Daniela Tontsch, președinta Federației Consiliul Național al Dizabilității din România, a publicat, pe pagina ei de socializare, povestea unei persoane cu dizabilități care a depus eforturi supraomenești, alături de mama ei, să poată învăța și să poată munci. Acum, aceasta este victimă a aplicării formulei de calcul din Legea 360/2023. După 15 ani de muncă imobilizată în scaun rulant, pensia ei recalculată este de 922 lei, mai mică ca indemnizația socială.

Irina K. este o doamnă de 70 de ani, care s-a îmbolnăvit de poliomielită la vârsta de doi ani. Diagnosticul din actele medicale este de tetraplegie și scolioză dorso-lombară. De la data îmbolnăvirii, nu a mai putut niciodată să stea în picioare sau să meargă, este dependentă de scaunul cu rotile. Funcțiile mâinilor le-a recuperat parțial.

Mama ei, un înger de femeie, și-a sacrificat toată viața pentru Iren: a dus-o cu scaunul cu rotile la școală, la liceu și la Facultatea de filologie din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Deși era o distanța de aproximativ de 1 km de locuința ei, fie ploaie, vânt, polei, mama ei o ducea la ore și o aducea la terminarea orelor. Iren povestește că tatăl ei făcuse un plan înclinat din scânduri ca să poată urca cele trei trepte de la intrarea în facultate. După ore, ducea acea rampă în subsolul facultății ca să nu dispară.

Uneori, se întrerupea curentul și trebuia să se întoarcă acasă, că nu putea urca scările cu scaunul rulant, dacă nu funcționau lifturile. Odată, povestește ea, s-a înterupt curentul în timpul cursurilor și doi profesori au ajutat-o să coboare. Unul a luat-o în brațe, iar celălalt a coborât scaunul rulant.

După ce a luat licența, a dat examene de traducător pentru cinci limbi, pe care le-a luat cu brio.

S-a angajat traducătoare la un Institut de prestigiu. La fel ca în facultate, mama ei o ducea dimineața cu scaunul cu rulant la Institut și o aducea înapoi acasa la ora 16. A lucrat în aceste condiții 15 ani, până când mama ei nu a mai putut-o duce, era foarte slabită, suferea de tensiune, diabet și insuficiență cardiacă. Nu mai avea forța necesară s-o urce pe Iren și s-o coboare bordurile, se temeau să meargă pe carosabil, din cauza circulației intense.

Iren a fost obligată să se pensioneze, tatăl ei murise de câțiva ani, iar mama ei, fiind tot mai bolnavă, a murit la trei ani după pensionarea lui Iren.

Iren a scris o carte intitulată „Păsări și colivii”, pe care a publicat-o în anul 2003. În volum ea povestește chinurile și frustrările de care au parte persoanele cu dizabilități din România și face un istoric al modului de raportare a societăților față de persoanele cu dizabilități, începând cu Grecia antică, unde copiii cu dizabilități, pentru că nu puteau deveni războinici, erau aruncați în prăpastia Target.

Iren pictează foarte frumos, dar nu poate vinde lucrările, pentru că nu mai poate merge la târgurile de artă.

Acum este revoltată de faptul că pensia ei recalculată este redusă la 922 lei. Întreabă dacă eforturile ei și ale mamei ei au fost în zadar. Merită o pensie mai mică decât indemnizația socială pe care o primesc oameni care nu au muncit niciodată? 

Nelămurirea ei este: care să fie cauza pentru care i-a cășunat Guvernului să ne taie dreptul la indexarea pensiei în plată? Vor să facă economii pe seama seniorilor cu dizabilități, nu au bani la buget, sau ne desconsideră pentru că suntem diferiți? Ea se simte discriminată și consideră că formula de calcul a VPR nu este potrivită pentru noi, care aveam stagii reduse în toate legile mai vechi și am respectat legile și stagiile. Cum să ne penalizeze că am respectat legile? În ce țară din UE se mai penalizează oamenii pentru că respectă legile? Crede că guvernanții ar fi putut să ne introducă și pe noi lângă AGRICULTORI în art.154 și să ne raporteze pensia în plata la 81. Dacă pentru agricultori s-a putut, trebuie să se poată și pentru noi, nu să fim discriminați. A doua discriminare în lege o vede în faptul că indemnizația de 1.281 lei, a unora care n-au muncit niciodată, se indexează, iar pensile noastre în plată, NU.

Iren întreabă: „Nu avem destul două handicapuri, cel locomotor și vârsta, acum guvernanții vor să ne adauge și un handicap financiar?

În concluzie, dacă pentru alții s-a putut rezolva problema indexării pensiei în plată, prin art.154 și pentru cei cu indemnizații, iar pentru noi, nu, înseamnă că guvernanții sunt împotriva noastra și NU VOR să ne ajute.”

Iren are o voință puternică, o gândire clară, sănătoasă, înclinație spre artă și are deplinul meu respect, iar după ce veți citi povestea ei, sunt convinsă că la fel de mult o veți respecta și voi.

Totodată, Daniela Tontsch reamintește în postare că, pe 16 septembrie, în intervalul orar 10 – 14, vor avea loc proteste în fața Guvernului pentru anularea recunoașterii stagiului redus de cotizare pentru pensionarii cu dizabilități în Legea 360/2023.

Articolul Povestea unei persoane cu dizabilități care a depus eforturi supraomenești să poată munci, iar acum este victimă a aplicării formulei de calcul din Legea 360/2023 apare prima dată în Jurnal Social.

San Diego Diplomacy Council (SDDC), împreună cu partenerul PH International, a adus în România o delegație americană de sportivi pentru a participa la programul Sports for Social Change (SSC). Sportivii americani s-au întâlnit, mieruri, 17 aprilie, cu atleții de para-canoe din cadrul clubului Kayak Champions și au vâslit împreună în cadrul unei activități sportive adaptate de caiac și barca dragon, pe lacul Titan din București, potrivit unui comunicat al organizatorilor evenimentului.

Programul este susținut de Departamentul de Stat al SUA (DOS), Bureau of Educational and Cultural Affairs (ECA), Sports Diplomacy Division și este conceput pentru a stimula dezvoltarea abilităților de leadership pentru antrenori, administratori și sportivi din diverse zone, inclusiv persoane cu dizabilități.

,,În luna noiembrie, San Diego Diplomacy Council a întâmpinat la San Diego un grup de zece români care s-au întâlnit cu organizații nonprofit locale de sport adaptat. Invitații au făcut cunoștință cu organizații care finanțează initiațive de accesibilizare și au învățat despre diferite resurse de accesibilizare disponibile în SUA, inclusiv despre diferențele culturale nu doar la nivel de țară, ci și din punctul de vedere al unei persoane utilizatoare de scaun rulant”, se arată în comunicat.

Conform sursei citate, în România, delegația de sportivi americani s-a întâlnit cu diverse organizații care practică sport adaptat, precum echipa de baschet în scaun rulant a Fundației Motivation România, Facultatea de Educație Fizică și Sport a Universității ,,Dunărea de Jos” Galați și Federația Română de Baschet. Pe durata vizitei din România, echipa s-a întâlnit și cu reprezentanți ai Ambasadei Americii pentru a învăța despre provocările de a avea acces la programe sportive și echipament adaptat în România.

În plus, discuțiile cu Camera de Comerț Română pentru Diversitate au oferit informații despre modul în care se pot conecta cu mediul de afaceri și ONG-urile care oferă servicii pentru persoanele cu dizabilități, în vedere creșterii gradului de conștientizare cu privire la diversitate și incluziune în România.

,,Programul a avut un impact semnificativ asupra participanților, ajutându-i să își consolideze conexiunile interpersonale și să se familiarizeze cu provocările și potențialele soluții pentru a dezvolta accesibilizarea în România prin eforturi educationale și de conștientizare a publicului,” declară Adrianna Borja, Manager de Program pentru San Diego Diplomacy Council.

Evenimentul a marcat, de asemenea, un moment cheie pentru Kayak Champions: lansarea oficială a secției paralimpice a clubului. Sportivi cu deficiențe fizice sau intelectuale se antrenează să participe la competiții naționale și internationale de caiac și barca dragon.

,,Credem cu tărie că sportul nu este doar o zonă a diversității, echității și incluziunii, ci are și pontențialul de a genera schimbări sistemice. Începând cu persoanele cu dizabilități, care au nevoie să își înțeleagă potențialul uriaș și să se concentreze pe abilitățile lor unice. Ne dorim să le motivăm, inspirăm și încurajăm prin construirea unei echipe puternice de para-canoe și para-dragoni. Avem deja alături de noi numeroși sportivi dedicați, iar participarea la Campionatul Național de Kaiac-Canoe va reprezenta o etapă importantă pentru evoluția noului departament,” adaugă Marian Baban, președintele  Kayak Champions.

San Diego Diplomacy Council (SDDC) este o organizație nonprofit ce reprezintă un exemplu de angajament internațional în San Diego. Prin viziunea de a uni și oferi o voce liderilor locali și globali, organizația oferă inspirație pentru o lume mai armonioasă, prosperă și stabilă. Misiunea PH International este de a construi comunități globale puternice prin încurajarea angajamentului civic, a inițiativelor de învățare interculturale și a dezvoltării de oportunități. PH International, unul dintre sponsorii acestui program, își urmărește îndeplinirea obiectivelor prin desfășurarea de programe inovatoare pentru tineri, profesioniști și comunități din întreaga lume.

Kayak Champions este primul club sportiv de caiac-canoe din București care se adresează în egală măsură copiilor și adulților și în cadrul căruia se pot practica mai multe sporturi nautice la nivel de agrement sau competițional. Misiunea clubului este practicarea disciplinelor de caiac canoe, precum și promovarea unui stil de viață sănătos și echilibrat care include sportul. Încă din 2017, Kayak Champions organizează activități sportive cu persoane vulnerabile, inclusiv în cadrul Vâslește pentru viață!, un program de terapie prin sport dedicat persoanelor cu deficiențe fizice sau intelectuale, supraviețuitori de cancer sau copii instituționalizați.  

Articolul Eveniment în caiace adaptate în cadrul unui program de schimb internațional pentru sportivi cu dizabilități americani și români apare prima dată în Jurnal Social.

Miercuri, 6 decembrie, fostul rugbist George Baltă, care se deplasează într-un scaun rulant, a fost expus unei situații umilitoare de către compania TAROM. El afirmă că nu i s-a permis îmbarcarea într-o aeronavă a TAROM pentru un zbor de la Bucureşti la Cluj-Napoca, ,,pe motiv de siguranţă”. În plus, acestuia i s-ar fi anulat rezervarea, fără a fi anunţat.

,,Adevărul este că demult nu am mai simţit asta şi nu cred că îmi doream să-mi reamintească cineva despre, dar TAROM a reuşit să-mi arate că în 2023 încă se mai fac discriminări.

Astăzi aveam zbor spre Cluj, împreună cu Tedy Necula, unde eram invitaţi ca speakeri la un eveniment. Doar că asta nu s-a mai întâmplat, pentru că TAROM mi-a refuzat mie îmbarcarea pe motiv de siguranţă”, a scris George Baltă pe pagina sa de Facebook.

El a precizat că Tedy Necula, care îl însoţea, a fost cu o seară înainte la aeroport să verifice dacă totul este în regulă, dar ,,personalul de atunci i-a ridicat din umeri”.

,,Cu bilete cumpărate, asistenţă pentru persoane cu dizabilităţi confirmată, astăzi m-am trezit că mi s-a anulat biletul, fără să fiu anunţat, pe motiv că aeronava care zboară spre Cluj este un ATR şi nu ia la bord persoane cu mobilitate redusă. Rezolvarea: Vă dăm bilet la zborul de la ora 17. Practic zbori când vor ei, nu când ai tu nevoie. În 2023, TAROM scrie pe site că este o companie modernă, dar folosește aeronave doar pentru o anumită categorie de oameni. Să nu mai spun că o persoană cu dizabilități nu poate selecta asistența și tipul de dizabilitate direct de pe site. Trebuie să suni în call centre sau să mergi într-o agenție a lor că să fii evaluat”, a relatat George.

Fotografie din arhiva personală (George Baltă, alături de Tedy Necula)

La rândul lor, reprezentanții Companiei Naţionale de Transporturi Aeriene Române (TAROM) au transmis, joi, 7 decembrie 2023, într-un comunicat de presă, că ,,oferă asistenţă tuturor persoanelor care au mobilitate redusă ca urmare a unei dizabilităţi temporare sau permanente, motorie, vizuală, auditivă sau mintală, ori din cauza vârstei sau a unei boli, pe toată durata călătoriei, de la rezervarea sau cumpărarea biletului până la sosirea la destinaţie”.

,,Pentru a derula aceste servicii și a putea consilia adecvat pasagerii, compania are nevoie să primească, cu minimum 48 de ore înainte de decolare, informația referitoare la existența unei cereri speciale. Solicitarea poate fi transmisă oricărei agenții TAROM, agentului de turism sau prin Call Center-ul TAROM (în funcție de modalitatea de realizare a rezervării). Orice variantă de informare sau cerere trebuie comunicată companiei cu nu mai puțin de 48 de ore înainte de ora de plecare. Această procedură este disponibilă vizibil din Home Page https://www.tarom.ro/informatii-pasageri/despre-calatorie/persoane-cu-dizabilitati.html. Informațiile respective sunt strict necesare, pentru că obiectivul fiecărui zbor este acela de a oferi condiții de maximă siguranța tuturor călătorilor, conform reglementărilor înternaționale și naționale în materie de transport aerian”, au precizat reprezentanții companiei.

Aceștia au făcut referire și la situația prin care a trecut George Baltă, menționând că bifarea opţiunii corespunzătoare pentru persoanele cu dizabilităţi s-a făcut după rezervarea biletului şi că însoţitorului lui George Baltă (lui Teddy Nicula) i s-a comunicat că reglementările în materie de siguranţă nu permit efectuarea cursei cu aeronava respectivă, fiindu-i oferite alternative de zbor.

,,Din nefericire, la data de 6 decembrie, unul dintre pasagerii noștri, fostul celebru rugbist George Baltă, a fost expus unei situații pe care nici o persoană, cu atât mai puțin una cu mobilitate redusă, nu ar trebui să o traverseze. Achiziția biletului, realizată prin intermediul unui site specializat, a fost făcută fără bifarea necesității de Wheel Chair Cabin. Această cerință a fost introdusă în sistem abia după emiterea biletului. Odată bifată cerința, sistemul de rezervari nu i-a mai validat serviciul solicitat pe zborul spre Cluj (nici pe data de 2 decembrie, nici pe data de 3 decembrie, la a doua încercare), pentru că nu permitea zborul în siguranță. TAROM a fost informată de situația sa cu doar o zi înainte (5 decembrie) de către însoțitorul său, venit la aeroport, căruia i s-a comunicat și personal faptul că reglementările în materie de siguranță nu permit efectuarea cursei cu aeronava respectivă. TAROM i-a oferit acestuia alternative de zbor pe un alt tip de aeronavă, tot pentru data de 6 decembrie, și a anulat rezervarea la cursa care nu permitea transportul pe motive de siguranță. Cu toate acestea, însoțitorul s-a prezentat cu domnul George Baltă la îmbarcare, deși cunoștea situația la care îl expune pe acesta, ignorând toate informațiile transmise”, au afirmat reprezentanţii TAROM.

Ei au adăugat că, la check-in, agentul, în mod corect, a constatat că pasagerul nu avea rezervare valabilă, pasagerul era complet imobilizat, prin urmare nu putea fi îmbarcat la respectivul zbor, întrucât reglementarile aplicabile sunt imperative şi interzic în mod expres astfel de îmbarcări, pentru siguranţa tuturor pasagerilor.

,,Regretăm mult situaţia şi sperăm ca nicio persoană cu dizabilităţi să nu mai treacă prin astfel de situaţii, care o fac mai vulnerabilă, în loc să o suţină în dificilele încercări pe care le traversează. Echipa TAROM doreşte în mod permanent să îşi îmbunătăţască activitatea şi este deschisă la orice sugestie a pasagerilor săi, dar, în acelaşi timp, nu putem lăsa informaţiile false să umbrească dedicarea TAROM faţă de pasagerii săi, oricare este starea lor, şi nici să afecteze comunicarea cu publicul român direct sau prin opinia publică. Până acum am susţinut şi am practicat o comunicare onestă cu publicul larg. Intenţionăm să continuăm să practicăm onestitatea în orice situaţie, indiferent dacă ne avantajează sau nu, în interesul general al publicului şi al statului român”, a declarat Bogdan Popescu, director general al TAROM.

Tedy Necula a contrazis afirmațiile făcute de reprezentanții TAROM în comunicat, menționând că astfel de lucruri se întâmplă la această companie ,,de câteva luni cu foarte multe persoane cu dizabilităţi din ţară”.

,,Biletele au fost luate acum șapte zile prin kiwi, cu mențiunea de rezervare pentru serviciul de asistență (conform regulilor TAROM care îți spun să anunți cu măcar 48 de ore înainte dacă ai nevoie de asistență). Am specificat dimensiunile scaunului lui George. Am făcut rezervare prin kiwi, pentru că acolo îmi cumpăr în general biletele, dar și pentru că dacă bifezi pe site-ul TAROM orice formă de asistență atunci când vrei să cumperi bilet de la ei de pe site, nu te lasă, te trimit să îți cumperi la ghiseu… Timp de cinci zile, TAROM nu a confirmat cererea de asistență, iar la telefon, acolo unde la ei pe site te pun să suni, nu răspunde nici dracu. Ieri m-am dus personal până la aeroport la ticketing să mă asigur că vom putea zbura împreună astăzi. Am dat acolo de o fată, tânără, care doar ridica din umeri și din buze și a spus nu știu, nu știu, veniți mâine la check-in direct”, a declarat Tedy.

Tedy a precizat că a primit confirmare de la kiwi că serviciul de asistență este asigurat pentru amândoi și biletul de îmbarcare al lui George.

,,În niciun loc când îți cumperi bilet nu spune că nu ai voie în avion dacă ești wheelchair și nici măcar nu-ți arată modelul avionului. Mai mult, TAROM a anulat ieri seara, fără să ne anunțe pe noi sau pe kiwi, biletul lui George! Astăzi în aeroport au dat din colț în colț cu voce din ce în ce mai ridicată și din ce în ce mai mulți nu știu, ,,avem treabă”. Punând și minciuna că dom’le, s-a schimbat aeronava. Nu este adevărat, știați din start pe ce aeronavă circulă la această oră cursa, și oricum nu există să nu poți să îmbarci. Orice alt aeroport a reușit să îmbarce ani de zile și în aceste avioane – și încă îmbarcă. Și până acum un timp, se făcea asta fără nicio grijă și pe București. De oriunde am plecat din țară, chiar si cu George, nu am pățit chestia asta indiferent de avion. E vorba despre oameni și despre cât de obtuzi sunt la niște reguli inventate de ei, total discriminatorii și care împiedică dreptul la circulație al persoanelor cu dizabilități”, a mai spus Tedy.

El a adăgat că reprezentanții TAROM au încercat șă-și spele imaginea în comunicatul transmis, doar că au mințit, iar comunicarea lor legată de persoanele cu dizabilități nu e transparentă, nefiind capabili să fie coerenți.

Această situație nu este una singulară. Radu Alexa, în vârstă de 43 de ani, încadrat în grad de handicap grav cu însoțitor, a povestit despre experiențele avute cu TAROM.  

,,Prima experiență cu TAROM a fost în anul 2019, când am zburat de la Suceava la București cu o aeronavă ATR. Pe aeroportul din Suceava nu au fost probleme la îmbarcare, dar la Otopeni, după aterizare nu a sosit serviciul de asistență. La un moment, echipajul de la bord m-a întrebat de ce nu cobor și le-am explicat că nu pot să merg și că am nevoie de asistență. Mi s-a răspuns că lor nu le-a comunicat de la sol acest aspect și că oricum serviciul de asistență nu se aplică la aeronavele tip ATR. Am avut noroc de pilot, care a sunat pe la cineva din conducerea aeroportului, și problema s-a rezolvat. La întoarcere, deși aveam check-inul făcut, inițial mi s-a refuzat îmbarcarea pe motiv că aeronavele ATR nu sunt potrivite pentru transportul persoanelor cu mobilitate redusă. Am insistat, fiind și o oră destul de târzie am reușit totuși (după lungi insistențe), îmbarcarea s-a făcut cumva pe proprie răspundere. Am folosit serviciul de asistență din aeroport.

Menționez că ruta aeriană Suceava- București este deservită doar de TAROM și doar cu aeronave ATR, deci eu ca persoană cu mobilitate redusă nu pot folosi ruta aeriană către capitala țării, ceea ce mi se pare o situație destul de complicată ca să nu spun discriminatorie.

A doua experiență cu TAROM: august 2023. Am achiziționat bilete București-Istanbul, iar în aplicația TAROM nu specifica nicăieri că trebuie transmis către TAROM cu cel puțin trei săptămâni înainte de zbor un document medical parafat de un medic care să confirme că sunt apt pentru zbor. Noroc că am sunat la call center să întreb cum pot solicita serviciul de asistență la îmbarcare, pentru că în aplicație nu există această posibilitate. Atunci am fost informat despre acel formular. La Istanbul, TAROM a greșit etichetarea scaunului rulant personal și acesta a ajuns la ,,obiecte pierdute”, și astfel am pierdut două ore căutând scaunul.

În concluzie, dacă ești persoană cu mobilitate redusă și vrei să folosești serviciile TAROM, trebuie să îți planifici călătoriile cu cel puțin o lună și jumătate în avans (pentru a avea timp să scoți ,,avizul de zbor de la medic”) și poți folosi numai anumite rute, cele care nu sunt operate cu aeronave ATR”, a declarat Radu.

El a adăugat că a zburat cu multe companii străine și nu a întâmpinat nicio astfel de problemă, din contră a fost tratat cu grijă, respect și prioritate.

Daniela Tontsch, președinta Consiliului Național al Dizabilității din România, a afirmat că pe lângă problema legată de îmbarcare, mai este problema lipsei personalului de asistență. „Persoanele cu mobilitate redusă sunt lăsate să aștepte în avion sau la îmbarcare. Și mai grav, din cauza lipsei personalului de asistență, persoanele cu dizabilități sunt supuse umilinței de a solicita ajutor altor pasageri, ceea ce poate duce la accidente grave de ambele părți. Personal am suferit un accident în luna mai, pentru că biroul de asistență la îmbarcare mi-a trimis doar o persoană pentru a face transferul de pe scaunul din avion pe scaunul de îmbarcare. În cazul unei persoane dependentă de scaunul rulant, e nevoie de două persoane pentru asistență. O colegă, care se întorcea de la Bruxelles, a trebuit să fie coborâtă în spate, precum un sac de cartofi, de către soțul ei, din același motiv: lipsă de personal.”

Puteți viziona filmulețul despre incidentul în care a fost implicat George Baltă, aici: https://www.facebook.com/tedy.necula.33/videos/1497902957609802

Articolul Fostul rugbist George Baltă, care se deplasează într-un scaun rulant, a trecut printr-o situație umilitoare: nu i s-a permis îmbarcarea într-o aeronavă a TAROM ,,pe motiv de siguranţă” apare prima dată în Jurnal Social.

Dana Mierluț, în vârstă de 27 de ani, din Oradea, este o tânără ambițioasă și optimistă, care nu a permis ca dizabilitatea să-i definească viața. Deși este într-un scaun rulant, ea ne dovedește că nimic nu te poate opri să visezi, să lupți și să învingi. A absolvit Afaceri Internaționale în Limba Engleză la Facultatea de Științe Economice, în cadrul căreia a făcut și un Master in Business Administration. În prezent, este angajată part-time ca Specialist Marketing la Hooymeijer Logistic Solutions, Manager PR la Asociația pentru Dezvoltare Urbană. Totodată, ea deține o Întreprindere Individuală care este unitate protejată și prin care oferă servicii de Content & Copywriting, respectiv Training pe Diversitate și Incluziune.

De asemenea, face voluntariat în mai multe organizații, fiind cel mai mult implicată în Frends (o asociație de tineret, unde coordonează departamentul de proiecte la filiala din Oradea) și în Asociația Deficienților Locomotori Bihor (unde se  ocupă în mare parte de social media).

Dana este o persoană luptătoare și tenace, care și-a transformat dizabilitatea în abilitate pentru a arăta că se poate. Ea mărturisește că dizabilitatea i-a fost un camarad de când se știe, fiind diagnosticată cu atrofie musculară spinală (SMA), o afecțiune neuromusculară progresivă, care avea să-i afecteze mobilitatea.

,,Nu am putut să merg niciodată și știu despre anumite etape doar din poveștile mamei. Practic, este vorba despre o afecțiune genetică – SMA – ce s-a manifestat (sau a fost declanșată) imediat după vaccinul de la șase luni”, afirmă Dana.

Această adaugă că a avut de suferit atât direct din cauza bolii, deoarece i-au fost afectați mușchii și, odată cu trecerea timpului, și-a folosit tot mai puțin brațele, cât și indirect, fiind discriminată în diferite contexte. ,,Deși acum nu mai cred că discriminarea are legătură efectiv cu mine, ci mai degrabă cu cel care o face”, spune Dana.

Deși s-a confruntat cu discriminare și mentalități retrograde, Dana nu a renunțat să creadă în visurile ei, fiind conștientă că doar prin educație poți să-ți schimbi viața. Afirmă că a fost norocoasă din punctul de vedere al accesului la educație.

,,Grădinița și clasele primare le-am făcut într-o școală pentru copii cu nevoi speciale, iar din clasa a 5-a am intrat în regimul de masă. Atunci a fost un mic ,,incident” cu școala la care voiau părinții mei să mă înscrie, directorul punându-i tot felul de întrebări mamei, de ce a ales școala aceea, cu scopul de a o determina să se răzgândească. Prin urmare, ea a cedat și am mers în schimb la o școală generală de cartier, unde, în opinia mea, a fost mult mai bine decât ar fi fost dincolo. La liceu, pot zice că adolescența a lovit mai puternic în vulnerabilitățile mele față de ale celorlalți tineri de vârsta mea. Poate că s-a întâmplat și pentru că înainte fusesem cu învățământ la domiciliu (veneau profesorii acasă, și eu mergeam doar aproximativ 2-3 luni pe an la școală), și dintr-o dată aici mergeam zi de zi. Îmi doream să mă fac una cu peretele, dacă se putea, să nu atrag atenția asupra mea și să fiu «normală»”, povestește Dana.

În ceea ce privește experiența de studentă cu dizabilități, ea spune că a avut parte de o studenție frumoasă, plină de oportunități. ,,În studenție, pe de altă parte, am ieșit din zona de confort cu orice ocazie. Am început să fac mai serios voluntariat și am plecat cu o bursă Erasmus pentru un semestru în Spania. Am descoperit în acest fel că diferențele dintre noi sunt extraordinare”, mai spune Dana.

Foto din arhiva personală

Aceasta susține că, în sistemul de învățământ românesc, s-a confruntat cu sentimente de marginalizare, în care s-a simțit umilită. Spune că, deși au fost destul de puține episoade de-a lungul timpului, unul a marcat-o pentru totdeauna și i-a afectat grav încrederea în sine, când era în clasa a 11-a.

,,Povestea e mai complexă (am vorbit despre ea într-un podcast ce va fi lansat în curând de Asociația Deficienților Locomotori Bihor), dar e suficient să spun că nu voi uita niciodată cuvintele unui profesor către colegii mei: «Dragi copii, voi nu vă comparați cu Dana». Îmi amintesc și acum că am întrebat cu un firicel de voce: «Ce vreți să spuneți cu asta?» și am primit ca răspuns o privire disprețuitoare. Ca să fac haz de necaz, trebuie să recunosc că avea dreptate, doar eu și un singur alt coleg de clasă am luat 10 la bacalaureat la materia respectivă, un an mai târziu.

Mi-aș dori ca nimeni să nu mai treacă prin ceea ce am trecut eu atunci. Și e cu atât mai trist că, având insecuritățile specifice vârstei, chiar credeam că e ceva greșit, defect cu mine. Consider că profesorii ar avea nevoie de terapie sau un modul în care să învețe mai mult decât psihologia de bază, deoarece nu își dau seama cât de mult pot influența evoluția copiilor și tinerilor”, mărturisește Dana.

Totuși, în facultate lucrurile s-au schimbat semnificativ, Dana reușind să găsească echilibru și profesori care i-au dat sentimentul de apartenență și de integrare. ,,La polul opus s-a aflat facultatea. Acolo am simțit cum fiecare profesor trata toți studenții pe picior de egalitate, nicidecum cu superioritate”, adaugă ea.

Întrebată cum este viața unei persoane cu dizabilități locomotorii în România și care sunt problemele cu care se confruntă acestea, Dana a răspuns: ,,Sunt o optimistă incurabilă, motiv pentru care voi spune că viața unei persoane cu dizabilități locomotorii în România este din ce în ce mai bună. Totuși, printre provocările cu care mă confrunt se numără în special accesibilizarea și mentalitatea oamenilor. Înainte de a merge într-un loc nou, trebuie să întreb întotdeauna dacă există scări, rampă sau lift, pentru a putea vedea dacă pot frecventa locația. Cât despre mentalitate, din păcate, de multe ori, oamenii consideră – fără să mă întrebe – că am și deficiențe intelectuale și obișnuiesc să se adreseze mamei atunci când mergem chiar și într-o instituție publică (ea este asistentul meu personal). Asta ca să nu mai menționez faptul că ghișeul este adesea mult prea înalt ca eu să văd persoana de dincolo de el”.

În ceea ce privește accesul la un loc de muncă pentru persoanele cu dizabilități, în societatea noastră, Dana afirmă că începe să fie mai bine pe această latură…, cu accent pe ,,începe”.

,,Mie mi-a fost foarte greu să îmi găsesc un loc de muncă în timpul masterului. Am trimis CV-uri online, am fost la târguri de joburi și nimic. Nici măcar un răspuns nu am primit. Cel mult eram întrebată cu un zâmbet de complezență «Ce știi să faci?». Eram studentă, știam asemenea colegilor mei – teoria. Cu toate acestea, îmi doream nespus să învăț practica. Am vrut să cred că nu era vorba despre discriminare, dar mi s-a confirmat când depusesem CV în aceeași zi cu un amic, iar el fusese sunat pentru interviu. Abilitățile noastre erau destul de similare.

Atunci mi-am descoperit talentul la scris. Acumulasem multă frustrare din cauza lipsei unei șanse egale la angajare și m-am eliberat prin cuvinte pe foaia virtuală. Mi-am făcut apoi un blog și la scurt timp am primit o ofertă de loc de muncă. Sunt patru ani de când activez ca Content și Copywriter, dintre care unul de când am pornit pe drumul meu ca freelancer. Iar pentru că în freelancing proiectele variază (nu s-au aliniat clienții la ușa mea cum îmi imaginam) și mi-am dorit o mică siguranță, în luna august a acestui an am devenit și Specialist Marketing la o companie olandeză ce are sediu în Oradea. Am devenit recent și Manager PR la Asociația pentru Dezvoltare Urbană, unde lucrez pentru proiecte, precum Academia Aris și jobs4all. Între timp, cred în clișeul cu schimbarea lumii, așa încât promovez și diversitatea și incluziunea prin intermediul trainingurilor pentru companii”, explică Dana.

Pe lângă obținerea unui loc de muncă, Dana a subliniat și alte nevoi esențiale ale persoanelor cu dizabilități, precum asistentul personal, accesibilizarea și respectarea legislației.

,,Există riscul să fiu blamată de persoanele cu dizabilități pentru rândurile care urmează, dar mi le asum total. Eu cred că statul ar trebui să dea mai puține pensii de invaliditate și să se implice mai mult în integrarea în muncă. Sigur, avem legi care să ne sprijine, însă rareori sunt cu adevărat respectate sau înțelese. Avem nevoie inclusiv de sesiuni de consultanță în care să ni se explice tuturor părților implicate drepturile și obligațiile”, afirmă aceasta.

Din dorința de a-și ajuta semenii și de a-și depăși limite, Dana face voluntariat în multe proiecte, este trainer și blogger, fiind implicată în multe activități sociale. Pe lângă scris, ea spune că iubește cititul, călătoriile, serialele fantastice, filmele de dragoste și, cel mai mult, oamenii.

,,Sunt hiperactivă, multitasker și iubesc oamenii. Vreau din tot sufletul să las lumea cu un strop mai bună decât am găsit-o. Deci, cumva îmi vine natural. Și poate, ca să fiu sinceră până la capăt, mi s-a spus de prea multe ori că nu pot face lucrul X sau Y și mi-am dorit să(-mi) demonstrez că nu e tocmai așa”, mai afirmă Dana.

Ea spune că a participat recent la cursurile Academiei Aris (destinate persoanelor cu dizabilități), unde a predat content și copywriting, fiind o provocare interesantă.

,,Academia Aris este un fel de școală ce își propune să pregătească persoanele cu dizabilități pentru piața muncii, oferindu-le cursuri în urma cărora să obțină diverse abilități. Este un proiect foarte special pentru mine. Nu am întâlnit până acum atâtea persoane cu dizAbilități dornice să învețe și să se dezvolte. Trebuie să recunosc că a fost o provocare uriașă să explic totul cât mai clar și cumva vizual, ca să fie un curs accesibil și persoanelor nevăzătoare. Mi-am cerut scuze de nenumărate ori pentru că, fără să-mi dau seama, foloseam expresii de genul «după cum vedeți» și i-am rugat efectiv pe cursanți să-mi spună dacă au anumite nevoi la care nu m-am gândit. M-au impresionat deschiderea, empatia lor și modul în care reușesc să se adapteze.

O parte dintre cursanți au rămas alături de mine într-un program de mentorat prin care îi învăț, pas cu pas, ceea ce fac eu. Este o mare bucurie pentru mine să le văd evoluția și mă uimesc constant cu tot ceea ce sunt capabili să facă. Îmi dau energie să continui tot ce fac și cred că îi așteaptă un viitor remarcabil dacă vor crede în ei”, declară Dana.

Referitor la proiectele ei viitoare, Dana spune că își dorește să pună bazele unei agenții de marketing incluzive, în care să-și găsească locul oamenii ,,diferiți” ce nu pot fi încadrați în anumite tipare.

,,Bineînțeles, aici vor fi mai multe persoane cu dizabilități, și agenția va fi unitate protejată. Cine știe, cu puțin noroc va deveni un trend ce va fi urmat de alte companii, din toate domeniile. De asemenea, vreau să devin o voce puternică ce va susține diversitatea și incluziunea în companii și societate. Va fi un drum lung, dar am încredere că voi întâlni oamenii potriviți și voi reuși să îl parcurg.

La un moment dat, în viitorul nu foarte îndepărtat, sper să fondez și o asociație care să susțină financiar (și nu numai) copiii cu dizabilități care nu au acces la educație sau posibilitatea de a-și urma pasiunile. Acestea sunt o parte dintre visurile mele, și cred cu tărie că vor mai fi și multe altele”, mai spune Dana.

Această susține că ceea ce o motivează să meargă mai departe sunt micile schimbări pe care le vede zi de zi și nevoia pe care o sesizează în jurul ei. ,,Eu personal am nevoie să mă simt utilă și am realizat în timp că nu este suficient să vrem mai mult, trebuie să și luăm atitudine pentru ca lucrurile să se întâmple”.

Dana consideră că, pentru ca lucrurile să se schimbe în societatea noastră, e nevoie ,,să ne iubim mai mult și să judecăm mai puțin. Să fim acolo unii pentru alții și să privim dincolo de aparențe”.

,,Credeți în forțele proprii, dar nu ezitați să cereți și să oferiți ajutor. Împreună suntem mai puternici și reușim să schimbăm lumea!”, mai transmite ea.

Articolul Dana Mierluț: Să ne iubim mai mult și să judecăm mai puțin. Să fim acolo unii pentru alții și să privim dincolo de aparențe apare prima dată în Jurnal Social.

Fotografie din arhiva personală

Aurora Constantin are 59 de ani, este din Slatina și, în prezent, predă la Universitatea din Edinburgh, în cadrul Școlii de Informatică. Chiar dacă este dependentă de un scaun rulant, ea ne demonstrează că atunci când te înarmezi cu voință, curaj, determinare și pasiune, nu există ,,Nu se poate!”. Aurora Constantin a absolvit Facultatea de Fizică a Universității din Craiova, iar, în 2000, a obținut titlul de doctor în Fizică de la aceeași universitate. În anul 2008, a obținut un master în IT la Universitatea din Glasgow, iar doi ani mai târziu a plecat definitiv în Marea Britanie, mai exact în Scoția, unde a obținut un doctorat în Informatică, la Universitatea din Edinburgh. Au urmat două poziții de cercetător asociat, prima la Universitatea din Bath, Anglia, iar a doua la Universitatea din Edinburgh. Afirmă că, în 2018, a obținut postul de ,,University Teacher”, echivalentul unui post de lector, centrat, în principal, pe predare și mai puțin pe cercetare.

Aurora Constantin este o persoană tenace, luptătoare și puternică, care și-a transformat dizabilitatea în abilitate pentru a schimba mentalități și pentru a arăta că se poate. Aceasta povestește că, la vârsta adolescenței, viața avea să i se schimbe fundamental, fiind diagnosticată cu o boală genetică, considerată incurabilă, care avea să-i afecteze mobilitatea.

,,Aveam 12 ani când au apărut primele semne ale bolii. Cădeam uneori, aparent fără motiv real. Alteori mi se spunea că mergeam legănat și mi se atrăgea atenția să-mi controlez mersul. Evident că nu-mi dădeam seama ce se întâmpla, dar la un moment dat, părinții mei, alarmați de aceste incidente, m-au dus la doctor. După o lună de investigații, diagnosticul a venit ca un trăznet pentru mine. Era o formă de distrofie musculară progresivă, o boală genetică. Nimeni din familie nu auzise de așa ceva, iar părinții păreau liniștiți de asigurările doctorilor, care le spuseseră că boala este la început și că, sigur, se vor găsi soluții de tratament. Am spus însă că vestea a fost ca un traznet pentru mine, fiindcă pe durata spitalizării avusesem timp suficient să înțeleg cum lucrează această boală perfidă și știam că, la momentul acela, nu erau soluții nici măcar de stopare a progresului bolii. Nu le-am spus părinților mei de ce plângeam când mi-au citit diagnosticul de pe foaia de externare și nu am vrut să le împărtășesc temerile mele. Văzusem, însă, o mulțime de pacienți cu distrofie musculară în diferite faze, inclusiv utilizatori de scaun rulant. În ciuda încurajărilor din partea medicilor, temerile mele s-au dovedit a fi fost întemeiate”, mărturisește Aurora.

Aurora spune că, treptat, puterea fizică i-a scăzut. A început să se deplaseze din ce în ce mai greu, să urce scările cu dificultate, astfel că, în jurul vârstei de 40 de ani,  a trebuit să accepte utilizarea scaunului rulant. În ciuda limitărilor fizice, ea s-a încăpățânat să creadă în visurile ei.

,,Prima dată când boala mi-a stat în cale a fost în 1978, la  examenul de admitere la liceul pedagogic. În anul acela, se introdusese pentru prima dată proba sportivă, ca probă eliminatorie, alături de cea de muzică și de desen. Am picat la sport, fiindcă nu am reușit să sar 190 cm.  «Performanța» mea era de 150 cm. La alergat, membrii comisiei nici nu au mai vrut să mă lase să încerc. Au fost și alte momente grele, ca de pildă acela în care am ales să renunț la a candida pentru un post de lector universitar, în 1990, din cauza lipsei de accesibilitate, începând de la intrarea în clădirea universității. Aș putea spune că acel moment a fost cel mai dificil din toată cariera mea. Am ales să candidez pentru un post de profesor de fizică la liceu, unde am reușit să depășesc barierele fizice, deși cu destul de multe dificultăți și compromisuri. Locuiam și predam în aceeași clădire, care avea și săli de clasă, și camere de camin – întâmplare oarecum fericită. Aș putea spune că Dumnezeu a aranjat lucrurile, în așa fel încât dorința mea de a merge mai departe în carieră nu a fost zdrobită complet de obstacolele fizice întâmpinate. Sunt conștientă că putea să se întample și altfel. Oricât de mult îmi doream eu să lucrez, mă gândeam tot timpul că obstacolele ar fi putut fi prea mari la un moment dat pentru a putea fi depășite. Aceasta a fost tot timpul spaima mea cât timp am lucrat în România”, afirmă Aurora.

Aurora adaugă că, un alt moment dificil a fost, în anul 2000, când  a reușit să obțină un doctorat în fizică, dar nu a putut să înceapă o carieră universitară, din cauza acelorași bariere arhitecturale. ,,Am așteptat și am sperat că lucrurile se vor schimba, însă, din păcate, nu s-a întâmplat așa”, spune ea.

Aurora Constantin mărturișește că, pentru a continua să aibă acces la o educație adecvată, s-a confruntat cu diverse provocări, însă cu efort, încredere în sine și ajutor din partea oamenilor cu suflet a reușit să le depășească.

,,Au fost multe provocări. În primul rând, ratarea examenului de admitere la liceul pedagogic, așa cum am povestit deja. Apoi, teama de a fi dată afară din liceu: părinții mei fuseseră chemați urgent de către directorul liceului la care sora mea mai mică obținuse admiterea prin examen (un liceu foarte prestigios din Craiova), pentru a o retrage de acolo pe motiv că avea dificultăți fizice. Norocul ei, în acel moment, a fost inspirația mamei care i-a făcut fața directorului cu replica: «Fiica mea a dat un concurs aici, pe care l-a trecut cu bine. Proba sportivă nu a făcut parte din acel concurs, așa că e meritul ei să fie aici». A rămas, dar se simțea tot timpul persecutată, iar în cele din urma mutarea la alt liceu a devenit iminentă, dar și eliberatoare, într-un anume fel. Pe vremea aceea, înainte de căderea comunismului, copiii ce aveau diverse dizabilități erau «îndrumați» către școli speciale, un fel de școli profesionale, unde erau pregătiți pentru diverse meserii. Dacă erai «înregimentat» într-o astfel de școală, șansele de a finaliza un liceu erau infime. Nici nu se punea problema studiilor superioare.

A urmat apoi o altă serie de provocări: dificultatea de a merge la lecții/cursuri, mai ales pe timp de iarnă, de a urca scările, momentul când a trebuit să aleg între a candida pentru un post în universitate sau într-un liceu și multe altele. Dumnezeu mi-a scos însă în cale oameni cu suflet, care m-au ajutat să trec peste dificultăți. De pildă, în ultimul an de facultate, mama unei colege ce locuia aproape de mine venea zi de zi să mă ducă la cursuri”, explică Aurora.

Aurora Constantin afirmă că lipsa accesibilității pentru persoanele în scaun rulant în România și dorința de a construi o carieră universitară au determinat-o să ia decizia de a pleca în Scoția.

,,Lipsa accesibilității a fost, de fapt, motivul principal pentru care nu am putut merge să lucrez la universitate. În timpul carierei de profesor la liceu, ajunsesem să nu ies afară din căminul în care locuiam chiar și două sau trei luni la rând. În primii 15 ani ai șederii mei acolo nu a existat rampă la intrarea în camin, așa că singurul mod în care puteam intra/ ieși din clădire era să fiu luată în brațe. Cred că vă imaginați ce greu putea fi, mai ales că în curtea școlii erau adesea zeci de elevi care deveneau martori la «spectacolul» oferit de coborârea sau urcarea mea pe scări. Uneori așteptam ca ei să se risipească, dar chiar și așa era greu să nu fiu văzută. Îmi era greu și pe stradă. Când ieșeam în oraș, persoana care mă însoțea trebuia să meargă adesea să anunțe pe cineva să iasă să vorbească cu mine dintr-o clădire unde nu puteam intra. Când mergeam la cumpărături, așteptam să mi se arate prin vitrina magazinului diverse obiecte pe care doream să le cumpăr. Eram nevoită să aștept în scaunul rulant pe trotuar, fiindcă scările erau insurmontabile pentru mine. Uneori, aveam surpriza ca trecătorii să-mi ofere bani, crezând că eram acolo cu scopul de a primi ajutor financiar. Unii oameni înțelegeau repede când le explicam de ce sunt acolo, alții păreau ofensați de refuzul meu de a primi bani de la ei. Încă simt o apasare în piept când îmi amintesc, dar scriu despre asta, pentru că vreau ca oamenii să înțeleagă că atunci când vor să ajute o persoană trebuie să știe cum s-o facă și să nu rănească. Oferta de ajutor are intenție pozitivă, dar chiar și așa efectul poate fi negativ. Totuși, cu o întrebare simplă, precum «Cum vă pot fi de folos?», se poate spulbera orice neînțelegere și evita situații stânjenitoare”, punctează Aurora.

În ciuda lipsei de accesibilitate și a mentalității oamenilor, cariera ei era pe o pantă ascendentă. Cu multă muncă, generozitate și implicare, ea și-a apropiat elevii, construindu-și pas cu pas cariera universitară după care tânjea.

,,Cariera mea ca profesor de liceu a mers destul de bine. Am făcut tot ce am putut să fiu un profesor bun pentru elevii mei, să-i ajut, să le fiu aproape. M-am implicat intens în pregătirea elevilor pentru olimpiadele școlare, fără a-i neglija pe ceilalți elevi. Chiar dacă dorința mea de a lucra într-o universitate persista, nu am lăsat ca aceasta să aiba vreun impact negativ asupra carierei mele de profesor de liceu. Din contră, cred că asta m-a ajutat să le insuflu și elevilor mei dorința de autodepășire. Sunt mândră de perioada aceea și vreau să spun că am avut chiar momente când credeam că m-aș fi simțit împăcată să lucrez acolo tot restul carierei mele. Dar totuși, simțeam că pot face mai mult, și dorința asta nu-mi dădea pace. La un moment dat, se acumulaseră și prea multe «incidente» negative care mă făceau să nu mă mai simt «confortabil» acolo. Am luat decizia să învăț limba engleză și să încerc o schimbare de carieră în străinătate”, susține Aurora.

Potrivit acesteia, primul pas a fost să participe la conferințe științifice în câteva țări din Europa, pentru a înțelege mai bine care sunt condițiile acolo. Accesibilitatea și percepția despre persoanele în scaun rulant din Regatul Unit i-au întărit convingerea de a pleca.

,,Am depus documente pentru admitere la programe de master la câteva universități, iar în momentul când am primit acceptul de la Glasgow am decis că trebuia să fac tot posibilul să urmez acel master. Aveam 45 de ani și, deși mă temeam puțin de ideea de a o lua de la capăt într-un domeniu complet nou pentru mine, cum era IT-ul, știam că nu trebuia să mai amân niciun an măcar. Urma să plec într-o altă țară în care trebuia să studiez într-o limba pe care o învățasem doar din cărți și o practicasem numai câteva săptămâni în timpul celor cinci conferințe și workshop-uri la care am participat în străinătate. În 2008, însoțită de o tânără de numai 19 ani (Roxana Dragomir), care a decis să își înghețe primul an universitar în România, pentru a mă ajuta în timpul masterului, am plecat spre locul care puțin mai târziu avea să-mi devină «a doua patrie». Așa a început «aventura» mea scoțiană”, își continuă Aurora istorisirea.

Aurora Constantin spune că tema doctoratului ei în IT a fost din domeniul tehnologiei pentru autism. Astfel, din dorința de a ajute copiii cu nevoi speciale să-și depășească limitele, a reușit să dezvolte o aplicație cu rezultate promițătoare.

,,Masterul în IT m-a făcut să doresc să continui studiile. Proiectul final de master a fost în domeniul interacțiune om-computer (Human-Computer Interaction, HCI). HCI este un domeniu interdisciplinar care urmărește să creeze software (de exemplu, aplicații pe calculator sau tablete electronice) ce sunt ușor de folosit pentru orice utilizator, sunt intuitive, efective și eficiente. Aceasta presupune o bună înțelegere a capacităților și nevoilor utilizatorului, cunoștințe de design de software, implementare (cel puțin la nivel de prototip) și evaluare. Doream să creez tehnologie educațională, să ajut elevii și studenții să învețe mai ușor și într-un mod mai plăcut. De asemenea, doream să creez aplicații pentru copii cu nevoi speciale, care să-i ajute să-și depășească dificultățile. În 2010, când prof. dr. Helen Pain mi-a propus să lucrez într-un proiect în domeniul tehnologiei educaționale pentru copiii cu autism am acceptat imediat. Era vorba despre HCI, despre educație și despre copii cu nevoi speciale. Exact ce doream! În timpul doctoratului la Universitatea din Edinburgh am dezvoltat o aplicație pentru practicienii – profesori, logopezi, asistenți medicali – care lucrează cu copiii cu autism și folosesc o intervenție educațională, cunoscută sub numele de «poveste socială». Această intervenție urmărește îmbunătațirea abilităților de comunicare și interacțiune socială a copiilor cu autism, având ca scop principal dezvoltarea înțelegerii conceptelor, normelor și/sau situațiilor sociale. Evaluarea aplicației dezvoltate de mine a avut rezultate promițătoare, iar programul de doctorat s-a încheiat cu succes. 

Foto din arhiva personală

În anul 2014, am fost angajată de o echipă de cercetători de la Universitatea din Bath. Proiectul propus de ei urmărea să dezvolte și să evalueze o aplicație cumva asemănătoare cu cea creată de mine în timpul doctoratului, de data aceasta cu implicarea copiilor cu autism și a părinților lor. Așa că, în noiembrie 2014, începeam primul meu job în UK. Prototipul aplicației, la al cărui design și evaluare am avut o contribuție semnificativă în cei doi ani petrecuți în Bath, și care s-a clădit pe baza multor idei din doctoratul meu, a fost mai târziu dezvoltat de o companie și lansat în anul 2020. SOFA (Stories Online For Autism) este un app gratuit ce poate fi utilizat pentru a crea, implementa și monitoriza povești sociale pentru copiii cu autism”, mărturisește Aurora.

Iar ,,aventura scoțiană” a continuat cu alte performanțe deosebite, și anume faptul de a se numără printre cele zece nume alese de Google să primească burse destinate celor mai valoroși studenți cu dizabilități.

Anul 2011 a venit cu o surpriză extrem de mare pentru mine. Premiul Google se oferea studenților din Europa și Israel care studiau informatică sau un domeniu legat de informatică, aveau o anumită dizabilitate (vizibilă sau invizibilă) și un profil academic strălucit, precum și o carieră promițătoare. Premiul acesta, pe langă faptul că a venit cu o sumă de bani de care aveam mare nevoie la acel moment, însemna și o recunoaștere a tuturor eforturilor mele pe plan profesional, de-a lungul a peste 20 de ani”, afirmă ea.

Aurora Constantin povestește că acordarea acestei burse a ajutat-o atât din punct de vedere financiar, dar și din punct de vedere mental. Aceasta a însemnat o recunoaștere a efortului depus de ea, sporindu-i încrederea în forțele proprii și dându-i aripi să continue…

,,În primul rând, bursa Google, în valoare de 7000 euro, m-a ajutat din punct de vedere financiar. Locuiam într-un apartmanent foarte mic, pentru că bursa de la acel moment nu-mi permitea să plătesc o chirie mai mare. Aveam diverse nevoi, dar cea mai acută nevoie era să-mi cumpăr un pat ajustabil electric, fiindcă durerile de spate nu mă lăsau să dorm suficient în timpul nopții. Ajunsesem într-o stare de oboseală avansată. Cu banii câștigați mi-am putut permite să cumpăr un pat ajustabil electric și să mă mut într-un loc unde aveam mai mult spațiu. Eram în culmea fericirii. Bineînțeles că am adăugat bursa Google în CV-ul meu, și asta însemna ceva!”, declară ea.

Pe lângă recunoașterea internațională, Aurora Constantin a primit și recunoaștere națională, anul trecut, chiar înainte de Ziua Națională, fiind decorată de către președintele României cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler (Categoria H – Cercetare științifică), în semn de apreciere pentru contribuția sa la promovarea imaginii, cercetării și culturii românești în Marea Britanie.

Foto din arhiva personală

,,Știam că fusesem nominalizată, dar trecuseră luni bune de atunci. Credeam că, pur și simplu, nu am fost aleasă și îmi luasem gândul. Așa că vestea a fost o surpriză neașteptată, aș putea spune. M-am bucurat mult, dar bucuria mea în momentul decernării decorației a fost fără margini. Colegii mei, majoritatea oameni de știință cu reputație internațională, erau acolo și mă priveau cu asemenea respect, încât simțeam că aproape plutesc. A fost unul dintre cele mai minunate momente ale vieții mele și, totodată, unul dintre acele momente în care am uitat toată durerea și toate eșecurile cu care mă confruntasem (căci da, au existat și de astea în cariera mea). Modul în care colegii mei au primit vestea și s-au bucurat pentru mine mi-a înmulțit bucuria de mii de ori. A fost o confirmare pentru mine că reușisem să-mi înmulțesc talantul și că puteam să continui s-o fac”, spune cu emoție Aurora.

Aurora adaugă că, în prezent, predă în cadrul Școlii de Informatică din Universitatea din Edinburgh, supervizând proiecte de licență, master și doctorat. De asemenea, ea colaborează ,,cu cercetători de la alte universități din întreaga lume care sunt interesați de domeniul interacțiunii copil-computer, un subdomeniu al HCI, de tehnologie educațională și de metodele participative de dezvoltare a tehnologiei.”

Aurora spune că, deși marea parte a timpului este dedicată carierei, își face timp pentru hobby-ul ei principal: pictura. De asemenea, iubește  literatura, muzica și călătoriile.

Întrebată cu ce bariere se confruntă o persoană cu dizabilități în România, comparativ cu una din Scoția, Aurora a răspuns: ,,Aici sunt foarte multe lucruri de spus. Cred că aș avea nevoie de mii de pagini și nu exagerez deloc. Sunt încă destule lucruri de făcut și în Scoția, însă deosebirea dintre condițiile de aici și cele din România în ceea ce privește persoanele în scaun rulant este enormă. În Scoția, autobuzele, trenurile, precum și taxiurile au rampe, așa că pot călători aproape oriunde doresc. Unele dintre aceste servicii sunt oferite gratuit sau cu un discount, altele sunt la preț normal. Clădirile în majoritate au rampe. În Scoția, am avut pentru prima dată ocazia să folosesc un cărucior electric. L-am primit de la sistemul național de sănătate, în timpul masteratului din Glasgow. Nu-mi venea să cred câtă libertate îmi conferea. Puteam merge singură la universitate, mă puteam duce practic unde doream. Asta însemna enorm pentru mine. Imediat ce am fost acceptată la doctorat, administrația Universității din Edinburgh a aprobat instalarea unui lift care să mă ajute să mă transfer la toaletă, în cladirea unde urma să studiez. Nici măcar nu știam la vremea aceea că există un astfel de dispozitiv, dar am fost contactată de către cineva de la serviciul pentru studenții cu dizabilități care mi-a explicat ce pot face ei pentru mine ca să capăt cât mai multă independență. Nici de existența în universitate a unui serviciu pentru studenții cu dizabilitati nu știusem până când fusesem admisă la masterul de la Universitatea din Glasgow”.

În ceea ce privește condițiile din România, Aurora subliniază faptul că nici în prezent nu există autobuze cu rampe decât pe zone restrânse, în unele orașe. În plus, nu există nici un mijloc de transport care să permită unui utilizator în scaun rulant să călătorească între două localități. Încă există o mulțime de clădiri publice, fără rampe sau cu rampe construite de mântuială, care nu sunt funcționale.

,,Accesibilitatea în interiorul cladirilor publice este aproape inexistentă. De exemplu, nici măcar acum la peste 30 de ani de la Revoluție, nu aș putea lucra la Universitatea din Craiova și nu m-ar surprinde să aflu că situația ar fi la fel și la alte universități. Am văzut că sunt câteva articole despre servicii pentru incluziunea studenților cu dizabilități în universități, însă un articol de ziar de la sfârșitul anului trecut puncta faptul că  «lipsesc politicile pentru studenții cu dizabilități ».

Este foarte trist, dar și mai trist este că mentalitatea în ceea ce privește persoana cu dizabilități lasă mult de dorit. Există încă stereotipuri și discriminare, iar unora nu li se pare nimic anormal în asta. Trebuie să spun că îmi este drag să merg acasă în România, dar de fiecare dată am coșmaruri. În primul rând, drumul de la aeroportul din București la Slatina sau în comuna în care am copilărit, Rusănești, îmi ridică întotdeauna probleme. Asta pentru că nu există transport adaptat. Dacă mai adaug că, anul trecut, în vacanța de vară, într-o încercare de transfer manual din mașină pe carucior, m-am ales cu o fractură de col femural, cred că e suficient pentru a înțelege la ce poate duce lipsa de accesibilitate pentru persoanele cu dizabilități și de ce, de fiecare dată, am coșmaruri când vizitez România. Și ca și când nu ar fi de ajuns, atitudinea unor oameni (din păcate, nu sunt puțini) față de persoanele cu dizabilități este reprobabilă. E greu să ieși pe stradă și să prinzi privirile celor din jur care nu se feresc să te privească cu o insistență nepoliticoasă, sau chiar cu dispreț, sau să pună întrebări (impertinente uneori) celor ce te însoțesc, pentru că, evident, în mintea lor ei nu au ce să discute cu tine, o persoana cu dizabilități. Aceste bariere de incluziune sociale sunt chiar mai greu de depășit decât cele fizice și mă întristează să le regasesc atât de adânc înrădăcinate în mentalitatea românească”, mărturisește ea.

Aurora Constantin consideră că, pentru ca lucrurile să se schimbe în societatea românească, e nevoie de îmbunătățirea infrastructurii, de accesibilizarea spațiilor publice, precum și de dezvoltarea empatiei vizavi de persoanele cu dizabilități și de promovarea educației incluzive.

,,Ce ar trebui să se facă? Nu cred că sunt eu în cea mai bună poziție pentru a face recomandări, însă opinia mea este că infrastructura trebuie continuu îmbunătățită și toate locurile publice accesibilizate. Apoi, cred că ar trebui să se facă mai multă promovare a persoanelor cu nevoi speciale și a ceea ce înseamnă barierele fizice și de incluziune socială pentru aceste persoane. Dezvoltarea empatiei pentru persoana cu dizabilități are o importanță deosebită. Profesorii ar trebui să aibă un rol primordial în educația copiilor, înca din primele clase, în spiritul egalității, diversității și incluziunii”, punctează Aurora.

Foto din arhiva personală

În legătură cu facilitățile/oportunitățile oferite persoanelor cu dizabilități în Vest, Aurora Constantin spune că acestea diferă de la o țară la alta, dar și de contextul local.

,,De exemplu, există diferențe mari între Marea Britanie și Canada. Apoi, în Marea Britanie există diferențe între sistemul din Scoția și cel din Anglia. Răspunsul meu nu este general valabil pentru Vest, ci vorbește despre aspecte pe care le-am experimentat sau le-am aflat trăind și muncind în Scoția și în Anglia. Fără a intra în detalii despre condițiile și potențiale costuri asociate pentru a accesa aceste facilități și oportunități, o persoană cu dizabilități poate beneficia de fonduri pentru a plăti nu numai un asistent personal acasă, dar și suport la locul de muncă. În plus, există servicii care se ocupă de adaptări atât acasă, cât și la serviciu. Există specialiști care au expertiza de a evalua nevoile speciale și de a recomanda adaptări care sunt necesare în locuința sau la serviciu, cum ar fi: birou ajustabil în înălțime, lift pentru toaletă, ușă cu deschidere automată și așa mai departe. În limita cadrului legal, oamenii sunt deschiși să discute și să acționeze ca să ofere oportunități persoanelor cu nevoi speciale. În universitate, de exemplu, sunt cursuri obligatorii pentru toți cei implicați în predare despre egalitate, diversitate și incluziune și, de asemenea, despre prejudecata inconștientă. Întâmplător, mă ocup de instruirea celor ce lucrează ca tutori, demonstratori de laborator și asistenți de predare, iar săptămâna asta am ținut o sesiune de două ore despre aceste subiecte. Cursul este obligatoriu, iar cei care nu-l urmează nu primesc contractul de muncă”, explică ea.

Aurora spune că ceea ce o inspiră și o motivează să meargă înainte este Pilda Talanților, fiind ferm convinsă că are datoria de a-și înmulți talantul ce i-a fost dat, precum și de a-i ajuta pe alții să și-i înmulțească.

,,E ceva lăuntric ce mă face să cred că încă nu am folosit integral potențialul cu care Dumnezeu m-a înzestrat, că trebuie să mă străduiesc mai mult. Fiecare premiu pe care l-am obținut a fost ca o confirmare că pot să-mi depășesc barierele și cumva ca o obligație că trebuie s-o fac. Cred în Pilda Talanților, așa cum am mai spus, și sunt ferm convinsă că este datoria noastră să înmulțim talantul ce ne-a fost dat, căci da, fiecare, fără excepție, a primit un talant. Cred, de asemenea, că un profesor are o datorie și mai mare, și anume de a-și ajuta studenții să-și înmulțeasca talanții, și cum altfel ar putea să-i motiveze dacă el (profesorul) nu și-l înmulțește pe al lui?” , menționează Aurora.

Aurora Constantin mărturisește că sunt multe persoane care au susținut-o pentru a-și realiza visurile, fără de care nu ar fi putut ajunge unde este azi: ,, În primul rând, familia mea care mi-a fost tot timpul alături și care m-a încurajat în tot ceea ce am făcut. Tatălui și mamei mele le datorez enorm și sunt convinsă că decorația primită, precum și celelate premii sunt în mare masură și meritul lor. Sora mea mi-a stat tot timpul alături, m-a încurajat și m-a motivat.

Două tinere minunate pe care le consider ca și fiicele mele, Roxana și Mihaela Dragomir, și-au înterupt fiecare câte un an de studii ca să facă posibilă continuarea studiilor mele. Roxana, așa cum am spus, a venit cu mine în Glasgow, iar Mihaela m-a ajutat în timpul doctoratului în Edinburgh. Asistentele mele personale, Georgeta Dragomir și Ionela Dachin, mă sprijină în fiecare zi și se bucură alături de mine de fiecare reușită. Fără ajutorul lor nu ar fi posibil să-mi continui activitatea. Sunt multe alte persoane care mi-au fost alături, prieteni, colegi sau profesori. Cu toții au avut o contribuție la ceea ce am reușit să realizez”.

În ceea ce privește proiectele de viitor, Aurora Constantin spune că își dorește să continue să lucreze acolo unde se află în prezent și să-și concretizeze ideile de cercetare în cât mai multe proiecte care să poată fi implementate cu succes. Ea adaugă că s-ar bucura ca aplicații, precum SOFA, să poată fi folosite de cât mai mulți oameni.

La finalul dialogului, Aurora Constantin transmite cititorilor Jurnal Social: ,,Să nu renunțe niciodată să-și dezvolte aptitudinile cu care au fost înzestrați și să-și urmeze visurile. George Eliot a spus: «It is never too late to be what you might have been» (Nu-i niciodată prea târziu să fii ce ai fi putut fi.”). Chiar dacă succesul se lasă așteptat, să nu renunțe, fiindcă perseverența are efectul magic de a transforma imposibilul în posibil.

,,M-aș bucura să văd că persoanele fără dizabilități sau cu dizabilități nedescoperite învață să renunțe la etichete și stereotipuri. Cei ce au făcut-o deja merită felicitări din suflet. Însă chiar și așa, aș vrea să amintesc aici că oricine, fără excepție, «deține» un set de prejudecăți de care nu este conștient. În mod inerent, moștenim anumite concepții greșite despre grupuri de oameni și, prin urmare, discriminăm în mod neintenționat, cu consecințe directe și uneori grave pentru persoana discriminată. Aceste prejudecăți neintenționate trebuie identificate și eliminate, iar procesul cere perseverență. Aș dori să amintesc cititorilor că discriminarea rănește, dar chiar și mai rău, poate distruge vieți și «ucide» valori.

Ca persoană cu dizabilitate, am învățat în timp că trebuie să îmi aduc contribuția pentru ca lucrurile să devina mai bune în jurul meu. A fost un proces îndelungat ca să ajung să cred în mine și să nu mă rușinez că sunt diferită. Oamenii trebuie să ne cunoască, înainte de a ne înțelege nevoile și a ne descoperi potențialul. Ieșirea din izolare m-a ajutat să socializez mai mult cu alți oameni cu sau fără dizabilități, iar câștigul a fost comun. Cu cât ne facem nevoile speciale mai bine înțelese de cei din jur, cu atât mai mult vom contribui împreună la transformarea societății într-una incluzivă. Acesta este un act continuu de educație și autoeducație pe care l-am parcurs personal și continui să îl parcurg.

Sper ca acest interviu să-i determine pe cei ce-l citesc să reflecteze asupra rolului pe care și-l aleg în demersurile spre egalitate, diversitate și incluziune, într-o societate ce se dorește a fi democratică, pentru că nimeni nu ar trebui să fie doar spectator”.

Articolul Aurora Constantin: Ca persoană cu dizabilitate, am învățat în timp că trebuie să îmi aduc contribuția pentru ca lucrurile să devină mai bune în jurul meu. Oamenii trebuie să ne cunoască, înainte de a ne înțelege nevoile și a ne descoperi potențialul apare prima dată în Jurnal Social.

Dreptul la un mod de viață accesibil este un drept fundamental pentru orice persoană cu dizabilități, fiind esențial pentru exercitarea celorlalte drepturi: dreptul la muncă, la sănătate, la educație etc. Din păcate, în România, lipsa accesibilizării reprezintă o problemă majoră care condamnă persoanele cu dizabilități la discriminare, la izolare și la un nivel scăzut al calității vieții.

Un aspect important este lipsa accesului la mijloacele de transport în comun și atitudinea șoferilor din mijloacele de transport. Multe autobuze și tramvaie nu sunt dotate cu rampe de acces pentru persoanele cu dizabilități, iar în această situație singura șansă de a urca este aceea de a apela la sprijinul călătorilor.

Totodată, persoanele cu dizabilități, care se deplasează într-un scaun rulant, sunt deseori umilite pe stradă de șoferii mijloacelor de transport în comun. De exemplu, în București, mulți șoferi și vatmani refuză să îi ajute pe acești pasageri să urce în autobuz sau tramvai. Îi ignoră pe cei defavorizați, deoarece se grăbesc să-și termine cursa sau, pur și simplu, pentru că nu sunt sancționați. Pentru că responsabilii nu iau măsuri, tot mai multe persoane cu dizabilități se confruntă cu o astfel de atitudine, lipsită de empatie.

Laurențiu Pârvulescu, persoană cu o dizabilitate locomotorie, dependent de scaunul rulant, din București, afirmă că angajații STB au refuzat să coboare rampa pentru a urca în mijlocul de transport și i-au închis uşa în nas. 

,,Paradoxal, chiar și ce s-a făcut pentru accesibilizare este adesea inutil din cauza atitudinii. De exemplu, s-au cumpărat autobuze noi cu rampă pentru urcarea cu scaunul rulant. Degeaba s-au cheltuit bani pentru această dotare, dacă șoferii refuză să o coboare și ne inchid ușile în nas. Am scris sesizări la Societatea de Transport Public, dar degeaba. Dacă șoferul de autobuz sau de taxi care ne refuză categoric este incapabil de empatie, dacă nu vrea să aparțină lumii civilizate, atunci trebuie să facem ceva ca să schimbăm asta, dar avem nevoie de sprijinul autorităților”, spune Laurențiu.

Un alt caz este cel al unei tinere în scaun rulant, Maria Teodora Dumitru (Teo on wheels), care susține că ea și mama ei au fost umilite de șoferii Societății de Transport Bucureşti.

Tânăra, care studiază în Spania, spune într-o postare pe Facebook, că șoferul unui autobuz a refuzat să le deschidă ușa, iar cel de-al doilea a refuzat să plece din stație până când ea și mama ei nu i-au mulțumit pentru ajutorul dat la urcarea în autobuz. Mai mult decât atât, acesta a insultat-o pe mama tinerei.

,,Vi se pare normal ca aceste lucruri să se întâmple în 2022 într-o capitală europeană? Cer sancțiuni, și nu doar din vorbe precum răspunsul generic primit la fiecare reclamație ,,vom lua măsuri’. De ani de zile tot ‘luați măsuri’, situația devenind și mai gravă. De ani de zile se întâmplă aceleași lucruri. De ani de zile”, a declarat Teo.

Aceste situații dureroase se întâmplă nu pentru că nu există cadru legal, ci pentru că nu este respectată legislația în vigoare. De pildă, Legea nr.448/2006 privind protecția și promovarea persoanelor cu handicap prevede ca ,,mijloacele de transport în comun și stațiile acestora, taxiurile, vagoanele de transport feroviar pentru călători și peroanele principalelor stații… vor fi adaptate conform prevederilor legale în domeniu, astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.

,,Pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport și călătorie, până la 31 decembrie 2010, autoritățile administrației publice locale au obligația să ia măsuri pentru adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulație, adaptarea tuturor stațiilor mijloacelor de transport în comun, conform prevederilor legale, inclusiv marcarea prin pavaj tactil a spațiilor de acces spre ușa de intrare în mijlocul de transport. (…) În termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, toți operatorii de taxi au obligația să asigure cel puțin o mașină adaptată transportului persoanelor cu handicap care utilizează fotoliul rulant. Constituie discriminare refuzul conducatorului de taxi de a asigura transportul persoanei cu handicap și a dispozitivului de mers”, se mai arată în Legea nr.448/2006.

De asemenea, potrivit legii, operatorii de transport feroviar au obligația să adapteze cel puțin un vagon și stațiile principale de tren, pentru a permite accesul persoanelor cu handicap care utilizează fotoliul rulant.

Din cele arătate mai sus rezultă că există o nevoie stringentă de accesibilizare pentru persoanele cu dizabilități și de o schimbare a modului de percepție al decidenților cu privire la respectarea acestor drepturi, prin aplicarea sancțiunilor ce se impun.

Persoanele cu dizabilități care se confruntă cu discriminare și umilință din partea șoferilor din mijloacele de transport pot descărca mai jos un formular tip, propus de Laurențiu Pârvulescu, prin care pot face sesizări către conducerea Societății de Transport Bucureşti.

Articolul Persoanele cu dizabilități, care se deplasează într-un scaun rulant, sunt umilite de șoferii mijloacelor de transport în comun apare prima dată în Jurnal Social.

În luna august, se desfășoară la Pitești și la București turneele BRD-Kaufland Wheelchair Tennis Open, dedicate persoanelor cu dizabilități, care prin ambiție și dedicare promovează mișcarea prin intermediul tenisului jucat în scaun rulant. 

Kaufland România se alătură turneelor BRD-Kaufland Wheelchair Tennis Open, în calitate de partener principal, susținând sportivii cu dizabilități și reafirmându-și astfel poziția de angajator incluziv, care sprijină persoanele cu nevoi speciale.

Cele două turnee reprezintă competiții importante din circuitul internațional ITF Wheelchair al jucătorilor de tenis în scaun rulant, reunind la start zeci de participanți din întreaga lume. Ambele turnee sunt organizate sub egida Federației Române de Tenis și a Federației Internaționale de Tenis, având ca scop promovarea sportului de performanță în rândul persoanelor cu dizabilități.

La baza sportivă „Star Arena” din Bascov, în perioada 11-14 august 2022, a avut loc cea de-a cincea ediție a BRD Kaufland Argeș Open – Wheelchair Tennis. Această competiție a fost organizată de Asociația  ,,Primii pași spre performanță”, în parteneriat cu Federația Română de Tenis. Flavian Crăciun, președintele Asociației ,,Primii pași spre performanță” și un cunoscut sportiv paralimpic,  a reușit  prin  determinarea și implicarea lui să adune în jurul său oamenii potriviți și să organizeze un eveniment unic. Partener în organizarea acestui eveniment de anvergură este Primăria Municipiului Pitești, alături de Consiliul Județean Argeș și de Primăria Bascov.

Turneul de la Pitești a reunit 40 de sportivi aflați în scaun cu rotile din 16 țări,  fiind dotat cu premii în valoare totală de 3.500 de dolari. Timp de trei zile sportivii și-au depășit limitele și au demonstrat voință și putere nebănuită a minții, iar toți cei care au fost prezenți în tribune au învățat ce înseamnă să fii perseverant, disciplinat, dedicat și hotărât.

,,Competiția desfășurată la Bascov a reunit 40 de sportivi din Australia, Japonia și alte țări din Europa. Publicul argeșan a fost impresionat de sportivii veniți de pe toate continentele și asteaptă să-i revadă și la cea de-a șasea ediție”, a declarat Flavian Crăciun, promotorul turneului de la Pitești.

La categoria men’s single, câștigatorul a fost Ben Bartram din Marea Britanie, iar la women’s single câștigătoare a fost Saki Takamuro din Japonia.

La Centrul Național de Tenis, din București, între 15-18 august 2022, se desfășoară turneul BRD Bucharest Open Wheelchair Tennis. Evenimentul reunește peste 60 de sportivi în cadrul a trei categorii: masculin și feminin Open, dar și Quad, o categorie specială la care participă persoane în scaun rulant, cu dizabilități la brațul cu care folosesc racheta.

Kaufland, partenerul turneelor, pune accent pe diversitate, încurajând activ angajarea și integrarea persoanelor cu dizabilități în cadrul companiei. De altfel, în toamna lui 2019, retailerul a pus bazele programului A.C.C.E.S. (Angajare de Candidați cu Cerințe și Evoluții Speciale), menit să vină în întâmpinarea nevoilor de angajare ale persoanelor cu dizabilități, oferindu-le acestora un loc de muncă unde abilitățile și competențele lor sunt valorizate.

„Sprijinul acordat persoanelor cu dizabilități este unul dintre pilonii activității noastre de zi cu zi. Astfel, ne dorim să includem diversitatea în toate acțiunile pe care le derulăm, atât la locul de muncă, cât și pe terenul de joc. Cele două turnee dedicate jucătorilor de tenis în scaun rulant reprezintă o bună oportunitate pentru a promova un stil de viață activ în rândul persoanelor cu nevoi speciale, demonstrând și existența unui climat favorabil pentru organizarea a cât mai multor evenimente de acest fel în țara noastră”, a declarat Estera Anghelescu, Recruiting & Employer Branding Director la Kaufland România și Republica Moldova. „Împreună putem contribui la schimbarea mentalităților, încurajându-i pe cei din jur să își depășească propriile limite”, a adăugat aceasta.

De la debutul programului A.C.C.E.S, peste 380 de persoane cu dizabilități au fost angajate și integrate în echipele Kaufland din întreaga țară, iar în prezent, retailerul pune la dispoziție  500 de locuri de muncă, la nivel național, dedicate exclusiv persoanelor cu cerințe și evoluții speciale.

Prin intermediul sprijinului oferit în organizarea turneelor BRD-Kaufland Wheelchair Tennis Open, retailerul își consolidează poziția de partener al persoanelor cu dizabilități, al instituțiilor statului și al asociațiilor care contribuie activ la dezvoltarea incluziunii în societate și a promovării sportului dincolo de impedimentele fizice.

Cei care își doresc să facă parte din echipa Kaufland sunt invitați să consulte oportunitățile disponibile, accesând cariere.kaufland.ro sau să sune la 021 91 32.

Articolul Turneele BRD-Kaufland Wheelchair Tennis Open, organizate la Pitești și la București, promovează sportul în rândul persoanelor cu dizabilități apare prima dată în Jurnal Social.

Rusty Adriana Holtei, o tânără imobilizată într-un scaun rulant, din Cilienii Oltului, și-a lansat, sâmbătă, 9 iulie, la biblioteca din localitate, al doilea volum de proză, intitulat „Budu – Șoaptele trecutului”. La acest eveniment special și încărcat de emoție, i-au fost alături Adrianei prieteni, scriitori, oameni de cultură.

În romanul de față, autoarea zugrăvește cu fină ironie lumea plină de culoare a satului oltenesc, reușind să redea în cuvinte graiul viu și autentic al săteanului.

„Budu – Șoaptele trecutului” aduce în fața cititorului frânturi de realitate, adeseori dură asemenea coajei de nucă, vorbindu-i despre viață și moarte, despre suferință și speranță, despre luptă și noblețe sufletească.

Impresionată de atenția și aprecierea oamenilor, tânăra scriitoare mărturisește cu emoție: ,,Flori, oameni dragi mie și multă emoție, împlinire și binecuvântare. «BUDU» ne-a adus împreună la lansarea cărții mele. Am auzit atâtea vorbe de bine, încât mi-am promis că de dragul acestor oameni minunați să cred în mine mai mult și să nu mă opresc aici. Mulțumesc tuturor celor care și-au rupt din timpul lor să-mi fie aproape. Cuvintele sunt prea mici pentru a exprima cu adevărat cantitatea de emoții care mi-a tranzitat sufletul zilele acestea.

BUDU înseamnă familie, trăire, luptă, suferință, bucurie și peste toate înseamnă suflet. Toți avem un suflet și suntem legati de cineva, așa cum eu sunt legată de BUDU, iar dacă veți dori să citiți cartea, veti vedea că aici BUDU mai înseamnă bunici, părinți, vecini, nuntă, înmormântare, amintire, râs, plâns, dar peste toate lumină în întuneric.

Mulțumesc fiecăruia în parte, oameni buni! Ați fost și veți rămâne speranța mea de azi pentru mâine”.

Romanul „Budu – Șoaptele trecutului” o aduce în prim-plan pe Anișoara, un suflet inocent și profund, care e familiarizată cu suferința și lupta. Țintuită într-un scaun rulant, Anișoara contemplă lumea și tot ceea ce o înconjoară, începând de la bătăile cu aripile în geam ale păsărilor cerului, până la neliniștile, munca, trăirile și dilemele existențiale ale tatălui său, Florică Budu.

Povestea este condimentată de umorul Adrianei, unul simplu, sănătos, de sorginte oltenească, ce te duce cu gândul la Creangă. De remarcat este autenticitatea limbajului țărănesc care amintește de cel al lui Ilie Moromete, din romanul Moromeții.

,,Există aici o lume arhaică, moromețiană, rămasă în metafizica ei ancestrală, în ciuda progreselor tehnice care ne înconjoară. Este exact lumea rurală a Olteniei noastre profunde, care a rămas, desigur, împietrită în matricea ei spirituală tradițională. Sunt remarcabile în acest roman dialogurile Anișoarei cu tatăl ei despre lume și viață, despre moarte și îndumnezeire, despre cum se deșiră „ghemul vieții” și cum pleacă omul la stele. Iar plecatul la stele începe, așa cum spune Florică Budu, atunci când i se înmoaie omului vâna, când cântă cucuveaua a pustiu și când se împuținează nisipul în clepsidră”, spune scriitorul Dumitru Sârghie, prezent la lansarea romanului ,,Budu”.

Adriana menționează că și-a descoperit pasiunea pentru scris întâmplător, în urma mai multor postări pe o rețea de socializare. Talentul ei scriitoricesc nu a trecut neobservat, astfel că anumiți oameni de litere au îndemnat-o să-și aștearnă gândurile pe hârtie.

Așa a luat naștere primul volum al Adrianei Rusty-Holtei, intitulat ,,Îngeri fără aripi”, o poveste despre noblețea spiritului dincolo de duritățile lumii, despre puterea de a-ți construi singur propria formă de fericire, fără să te lași descurajat de nepăsarea, mentalitățile obtuze și prejudecățile celor din jur.

Așa cum mărturisește în carte, Adriana s-a născut un copil normal, vioi, dornic de a cunoaște viața,  într-o zi de vară, însă  la 11 ani a fost diagnosticată cu distrofie musculară, boală care, în timp, avea s-o imobilizeze într-un scaun rulant. Fiind ,,luptătoare din fire, căpoasă din naștere”, ea nu s-a lăsat doborâtă de soartă și nu a renunțat la luptă… Lupta cu boala, cu viața, cu cu sistemul limitat.

Tânăra scriitoare promite să revină cu un nou volum.

Mai jos, puteți citi un fragment din volumul ,,Budu”, publicat la Editura StudIS, care ne îndeamnă la meditație:

,,O adiere rătăcită printre cruci, asemeni unei mângâieri, îi atinse fața. Trebuia să plece, cu toate că ar mai fi avut amintiri de depănat. Moartea îi răpise demult, dar timpul îi dăduse ocazia să nu-i uite și să vină acum la ei cu liliacul drag, amintindu-le de ea, nepoata. Ambele cimitire rămaseră tăcute în urma lor. Viața merge înainte, legându-ne cu lanțuri din lacrimi, trăgându-ne dincolo de durere spre mâine. Sigur cumva, cândva o să mai ajungă pe la crucile lor, împodobindu-le cu flori și lacrimi. Sigur nu va lăsa uitarea să se aștearnă ca praful peste amintirea rădăcinilor ei. Cât timp inima îi va împinge sângele prin vene, iar cuvintele vor avea glas, ea, fata aia mare a lui Budu, îi va duce pe toți ai ei plecați dincolo, cu drag acolo unde va fi și ea, pentru că ea este Buduleasa.”

Articolul Rusty Adriana Holtei, imobilizată într-un scaun rulant, și-a lansat cel de-al doilea volum de proză, intitulat „Budu – Șoaptele trecutului apare prima dată în Jurnal Social.

CFR Călători anunță că persoanele cu dizabilități beneficiază de servicii de asistență gratuite.

,,Pentru persoanele cu mobilitate redusă (PRM), CFR Călători asigură gratuit, în anumite staţii şi în anumite trenuri în trafic intern şi internaţional, următoarele tipuri de servicii:

• Asistenţă în staţiile de plecare, de destinaţie şi în staţiile de schimbare a trenurilor, după caz, adaptată dizabilităţii fiecărui călător.
• Servicii suplimentare necesare PRM: îmbarcarea şi debarcarea persoanelor în scaun cu rotile pliabil sau nu, cu sau fără însoţitor, prin soluţii diferite în funcţie de greutatea acestuia, însoţirea în incinta staţiei CF şi până la îmbarcarea în tren a persoanelor nevăzătoare, cu deficienţe de vedere sau de auz şi a persoanelor cu handicap mental, precum și însoţirea de la coborârea din tren până la ieşirea din staţie a persoanelor nevăzătoare, cu deficienţe de vedere sau de auz şi a persoanelor cu handicap mental;
• Rezervarea locurilor;
• Asistenţă la bordul trenurilor în circulaţie”, se arată pe site-ul CFR Călători

Potrivit sursei citate, CFR Călători oferă servicii de asistenţă la toate trenurile de rang superior (Interregio), numai între staţiile deschise acestui tip de transport, pentru toate categoriile de persoane cu mobilitate redusă, cu excepţia persoanelor cu dizabilitate motorie aflate în scaun rulant nepliabil.

Pentru persoanele cu dizabilitate motorie aflate în scaun rulant nepliabil, se asigură servicii de asistenţă numai la clasa a II-a, numai între staţiile deschise acestui tip de transport si doar la anumite trenuri.

Stațiile pentru care se asigură servicii PRM 

Trenurile la care se asigură servicii PRM pentru persoanele cu dizabilitate motorie aflate în scaun rulant nepliabil

Serviciile menţionate mai sus sunt asigurate pentru următoarele categorii de persoane cu mobilitate redusă:

• Persoane cu dizabilitate motorie în scaun rulant;
• Persoane nevăzătoare;
• Persoane cu dizabilitate motorie;
• Persoane cu deficienţe de auz;
• Persoane cu deficienţe de vedere;
• Persoane cu handicap mental.

CFR Călători informează că pentru a beneficia de serviciile specifice aferente dizabilităţii dvs. pentru călătoria pe calea ferată, este necesar să le solicitaţi cel mai târziu cu 48 ore înainte de data călătoriei, cu precizarea tuturor detaliilor necesare (date de identificare, dizabilitate, servicii necesare etc.), prin completarea formularului tipizat disponibil în punctele de vânzare ale CFR Călători sau ale altor distribuitori autorizaţi sau prin completarea online a cererii de servicii PRM: https://bilete.cfrcalatori.ro/prm/cerere.aspx?Ing=ro

În cazul în care veţi completa formularul tipizat în punctele de vânzare ale CFR Călători sau ale altor distribuitori autorizaţi, staţii CF sau agenţii de voiaj, sub îndrumarea personalului de la ghişeu, trebuie să ţineţi cont de următoarele:

• Cererea dvs. de asistenţă va fi înregistrată sub un număr unic ce vă va fi comunicat la depunerea cererii.
• Legitimaţiile de călătorie necesare călătoriei dvs. trebuie achiziţionate începând din ziua următoare în maxim 3 zile calendaristice, dar nu mai târziu de 24 ore înainte de data şi ora de plecare a primului tren din ruta aleasă de dvs. La achiziţionarea legitimaţiilor de călătorie vi se va înmâna ,,Formularul tip de confirmare a asigurării serviciilor solicitate”, ce va conţine toate detaliile necesare călătoriei dvs.
• În cazul în care nu achiziţionaţi legitimaţiile de călătorie în termenul precizat, solicitarea dvs. va fi anulată.

,,Este important să ştiţi că puteţi solicita servicii de asistenţă şi în cazul în care deţineţi legitimaţii de călătorie şi rezervări în trafic internaţional cu urcare, schimbare de tren sau coborâre într-o staţie de pe teritoriul României. În acest caz, vă rugăm să prezentaţi aceste legitimaţii la depunerea cererii de asistenţă şi să completaţi formularul tipizat corespunzător, sub îndrumarea personalului din ghişeu.

În situaţia în care după achiziţionarea legitimaţiilor de călătorie doriţi anularea acesteia şi restituirea tarifelor achitate, este necesar să vă prezentaţi în orice punct de vânzare al CFR Călători sau al altor distribuitori autorizaţi, staţii CF sau agenţii de voiaj înainte de plecarea primului tren din ruta aleasă de dvs., unde veţi completa un formular de renunţare la serviciile specifice solicitate şi de anulare a călătoriei”, transmit reprezentanții CFR Călători.

Conform sursei citate, prezentarea certificatului nominal ce atestă dizabilitatea este obligatorie atunci când solicitați serviciile specifice în punctele de vânzare al CFR Călători sau ale altor distribuitori autorizaţi, staţii CF sau agenţii de voiaj pentru completarea formularului tipizat și când vă prezentați la staţia de plecare dacă solicitarea a fost efectuată online.

Puteți solicita informaţii suplimentare la telefon 0731990987, de luni până duminică, în intervalul orar 8.00 – 20.00.

De asemenea, puteți adresa întrebările dvs. pe adresa de mail: PRMcentral@cfrcalatori.ro

Articolul CFR asigură asistență gratuită persoanelor cu dizabilități apare prima dată în Jurnal Social.

Radu Alexa, în vârstă de 41 de ani, de profesie jurist, este genul de om care te inspiră și te motivează, pentru care nu există conceptul ,,Nu pot”. El a fost criminalist la Inspectoratul Județean Suceava până în 2014, când în urma unui accident casnic a rămas imobilizat într-un scaun rulant. Cu toate acestea, Radu alege în fiecare zi să arate oamenilor din jur că este un învingător și că viața merită trăită indiferent de greutățile prin care treci. În prezent, el este pensionar MAI. Totodată, Radu se implică în multe proiecte umanitare și luptă pentru drepturile persoanelor cu dizabilități. De curând, Radu a câștigat locul II la ,,Step Chef Atipic”, prima ediție a concursului de gătit pentru persoane cu dizabilități.

Radu povestește că viața lui s-a schimbat brusc, în urmă cu opt ani.  Avea o viaţă normală, o familie reuşită (o soție, un copil), însă, la un moment dat, un accident stupid a schimbat totul.

,,În septembrie 2014, am suferit un accident (cădere de la înălțime), în urma căruia mi-am fracturat coloana și în consecință am rămas imobilizat în scaun rulant, încadrat în grad de handicap grav cu însoțitor”, a spus el.

Radu spune că a trebuit să învețe că dizabilitatea aduce cu sine o serie de incoveniente, fiind nevoit să se adapteze la noua viață, cea dintr-un scaun rulant.

,,Dizabilitatea vine la pachet cu multe inconveniente, cele mai multe cauzate de slaba accesibilizare a spațiului fizic. Mai exact, centrul orașului în care locuiesc este accesibilizat în proporție de cca. 60%, dar pe măsură ce te depărtezi de centru deplasarea în scaun rulant este din ce mai dificilă până la imposibilă. Așadar, pentru a duce o viață aproximativ normală, trebuie să te adaptezi, să-ți schimbi anumite obiceiuri, să configurezi trasee de deplasare în funcție de accesibilitatea spațiului”, explică Radu.

Radu adaugă că și-a achiziționat o mașină pe care a adaptat-o nevoilor lui și care îl ajută să fie independent.

,,La acest moment, pot spune că singura barieră este, așa cum am spus mai sus, legată de accesibilizare, în rest m-am adaptat și pot spune că sunt bine. Am adaptat o mașină pe care o conduc singur și, astfel, mă deplasez mai ușor. Aș mai putea adăuga că am simțit și o schimbare pozitivă de mentalitate a societății civile în ultimii ani, oamenii percep altfel persoanele cu dizabilități implicate în viața socială”, mărturisește tânărul sucevean.

În ceea ce privește accesul persoanelor cu dizabilități la un loc de muncă, Radu spune:

,,Despre piața muncii sunt multe de discutat. Îmi spunea cândva un antreprenor local de succes că ,,numai cine nu vrea nu muncește”, locuri de muncă sunt, antreprenori dispuși să angajeze persoane cu dizabilități sunt, astfel că incluziunea persoanelor cu dizabilități pe piața muncii poate deveni o realitate. Evident, sunt chestiuni de adaptare pentru ambele părți, dar tendința de angajare cred eu că este una ascendentă”.

Dizabilitatea nu l-a împiedicat să-și urmeze visurile, să lucreze și să-i ajute pe alții, contribuind la dezvoltarea comunității. Radu a reușit să-și înființeze propria Asociaţie umanitară: „Help and advace”, prin care desfășoară proiecte umanitare.

,,Eu, fiind pensionar, nu mă gândesc la angajare, nu din comoditate, ci din perspectiva timpului. Am un ONG cu care desfășor lunar mini-proiecte unamitare, sociale, sportive, sunt și asociat într-un SRL în domeniul construcțiilor, și deja orarul meu zilnic este destul de încărcat”, mai spune Radu.

În timpul liber lui Radu îi place să gătească. El mărturisește că această pasiune ce îl destinde și-a descoperit-o pe parcursul pandemiei, când lipsa de activități exterioare l-a îndemnat să stea mai mult în bucătărie.

,,Am început să gătesc de când cu pandemia COVID-19. La început mai timid, apoi cu timpul a început să-mi placă, practic în bucătărie mă relaxez”, spune el.

Dorința de a socializa și de a primi un feedback din partea unor profesioniști l-a determinat pe Radu să se înscrie la concursul ,,Step Chef Atipic”.

,,Despre concurs mi-a spus o prietenă din Iași, Oana Mocanu, președinta Asociației Nevăzătorilor din România – Filiala Județeană Iași. De fapt, mi-a trimis un link pe facebook. De ce m-am înscris? ,,For fun”, am zis că mi-ar prinde bine puțină socializare după pauza de COVID, și mai mult decât atât, să primesc și un feedback de la un juriu profesionist”,  a explicat Radu.

Radu spune că inițial și-a dorit să meargă la ,,Step Chef Atipic”, pentru a se binedispune, dar a realizat că ,,ritmul competiției te prinde fără să vrei, când vezi în jurul tău concurenți implicați, dedicați bucătăriei”. Astfel că a intrat în joc și a câștigat, în cele din urmă, locul 2.

Radu crede că ceea ce a făcut diferența a fost faptul că a gătit simplu și din suflet.

,,Ce a făcut diferența? Faptul că nu am încercat să reproduc niște rețete, ci am pus gust din suflet, am gătit cu drag și asta a făcut ca preparatul final să placă juriului. Am fost atent la recomandările juriului, nu m-am complicat, am gătit simplu, cu mult gust, am căutat să asociez corect ingredientele din farfurie”, a menționat Radu.

Radu mai spune că își dorește să fie sănătos și să poată gestiona proiectele pe care le are în desfășurare, iar pe viitor ,,să ducă pasiunea pentru gătit la un alt nivel”. De asemenea, el își dorește să se înscrie și la un concurs de gătit ,,normal”, nu doar ”atipic”, deoarece ,,confirmarea primită din partea juriului Step Chef Atipic” l-a încurajat să persevereze în bucătărie.

,,Fiți exact ce vreți să fiți, aveți încredere în voi. Nu vă lăsați conduși de prejudecăți și nu vă impiedicați de bariere pe care nu credeți că le puteți înlătura. Există loc pentru fiecare pe acest pământ, în orice domeniu, totul e să spui: DA, vreau să fac ! DA, vreau să devin!… Zâmbiți mereu și înconjurați-vă de oameni veseli”, transmite Radu cititorilor Jurnal Social.

Concursul Step Chef Atipic a fost organizat de Step-Hear România, Rampe Mobile și BILANCIA România și are ca demers incluziunea persoanelor atipice și promovarea dreptului la o viaţă normală pentru persoanele cu dizabilități. Partener principal al evenimentului a fost Nestlé România, iar parteneri strategici: Asociaţia Nevăzătorilor din România, Consiliul Național al Dizabilității din România și Grupul de Inovație și Expertiză Socială. Concurenții au fost jurizați de către: Chef Antonio Passarelli, Chef Mika Passarelli și somelierul Andrei Popa.

Premiile acordate câștigătorilor au fost în valoare de 4.600 de Euro.

Fotografiile folosite în ilustrarea acestui material sunt semnate Step Chef Atipic.

Articolul Radu Alexa: Nu vă lăsați conduși de prejudecăți și nu vă impiedicați de bariere pe care nu credeți că le puteți înlătura apare prima dată în Jurnal Social.