

Fotografie din arhiva personală

Grație acestor două calități esențiale în cazul unui părinte de copil cu dizabilități, mama Andrei nu s-a lăsat pradă resemnării conștientă că, pentru recuperarea a cât mai mult din întârzierea limbajului fiicei sale, continuarea ședințelor de logopedie, precum și angrenarea ei în activități stimulative sunt strict necesare: ,,Am înscris-o pe fiica mea în Asociația Down Plus, înființată de doamna Georgeta Bucur, cea care face enorm pentru tinerii afectați de această boală complexă. S-a muncit și se muncește extraordinar acolo cu Andra și sunt progrese. Chiar dacă nu sunt spectaculoase, logopedul spune că la nivelul maxim pe care îl vede realizabil, ținând cont de limitele Andrei, se ajunge cu pași mici. Realitatea e că a început să-și mai dea drumul la vorbire, dar dintre toți membrii asociației ea are cel mai sever deficit de comunicare. Pentru că nu o înțeleg întotdeauna când îmi spune ceva, dacă o rog să repete, de cele mai multe ori nu vrea și se închide în sine. Progresele îmi dau totuși optimism, și cred că terapiile, socializarea și tot ce facem împreună și cu ajutorul doamnei Bucur o vor ajuta pe fiica mea să progreseze. Pentru o oră și jumătate de logopedie, de doi ani facem naveta la București. Uneori de două ori, ba chiar și de trei ori pe săptămână, de fiecare dată parcurgând 130 de kilometri la dus și alți 130 de kilometri, la întoarcere. Este un efort destul de mare, dar care merită făcut. Cu atât mai mult cu cât nu mergem doar pentru logopedie pentru că, Slavă Domnului, Andra nu are și probleme motorii. Ca să o ajut să progreseze, pentru că-i place și își dorește, o duc și la dansuri, și la fotbal (și credeți-mă că joacă bine), și la gimnastică, iar după ce vremea se va încălzi, ne-am propus să mergem și la atletism și la cicloturism. Andra are o copilărie frumoasă la țară, în aer liber, și acolo aleargă, aruncă mingea de baschet la coșul montat de soțul meu în curte, joacă fotbal cu copiii de pe stradă și se plimbă cu bicicleta. Am fost de două ori cu ea în tabără la schi și-i place la nebunie să schieze. Din punct de vedere al potențialului pentru activitate fizică semnele sunt încurajatoare, însă în ceea ce privește intelectul… Pe lângă dificultățile majore de comunicare, nu poate citi, dar poate copia un text cu litere de tipar, iar de numărat, doar până la 10…”

Fotografie din arhiva personală

Profesorul de sprijin este la fel de… teoretic, precum recuperarea medicală

Doamna Diniță ne-a mai spus că acum Andra este în clasa a VIII-a la Școala Gimnazială din comuna Ștefan cel Mare, localitate în care cele două locuiesc: ,,Atât la grădiniță, cât și la școală, Andra a urmat cursurile învățământului de masă, și le sunt recunoscătoare colegilor ei, foști și actuali, părinților acestora și, mai ales, cadrelor didactice pentru modul în care au acceptat-o și au lucrat cu ea. Știu că mulți părinți de copii cu dizabilități au mari probleme din cauza respingerii și a lipsei de toleranță manifestată în unitățile de învățământ de masă și tocmai de aceea le sunt recunoscătoare celor de la noi din comună care au reacționat cât se poate de uman. Cred că în mediul rural gradul de respingere față de dizabilitate este mai redus decât în marile orașe pentru că, într-o comunitate mică, oamenii se cunosc și nu sunt la fel de înstrăinați între ei. Dacă Andra reușește să scrie atât cât poate și să numere, fie chiar și numai până la 10, este meritul doamnei învățătoare care s-a străduit la fel cum și noi am făcut acasă. Din păcate însă, trecerea în ciclul doi, cu mai mulți profesori, nu mai este adecvată pentru un copil ca Andra, iar posibilitatea unui profesor de sprijin nu există. Legea spune că pentru justificarea postului unui astfel de cadru didactic școala trebuie să aibă înscriși cel puțin șase copii cu cerințe speciale. La noi sunt doar trei. De aceea, am solicitat un certificat de orientare școlară și ne-am propus ca la toamnă să o înscriem pe Andra la o școală specială din București. Dacă ne vom muta acolo temporar cu ajutorul surorilor ei, vom scăpa de navetă și va fi posibil să facem mai multe activități care-i plac și-i fac bine, pe lângă logopedie. De exemplu, o să mergem și la înot. Cel puțin asta este ceea ce sperăm să reușim, deși sunt destule necunoscute și temeri legate în special de acomodarea la școala specială. Acasă, Andra are o copilărie adevărată cu multă mișcare în aer liber, cu prieteni de joacă, și asta o sa-i lipsească. Apoi, nu știu cum va reacționa având colegi cu nevoi speciale. Până acum au fost numai colegi fără probleme, iar ea s-a considerat la fel ca ei și îmi este teamă de reacția pe care ar putea să o aibă. Pe de altă parte, este clar că la această școală se va lucra cu ea altfel și mult mai mult decât se poate în prezent. Alternativa la mutare ar fi ca din toamnă Andra să stea acasă, dar asta categoric nu este o opțiune pentru copilul meu!”

Încă un motiv întemeiat de emigrare: salvarea propriului copil cu dizabilități

La fel ca și ceilalți părinți de tineri cu dizabilități intelectuale, și doamna Diniță ne-a mărturisit că viitorul fiicei sale o înspăimântă pentru că este imposibil de prefigurat: ,,Mă gândesc adesea, efectiv cu groază, la ce se va întâmpla, la cum se va transforma viața Andrei după ce eu și soțul meu nu vom mai fi. Celelate două fiice ale mele îmi spun să stau liniștită pentru că le va avea pe ele. Aparent, asta ar trebui să mă liniștească dar de fapt eu știu că acum Andra duce o viață apropiată de una normală doar pentru că eu cu asta mă ocup, tot timpul meu este dedicat acestui scop, și că niciuna dintre surorile ei nu și-ar putea asuma o asemenea misiune. De asemenea, sunt conștientă că pot face toate astea, pentru că întreaga familie funcționează ca o echipă, sunt ajutată de părinții noștri vârstnici la treburile gospodărești, soțul meu care lucrează ne ajută și el în timpul lui liber. Pe de altă parte, Andra reprezintă un caz fericit pentru că, deși nu vor putea să facă pentru ea tot ceea ce fac eu, surorile ei vor veghea asupra ei și nu pot să nu mă întreb, omenește, ce i s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost singurul nostru copil? Ce se întâmplă cu cei în situația Andrei care rămân fără familii? Cei fără rude binevoitoare? Andra, nu numai că nu este în stare să distingă binele de rău, dar nici să ceară ajutor nu poate. Mă gândesc uneori că dacă am fi fost și noi românii în stare să construim niște cămine noi, moderne, cu îngrijiri foarte bune, așa cum sunt în atâtea alte țări, astfel de instituții ar fi oferit soluția de rezervă pentru persoanele dependente. Vizitată des, scoasă la plimbare, luată în excursii și concedii de către surorile ei care n-ar fi nevoite să se sacrifice la rândul lor, știind că este bine îngrijită acolo în acel cămin modern care din păcate nu există și nu va exista, Andra putea avea un viitor de rezervă securizat, iar eu și atâția alți părinți în situația mea n-am mai fi fost frământați de obsesia viitorului copilului nostru dependent. Mai ales că la noi, în mod inexplicabil, a fost restricționată și protecția prin tutelă. În urmă cu 13 ani, unui fost coleg de-al meu de școală, care a fost polițist, i s-a născut un băiețel cu Sindrom Down. Soția lui este asistentă medicală. După ce au înțeles că aici nu vor putea face mare lucru pentru recuperarea handicapului copilului lor, au vândut tot ce aveau și s-au mutat în Belgia. El lucrează ca șofer de camion TIR, iar soția lui la un spital. Acum se felicită pentru decizia luată și au și de ce. Când au plecat băiețelul lor avea și probleme motorii. La vârsta de trei ani încă nu putea să meargă. Acum este pur și simplu de nerecunoscut. A scăpat de scaunul rulant. Se vede că s-a lucrat cu el în echipă multidisciplinară de specialiști în recuperare și a progresat enorm. Îmi spunea fostul meu coleg că pentru ei nu este o problemă faptul că soția lui lucrează în ture, inclusiv de noapte, chiar și când el este plecat în cursă. Deși acolo în Belgia sunt doar ei, nu au nicio rudă care să-i ajute, nici nu ar avea nevoie și nici nu se frământă întrebându-se ce se va întampla cu copilul lor dacă ei pățesc ceva. Mi-a mai spus că statul asigură întreaga asistență necesară. Că acei specialiști adevărați, cu experiență în îngrijirea unei persoane cu sindrom Down vin cu o punctualitate exemplară și ei pot pleca liniștiți la joburile lor unde își văd liniștiți de treabă știindu-și copilul pe mâini bune. Că băiatului i-au fost testate abilitățile, înclinațiile și preferințele, în funcție de care este învățat să dobândească deprinderi practice și poate chiar și o meserie. Că dacă ei ar păți ceva, statul belgian are cămine cu condiții de îngrijire și cazare incredibil de bune, în care le-ar prelua băiatul și ar continua să-i asigure o viață cât mai confortabilă și plăcută, cu activități diverse, cu socializare și recuperare. Copilul lor a progresat enorm datorită celei mai înțelepte și inspirate decizii pe care o puteau lua pentru el. A spune că între posibilitățile de reducere a gravității dizabilităților în România și în Belgia (și în alte țări cu adevărat europene) este o diferență ca de la cer la Pământ ar fi inexact. Nu se poate exprima această diferență, atât de mare este!”.

Cine și cu ce contrargument ar putea să contrazică această afirmație a unei mame, căreia, deși fiica ei avea și are dificultăți majore de vorbire, statul român, prin reprezentanții săi, i-a spus că ajunge câtă logopedie a făcut și că să-i mai lase și pe alții să facă?!

Am întrebat-o pe interlocutoarea noastră ce opinie are despre noua lege pentru ocrotirea persoanelor cu dizabilități intelectuale.

Fotografie din arhiva personală

,,Andra este extrem de vulnerabilă. Nu ține minte. Oricine o poate lua de lângă noi dacă nu suntem vigilenți. Sunt în permanență cu ochii pe ea. O duc la școală, o duc peste tot unde este nevoie și tot eu o aduc. În atare situație, cum aș putea să accept că Andra mea ar putea lua decizii? Și încă din cele cu caracter juridic?! Sper din tot sufletul să nu o pună nimeni vreodată în această situație, evident pentru a profita de vulnerabilitatea ei. Slavă Domnului că are cele două surori!” , a exclamat Gabriela Diniță.

,,În opinia statului, indemnizația lunară de 300 de lei este suficientă pentru a acoperi nevoile speciale ale unui copil cu handicap grav”

Ultima întrebare pe care i-am adresat-o a vizat condiția persoanelor cu dizabilități din România. Am rugat-o pe interlocutoarea noastră să facă o scurtă caracterizare a acesteia.

,,Calitatea vieții unei persoane cu dizabilități grave depinde de cea a îngrijirilor oferite de asistentul personal, de banii pe care acesta îi are la dispoziție pentru a le acorda. În marea majoritate a cazurilor, indemnizația sau salariul asistentului personal sunt cheltuite pentru persoana îngrijită. Eu primesc un salariu de 1900 de lei. La un moment dat, toți asistenții personali din comuna noastră au fost chemați la Primărie. Ni s-a spus că nu mai sunt bani la bugetul local pentru plata salariilor noastre și, în consecință, ne-au cerut să ne scriem demisiile ceea ce ar fi însemnat să nu mai primim nici măcar ajutor de șomaj. Apoi au zis că ne restructurează și că vom intra în șomaj. Alți asistenți personali au semnat, eu am refuzat, și m-au amenințat că-mi desfac contractul de muncă. Le-am spus să facă așa cum le dictează conștiința. Până la urmă, m-au lăsat în pace, dar vreo trei luni n-am primit niciun leu. Mă întreb cum s-or fi descurcat cei care au cedat și au semnat renunțând la salariul de asistent personal. Apoi, gândiți-vă că, în opinia statului, indemnizația lunară de 300 de lei este suficientă pentru a acoperi nevoile speciale ale unui copil cu handicap grav. De cinci ani această indemnizație are aceeași valoare deși în acest răstimp salariile bugetarilor au crescut, ale parlamentarilor și ale altor demnitari la fel. Teoretic, fiica mea are dreptul la recuperare medicală prin logopedie. Teoretic, are dreptul la profesor de sprijin. Pentru cei precum Andra totul este teoretic. Și pe fundalul acestor realități care vorbesc de la sine despre condiția persoanelor cu dizabilități, lucrez acasă cu fiica mea folosind puzzle-uri, cărticele de colorat și alte materiale ajutătoare pe care le cumpărăm bucurându-ne că soțul meu are un salariu. Ce fac ceilalți care nu își permit? Acesta este tabloul despre condiția persoanelor cu dizabilități din România!”, a concluzionat doamna Diniță, considerând că argumentele oferite sunt mai elocvente decât propria sa opinie.

Fotografie realizată de Peter Klaus Tontsch, în cadrul întâlnirii de lucru a CNDR cu Federația Sindrom Down din România

Pe doamna Gabriela Diniță am avut privilegiul de a o cunoaște la întâlnirea de lucru a conducerii Consiliului Național al Dizabilității din România (CNDR) cu membri ai Federației Sindrom Down România. Această activitate, găzduită de Fitoceainăria SanThé, se dorește a fi începutul unei fructuoase colaborări cu Federația Sindrom Down din România.

Foto realizată de Peter Klaus Tontsch, în cadrul întâlnirii de lucru a CNDR cu părinții eroi ai tinerilor din Federația Sindrom Down din România

Vizualizează albumul foto integral aici

Consiliul Național al Dizabilității din România desfășoară proiectul „Criza din Ucraina: Soluții incluzive și recuperare pentru persoanele cu dizabilități, partea a II a”, cu asistență financiară din partea ONG-ului Christian Blind Mission (CBM) și a European Disability Forum (EDF) (Forumului European al Dizabilității).

,,Acest document a fost realizat cu asistența financiară a partenerului finanțator CBM și a European Disability Forum (Forumului European al Dizabilității). Opiniile exprimate aici sunt cele ale Consiliului Național al Dizabilității din România și, prin urmare, nu pot fi considerate în niciun fel ca reflectând opinia oficială a partenerului de finanțare și a European Disability Forum (Forumului European al Dizabilității).”

Articolul Georgeta Gabriela Diniță: A spune că între posibilitățile de reducere a gravității dizabilităților în România și în Belgia este o diferență ca de la cer la Pământ ar fi inexact. Nu se poate exprima această diferență, atât de mare este! apare prima dată în Jurnal Social.

Avocatul Poporului efectuează o anchetă la Primăria Comunei Berești Bistrița, județul Bacău, în legătură cu tergiversarea, de către autoritatea locală, a angajării unei persoane ca asistent personal pentru o rudă a sa, cu grad grav de handicap.

Ancheta este urmarea unei petiții adresate, în 10 mai 2017, de un cetățean, în care se semnala faptul că, printr-o cerere, din 10 aprilie 2017, a solicitat angajarea ca asistent personal pentru sora sa, încadrată în gradul grav de handicap. La cererea de angajare, petenta a anexat și acordul emis în acest sens de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bacău.

“Petenta a susținut că, până la data sesizării Biroului Teritorial Bacău al Avocatului Poporului, nu a fost emisă dispoziția de angajare, autoritatea sesizată tergiversând nejustificat emiterea actului administrativ. Conform celor relatate în memoriu, petenta s-a prezentat din nou la sediul autorității locale, în 9 mai 2017, pentru a solicita informații în legătură cu soluționarea cererii de angajare, însă i s-a comunicat că cererea nu a fost soluționată, răspunsul asistentului social fiind în sensul că doar pentru persoanele cu handicap grav imobilizate la pat sunt încadrați asistenți personali.

De asemenea, i s-ar mai fi comunicat verbal petentei că este necesar ca personalul cu atribuții financiar contabile din cadrul primăriei să solicite informații de la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău în legătură cu fondurile alocate pentru plata salariilor asistenților personali și, în funcție de cele comunicate, urmează să se decidă modul de soluționare a cererii de angajare”, subliniază Matei Vîrtosu, purtătorul de cuvânt al Avocatului Poporului, într-un comunicat.

Ca urmare a demersurilor Avocatului Poporului, Primăria Comunei Berești Bistrița a comunicat, printr-o adresă din 26 mai 2017, că la acel moment nu putea proceda la angajarea ca asistent personal a petentei, motivat de faptul că nu dispunea de fondurile necesare și că cererea va fi avută în vedere la rectificarea bugetului comunei.

În ceea ce privește cadrul legal aplicabil, în conformitate cu prevederile art.35 din Legea nr.448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, persoana cu handicap grav are dreptul, în baza evaluării sociopsihomedicale, la un asistent personal. Astfel, potrivit art. 25 alin.(2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 448/2006, angajarea asistentului personal se face în maximum 30 de zile de la depunerea dosarului cu documentele prevăzute. În această perioadă, primăria localității de domiciliu sau de reședință a persoanei cu handicap grav face demersurile necesare în vederea efectuării anchetei sociale la domiciliul sau reședința persoanei care dorește să se angajeze ca asistent personal.

Avocatul Poporului a mai fost sesizat în anul 2017 cu privire la refuzul Primăriei Comunei Berești Bistrița de a da curs solicitării unei persoane de angajare ca asistent personal, însă cererea a fost soluționată favorabil numai după demersurile efectuate de Biroul Teritorial Bacău al Avocatului Poporului.

Articolul Anchetă efectuată pentru nerezolvarea solicitării de angajare a unei persoane ca asistent personal apare prima dată în Jurnal Social.