Autor: Andreea Raluca Coteanu

Ce credem vs ce ar trebui să știm despre persoanele cu handicap, dar mai întâi de toate ce înseamnă handicap?

19,318,000 este cu aproximație numărul de locuitori al țării noastre la data de 01.01.2020, conform Eurostat. Dintre aceștia, numărul total de persoane cu dizabilităţi comunicat (Autorităţii Naţionale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii și Adopții din cadrul Ministerului Muncii şi Protecției Sociale, prin direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti), este de 852,565 de persoane.

Dizabilitatea este complexă, dinamică și multidimensională. Indiferent de tip, handicapul este o formă de stigmatizare, iar cei în cauză se confruntă atât cu boala propriu-zisă, cât și cu piedicile puse de societate. Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, concepută de Națiunile Unite în 2006 și ratificată și de România prin legea 221/2010 spune: ,,Persoanele cu dizabilități includ acele persoane cu deficiențe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficiențe care, în interacțiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină și efectivă a persoanelor în societate, în condiții de egalitate cu ceilalți’’.

În urma unui chestionar, intitulat ,,Mit sau adevăr – despre cei cu nevoi speciale’’, pe care l-au completat un număr de 57 de persoane (predominant femei -71%), cu vârste cuprinse între 15 și peste 40 de ani, cu dizabilități, cât și fără, rezultă păreri împărțite:

• 35% susțin că persoanele cu dizabilități au o situație financiară precară, veniturile acestora fiind pensiile și alocațiile sociale. Într-adevăr, statul nostru nu este foarte darnic în ceea ce privește alocațiile, pensiile, sau orice altă formă de subvenție. De exemplu, indemnizația lunară primită de un adult cu handicap accentuat este de 272 de lei. Ce putem face? Noi ca indivizi, ca angajatori, ca societate, trebuie să le oferim șanse egale, fiindcă statul nu dă semne că se va trezi curând la realitate. Este esențial să nu clădim alte ziduri, ci să deschidem uși. Trebuie să înțelegem că dizabilitatea este parte din natura umană. Peste un miliard de persoane din lume trăiesc cu o formă de handicap.

• 44% consideră că persoanele cu dizabilități au nevoie de pregătire specială la locul de muncă. Dizabilitatea nu trebuie să reprezinte o barieră în calea succesului. Atât persoanele cu nevoi speciale, cât și cei fără au dreptul la educație și formare profesională, pentru a egaliza șansele și pentru a respecta drepturile fundamentale ale omului. Trebuie să învățăm să privim peste acel fotoliu rulant sau pur și simplu peste etnie, dizabilitatea are tot dreptul să fie transformată în abilitate.

• 24% spun că persoanele cu handicap au permanentă nevoie de ajutor. Depinde de tipul și gradul de handicap. Boala nu este o opțiune, iar cei care au nevoie de ajutor nu îl cer din capriciu. Din numărul total de persoane cu dizabilități, 95,97% se află în îngrijirea familiilor și/sau trăiesc independent (neinstituționalizate), în timp ce doar 2,05% se află în instituţiile publice rezidenţiale de asistenţă socială pentru persoanele adulte cu dizabilităţi (instituţionalizate). Lumea este plină de povești, spuse și nespuse, ale celor cu nevoi speciale, care în ciuda dificultăților sunt mai independenți decât mulți încadrați în definiția normalității.

• În ceea ce privește infrastructura adecvată pentru persoanele cu dizabilități, au fost menționate rampele de acces, locurile de parcare, loc suficient pentru a se deplasa pe trotuare, semafoare cu comenzi vocale etc. Opinia Laviniei Elena Niculicea, dintr-un interviu anterior pentru Jurnal Social, înglobează perfect răspunsurile : ,,Aș crea o infrastructură urbană care să fie accesibilă pentru toți. Pentru o persoană aflată într-un scaun rulant, o simplă bordură, mai înaltă, poate reprezenta un zid peste care nu poate trece, fără ajutor. Bordurile înalte și lipsa rampelor sau cele care nu sunt funcționale în instituții reprezintă reale provocări. E nevoie stringentă de accesibilitate, de dezvoltare sustenabilă și incluzivă. Consider că accesul la transport, la educație, la un loc de muncă, la un tratament de calitate, nu este o favoare, ci un drept al meu!’’. Declarația ei este în cunoștință de cauza, Lavinia fiind utilizatoare de scaun rulant. În ciuda acestui lucru, ea a absolvit Facultatea de Limbă și Literatură Română, este pasionată de jurnalism, grafică și poezie.

• Doar 15% consideră că nu trebuie să le zâmbești celor cu handicap vizibil, nu trebuie să îi întrebi dacă au nevoie de ajutor sau dacă se simt bine pentru a nu îi jena. 15% din 57 este un număr mic, dar din numărul total de locuitori menționat anterior este un lucru mare, ceea ce este îngrijorător. Oamenii sunt ființe sociale, iar interacțiunea este parte din viața cotidiană, indiferent de diferențele dintre noi. Trebuie să învățăm atât noi, cât și viitoarele generații, să ne comportăm la fel cu indivizii, fie că au sau nu nevoi speciale. Nu trebuie să lăsăm pe cineva pe dinafară sau să nu îi oferim ajutor doar pentru că ne simțim stânjeniți ori ne temem că el se va simți. O persoană cu dizabilități este în primul rând o persoană !

Articolul O persoană cu dizabilități este în primul rând o persoană! apare prima dată în Jurnal Social.

În data de 25 martie 2019, a avut loc webinarul ,,Accesul universal la încadrarea în muncă”, cea de-a opta sesiune dintr-un ciclu de 12 seminarii, organizat de proiectul european ,,Bridging the Gap II” ((BtG-II).

Consiliul Național al Dizabilității din România a fost reprezentat la webinar de Lavinia Elena Niculicea.

BtG-II urmărește să contribuie la incluziunea socio-economică, egalitatea și nediscriminarea persoanelor cu dizabilități prin instituții și politici mai incluzive și responsabile. Webinarul a fost disponibil în engleză, franceză și spaniolă, oferindu-le participanților posibilitatea de a se angaja într-un dialog interactiv.

Webinarul a evidențiat barierele cu care se confruntă persoanele cu dizabilități și accesul acestora la muncă, cum ar fi lipsa oportunităților de educație și formarea egală, stereotipurile culturale și accesibilitatea informațiilor și a mediului fizic. Această sesiune a analizat, de asemenea, strategiile și măsurile de incluziune a persoanelor cu handicap, ce pot fi luate pentru a promova oportunitățile de angajare și de progres în carieră pentru persoanele cu dizabilități. Printre acestea se numără includerea planurilor naționale de dezvoltare pe baza nevoilor persoanelor cu handicap, stabilirea programelor de sprijin pentru ocuparea forței de muncă, microfinanțarea și asigurarea accesului la informații.

Conform Convenției privind drepturile persoanelor cu handicap (CRPD), persoanele cu dizabilități au dreptul de a lucra în condiții egale cu ceilalți. Articolul 27 din CRPD solicită statelor părți să ia măsurile adecvate pentru a proteja și promova realizarea dreptului la muncă al persoanelor cu dizabilități, inclusiv interzicerea discriminării pe bază de handicap în toate aspectele legate de ocuparea forței de muncă. Încadrarea în muncă este esențială pentru susținerea mijloacelor de trai, precum și un factor crucial pentru includerea în societate. A avea un loc de muncă este o trăsătură esențială a existenței umane, iar în multe societăți capacitatea de a lucra este privită ca fiind una dintre cele mai importante modalități prin care oamenii își pot aduce contribuțiile individuale în cadrul comunității lor. Chiar dacă există legi naționale și internaționale și în ciuda angajamentului organizațiilor internaționale și al organizațiilor persoanelor cu dizabilități (DPOs), persoanelor cu handicap din întreaga lume continuă să li refuze dreptul la muncă. Integrarea strategiilor de incluziune a persoanelor cu dizabilități în procesele de dezvoltare existente este o modalitate de a asigura drepturile persoanelor cu dizabilități în ceea ce privește munca și angajarea.

Stefan Trömel, Specialist Senior pentru persoanele cu dizabilități la ILO (Organizația Internațională a Muncii), a vorbit în cadrul webinarului despre incluziunea persoanelor cu dizabilități în vederea asigurării dreptului la muncă și încadrarea în muncă a acestora.

 ,,Termenul «în condiții egale cu ceilalți» este deosebit de relevant, în contextul ocupării forței de muncă, deoarece nimeni nu are dreptul absolut de a lucra. Există o mulțime de oameni cu și fără handicap, un număr mai mare de persoane cu dizabilități decât persoane fără dizabilități care nu lucrează și sunt șomeri din mai multe motive. Astfel, în comparație cu unele dintre celelalte drepturi pe care le puteți vedea în Convenție, cum ar fi dreptul la educație sau la dreptul la sănătate, în care guvernele ar trebui să impună accesul la aceste drepturi, în contextul ocupării forței de muncă, dreptul la muncă este mult mai dificil de realizat, pentru că există și alți factori care intervin. De asemenea, există o anumită limitare a dreptului la muncă în comparație cu unele dintre celelalte drepturi în ceea ce privește ce pot face statele. Celălalt element important care trebuie luat în considerare este faptul că, abilitatea noastră de a promova angajarea persoanelor cu handicap și o bună ocupare a forței de muncă, nu orice muncă, depinde foarte mult de educație”, a menționat el.

Stefan Trömel a mai precizat că, dacă persoana cu handicap, ca orice alt cetățean, nu are o educație bună, are foarte puține oportunități de a-și găsi un loc de muncă. În cazul în care există multe bariere în ceea ce privește accesul la informații, accesul în clădiri, accesul la locul de muncă, dacă existe obstacole în calea transportului, toate aceste elemente fac dificilă găsirea unui loc de muncă pentru persoanele cu handicap. De asemenea, faptul că multe persoane cu dizabilități sunt încă limitate în capacitatea lor juridică, nu pot semna în mod corespunzător un contract și altcineva va trebui să semneze în numele lor, contribuie la sporirea problemelor.

,,Există și alte elemente ale Convenției ONU, care sunt relevante și din perspectiva ocupării forței de muncă. În prezent, în multe țări, nu avem statistici bune privind angajarea persoanelor cu handicap și sunt foarte rare anchetele regulate efectuate cu accent pe persoanele cu dizabilități. Astfel, există o legătură clară, bineînțeles, cu articolul 31 al CRPD, care solicită statelor să furnizeze informații statistice. Cu toate acestea, informațiile statistice disponibile arată că există, în mod clar, o problemă în ceea ce privește angajarea persoanelor cu handicap. În mod evident, există un nivel mai ridicat al șomajului, deși într-adevăr, diferența nu este atât de mare în ceea ce privește nivelul șomajului, ci este în ceea ce privește nivelul de activitate, ceea ce înseamnă că, în special în țările mai dezvoltate, există mai mulți oameni cu dizabilități care nici măcar nu caută un loc de muncă, din mai multe motive, cum ar fi descurajarea, dezavantajele, un sistem de protecție socială prost conceput, astfel încât există o serie de elemente care explică de ce o persoană cu dizabilități este șomeră și inactivă.

Există o idee întâlnită în societate, nu doar în rândul angajatorilor și al mass-mediei, ci uneori chiar în rândul persoanelor cu dizabilități și al familiilor lor, că handicapul este aproape egal cu incapacitatea de a munci. Cred că trebuie schimbată această atitudine. Trebuie să clarificăm faptul că atunci când sunt făcute ajustări adecvate la locul de muncă, marea majoritate a persoanelor cu handicap vor putea să lucreze și vor munci la un nivel similar cu cel al persoanelor fără dizabilități”, a concluzionat Stefan Trömel.

Articolul Webinarul ,,Accesul universal la locuri de muncă” apare prima dată în Jurnal Social.

Persoanele cu dizabilități se află într-o situație deosebit de vulnerabilă, care implică încălcarea multora dintre drepturile lor fundamentale, inclusiv accesul la justiție, recunoscut în articolul 13 al Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu handicap (2006). Această situație este agravată de o situație economică adesea nefavorabilă și de lipsa de accesibilitate a sistemului judiciar. În plus, accesul la justiție constituie ,,poarta de acces” spre multe alte drepturi, motiv pentru care este esențial să se identifice și să se elimine barierele cu care se confruntă persoanele cu dizabilități.

În acest sens, se va desfășura seminarul ,,Bariere în calea accesului la justiție al persoanelor cu dizabilități” la Madrid, în data de 11 aprilie. Acest eveniment, organizat de Universidad Carlos III de Madrid (UC3M) alături de partenerii Just4All Fundación ONCE, Asociația Furnizorilor de Servicii pentru Persoane cu Dizabilități (EASPD), Thomson Reuters Aranzadi și EDF, va aduce în prim-plan 40 de participanți dintr-o serie de sectoare care se bazează pe lucrările acestui proiect și pe inițiative anterioare ce au încercat să abordeze inaccesibilitatea sistemică a sistemelor de justiție în cadrul Uniunii Europene.

Lipsa traducerilor accesibile, a interpretării, a barierelor de mediu față de mobilitate…, acestea sunt câteva dintre subiectele care vor fi discutate de grupul de lucru și al căror conținut va fi disponibil începând cu ianuarie 2020 pe site-ul proiectului, just4all.eu.

Articolul Bariere în calea accesului la justiție al persoanelor cu dizabilități apare prima dată în Jurnal Social.