Ordinul nr. 579 din 4 iunie 2024, emis de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, reglementează informarea consumatorilor cu dizabilități de către operatorii economici în legătură cu accesul la servicii de transport public și clădiri deținute de aceștia. Publicat în Monitorul Oficial nr. 547 din 12 iunie 2024, ordinul impune următoarele obligații:

Operatorii de transport public trebuie să ofere informații clare și accesibile privind accesul persoanelor cu dizabilități în mijloacele de transport, prin:

Afișarea pictogramelor, semnalelor luminoase și sistemelor audio la ușile de acces.

Instalarea de semnale audio interne și externe pentru anunțarea opririlor.

Marcaje speciale și panouri informative în stații și peroane.

Instrucțiuni vizibile și concise privind urcarea și coborârea persoanelor cu dizabilități.

Asistență și informare la cerere pentru persoanele cu dizabilități locomotorii.

Metode de informare pentru persoanele nevăzătoare sau cu deficiențe de vedere, fizice și/sau digitale.

Operatorii economici care își desfășoară activitatea în clădiri fără rampe de acces trebuie să informeze persoanele cu dizabilități despre modalitățile de suport disponibile, prin afișarea informațiilor pe uși sau panouri în vecinătatea căii de acces și prin variante audio sau digitale pentru nevăzători.

Obligația de a afișa o plachetă informativă conform modelului prevăzut în actul normativ, vizibilă pentru consumatori, și de a oferi variante dedicate persoanelor nevăzătoare sau cu deficiențe de vedere.

Ordinul intră în vigoare la 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial și a fost adoptat conform procedurilor de notificare stabilite de Directiva (UE) 2015/1535.

Articolul Reguli pentru informarea persoanelor cu dizabilități privind accesul la transport public și clădiri, conform Ordinului ANPC nr. 579/2024 apare prima dată în Jurnal Social.

Autor: avocat ENCIU NICOLAE

În forma inițială, OUG nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, nu conținea prevederi relevante pentru categoria profesională de asistent personal al unei persoane cu handicap grav.

La 21 mai 2020, este adoptată OUG nr. 82/2020 pentru aprobarea acordării unui stimulent de risc pentru personalul centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru alte categorii vulnerabile, izolate preventiv la locul de muncă, pe perioada stării de urgență, act care face referire la art. I alin. (1) la acordarea unui stimulent de risc în suma fixă de 1.150 lei brut pentru angajații centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru angajații centrelor rezidențiale destinate altor categorii vulnerabile, publice și private, care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență.

La 17 iunie 2020, este adoptată Legea nr. 82/2020 privind aprobarea OUG nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență; acest act normativ prevede completarea art. 7 cu trei noi alineate, dintre care alin. (5) are următorul cuprins: ,,Se aprobă acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, pentru personalul din domeniul asistenței sociale și comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, implicat direct în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilități și a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgență.

La 4 august 2020, este adoptată Legea nr. 166/2020 privind respingerea OUG nr. 82/2020 pentru aprobarea acordării unui stimulent de risc pentru personalul centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru alte categorii vulnerabile, izolate preventiv la locul de muncă, pe perioada stării de urgență.

Însă, la momentul respingerii OUG nr. 82/2020, era deja în vigoare forma alin. 5  al art. 7 OUG nr. 43/2020 impusă prin Legea nr. 82/2020.

La 22 iunie 2021, este adoptată Legea nr. 166/2021 privind modificarea și completarea art. 7 din OUG nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, iar alin. 5 al art. 7 capătă următoarea formă:

,,(5) Se aprobă acordarea, o singură dată, a unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pentru angajații centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru angajații centrelor rezidențiale destinate altor categorii vulnerabile ….care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență.”

Ca urmare a modificării alin. 5 al art. 7 intervenite prin dispozițiile Legii nr. 82/17-iun 2020 privind aprobarea OUG nr. 43/2020, asistenții personali neprofesioniști personal aparțin categoriei personalului din domeniul asistenței sociale și comunitare, implicat direct în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilități și a altor grupuri vulnerabile – și, prin urmare, beneficiază, fără a se putea adăuga la textul legal în sensul impunerii altor condiții suplimentare restrictive, de stimulentul de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună.

Dreptul asistenților personali neprofesioniști s-a născut la data de 17 iunie 2020, iar modificarea OUG 43/2020 prin legea 166/2021 nu poate avea efect retroactiv, având în vedere principiul constituțional potrivit căruia legea civilă dispune numai pentru viitor.

Având în vedere că textul nu face distincție între tipul de serviciu prestat, condițiile de exercitare a activității și nu impune dovedirea îndeplinirii de condiții suplimentare în scopul acordării stimulentului, stabilirea pe cale interpretativă a unor condiții restrictive de acordare a beneficiului stimulentului contravine principiilor de interpretare a legii, reprezentând o adăugare la textul legal.

În consecință, opiniile autorităților publice locale referitoare la inexistența unor norme de aplicare, de necesitatea respectării disciplinei financiare, deși sunt pertinente, angajatorii fiind unități bugetare, nu sunt de natură să înlăture dreptul asistenților personali neprofesioniști recunoscut prin lege.

Apreciem că Legea nr. 166/2021 nu este aplicabilă, fiind aplicabile dispozițiile legale în vigoare la data nașterii dreptului în discuție.

În acest sens, arătăm că dreptul la plata stimulentului de risc s-a născut la momentul îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea lui, orice dispoziții legale intervenite ulterior fiind aplicabile situațiilor juridice născute sub imperiul acestora, legea civilă neputând retroactiva.

Așa cum am arătat, instanța sesizată cu o astfel de cerere este ținută să aplice dispozițiile legale în vigoare la data nașterii dreptului, respectiv data intrării în vigoare a Legii 82/2020 (17.06.2020), dispoziții ce prevedeau acordarea stimulentului de risc de 2500 de lei brut lunar pentru perioada stării de urgență, situația juridică fiind supusă legii în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 166/2021. Interpretarea contrară ar valida concluzia că modificarea dispozițiilor legale are semnificația stingerii retroactive a dreptului recunoscut legal asistentului personal neprofesionist.

Cu privire la prescripția dreptului de a cere în instanță acordarea acestui stimulent de risc, sunt aplicabile prevederile 2517 din Codul Civil privind termenele de prescripție, termen care considerăm că a început să curgă la data de 17.06.2020, data intrării în vigoare a Legii 82/2020.

De asemenea, prin formularea unei cereri către angajator pentru acordarea acestui stimulent de risc, angajatorul a fost pus în întârziere cu privire la plata acestui drept asimilat drepturilor de natură salarială, și astfel a avut loc întreruperea prescripției în condițiile art. 2537 Cod civil.

Totodată, la nivel național instanțele au reținut că, în condițiile în care dreptul la stimulentul de risc a fost reglementat ca un drept pur și simplu, și nu unul condiționat, activitatea prestată de asistentul personal neprofesionist pe perioada stării de urgență îl îndreptățește la plata stimulentului în forma prevăzută de Legea nr.82/2020, iar în cauză nu sunt întrunite ipotezele situației juridice în curs de constituire, astfel încât dispozițiile Legii nr. 166/2021 să fie aplicabile în considerarea principiului aplicării imediate a legii noi.

S-a mai reținut că dreptul la acordarea stimulentului de risc și obligația de plată corelativă s-au născut odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.82/2020, pentru o activitate prestată în anterioritate în perioada 16.03.2020 – 14.05.2020, prin urmare, obligația de plată nu constituie un efect viitor al unei situații juridice născute anterior modificării legislative, ci o situație juridică născută și încheiată sub imperiul legii vechi (facta praeterita).

Dispozițiile art. 6 alin. 2 din Codul civil, reglementând aplicarea legii în timp, dispun expres faptul că actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii, după caz săvârșirii ori producerii lor, iar față de succesiunea în timp a acestor reglementări, dreptul asistentului personal neprofesionist la acordarea stimulentului de 2.500 lei brut, pe lună, pe perioada stării de urgență s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 82/2020 și exista la data sesizării instanței, noua restrângere a domeniului de aplicare și a cuantumului stimulentului acordat neputând avea efecte asupra drepturilor născute anterior, chiar dacă acestea nu erau recunoscute și achitate la data intervenirii ultimei modificări legislative.

În sensul acestei opinii, au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești definitive:

• Decizia civilă nr. 1048 din 10 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. 2262/85/2021 al Curții de Alba Iulia – Secția I civilă;
• Decizia civilă nr.652/Ap din 14 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr.587/119/2021 al Curții de Apel Brașov – Secția civilă;
• Decizia nr.777 din 10 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr.731/87/2021 (Număr în format vechi 4999/2021) al Curții de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale;
• Decizia civilă nr.128/CM din 30 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. 4832/118/2021 al Curții de Apel Constanța – Secția I civilă;
• Decizia civilă nr.964 din 19 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. 1708/95/2021 al Curții de Apel Craiova – Secția litigii de muncă și asigurări sociale;
• Decizia civilă nr.1040 din 16 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. 2140/99/2021 al Curții de Apel Iași – Secția litigii de muncă și asigurări sociale;
• Decizia civilă nr.320 din 15 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. 1133/40/2021 al Curții de Apel Suceava – Secția I civilă;

Intenția emitentului Legii nr. 82/2020 de a introduce în corpul OUG nr. 43/2020 prevederi legale aplicabile unor situații juridice născute și epuizate anterior intrării sale în vigoare rezultă din modul de exprimare la timpul trecut atunci când face referire la starea de urgență, dar devine evidentă prin conținutul pct.5 al Articolului unic din Legea nr.82/2020 care introduce în corpul O.U.G. nr. 43/2020, la art. 8, următoarea mențiune: „stimulentul de risc în cuantum de 2.500 lei, prevăzut de prezenta ordonanță de urgență, se acordă pentru toată perioada stării de urgență, instituită prin decret potrivit art. 93 din Constituția României, republicată. „

Așa cum în mod constant s-a acceptat în doctrina și practica de specialitate, principiul neretroactivității legii civile nu este unul absolut, de la acest principiu existând și unele excepții în care actele normative pot produce efecte retroactive, în special dacă în corpul acestora se prevede în mod expres că ele se aplică pentru situații juridice trecute, cum este cazul normelor care își propun să-i recompenseze pe destinatari pentru privațiunile, interdicțiile sau limitările drepturilor, rezultate dintr-o situație juridică trecută.

Actul normativ care recunoștea acordarea stimulentului de risc în favoarea asistenților personali neprofesionist, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, a intrat în vigoare după expirarea perioadei în care a fost decretată starea de urgență pe teritoriul României și reglementa asupra recunoașterii beneficiului asupra acestui stimulent în favoarea asistenților personali neprofesionisti care nu erau angajați ai unor centre rezidențiale, stimulent aferent perioadei în care a fost reglementată starea de urgență.

Este dincolo de evidență că toată succesiunea de reglementări privind acordarea stimulentului de risc a avut în vedere strict perioada stării de urgență din anul 2020, respectiv 15.03.2020 – 15.05.2020,  această fiind de altfel singura perioadă în care în România a fost instituită o astfel de stare, și toată această succesiune de reglementări a fost edictată cu scopul de a fi aplicată, ceea ce s-a și întâmplat. Chiar din modul de redactare a textului Legii 166/2021 este evident că se referă la aceeași situație din trecut și modifică modul de acordare a unui drept deja câștigat și intrat ca și drept de creanță în patrimoniul persoanelor îndreptățite, iar cu privire la asistenții personali neprofesioniști (care fac parte din categoria beneficiarilor acestui stimulent, conform formei art. 7 alin. (5) introdusă prin Legea 82/2020) îi exclude din sfera beneficiarilor, însă în mod nelegal și mai ales neconstituțional, aspect ce rezultă și din raportul comisiei juridice asupra Legii 166/2021.

În ceea ce privește modul de aplicare a deciziei nr. 26 din 14.11.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, opinăm că nu poate influența modul de soluționare a cauzelor având acest obiect în sensul respingerii în bloc a acțiunilor, textul deciziei fiind în sensul că dispozițiile art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea și completarea art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, nu sunt aplicabile cererilor aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021.

În opinia noastră, decizia nr. 26/2022 a ICCJ nu lămurește modul de aplicare a dispozițiilor art. 7 alin. (5) din OUG 43/2020, așa cum au fost modificate prin Legea 166/2021 pentru cauzele noi, ce nu erau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii 166/2021, și considerăm că aceste prevederi nu se aplică nici acestor situații, pentru aceleași considerente de retroactivitate generală, nespecifică, a acestor prevederi legale, spre deosebire de presupusa retroactivitate a Legii nr.82/2020, unde legea se aplică pentru o activitate prestată în anterioritate în perioada 16.03.2020 – 14.05.2020, prin urmare, obligația de plată nu constituie un efect viitor al unei situației juridice născute anterior modificării legislative, ci o situație juridică născută și încheiată sub imperiul legii vechi (facta praeterita).

Punctele 84-86 ale deciziei ICCJ fac o greșită interpretare a noțiunii de fapt juridic generator de efecte juridice în situația acțiunilor având ca obiect acordarea stimulentului de risc prevăzut de art. 7 alin. (5) din OUG 43/2020 și în contradicție cu jurispurdența CEDO, care se aplică prioritar.

Contrar a ceea ce ÎCCJ a reținut în considerentele deciziei, faptul juridic care determină stabilirea legii aplicabile pentru soluționarea raportului juridic litigios este prestarea muncii și nu formularea cererii de chemare în judecată, pentru că dacă am admite această interpretare am ajunge tot la aplicarea retroactivă a Legii 166/2021 pentru situațiile juridice născute și încheiate sub imperiul legii vechi (Legea 82/2020), dar pentru care persoanele îndreptățite nu s-au adresat instanțelor judecătorești până la data intrării în vigoare a Legii 166/2021, aspect inadmisibil în raport de jurisprudența CEDO, obligatorie pentru instanțele naționale și care se aplică prioritar față de legislația națională și chiar față de deciziile ICCJ.

84. Astfel, sub un prim aspect, trebuie constatat că prevederile art. 6 alin. (1), (2), (5) şi (6) din Codul civil stabilesc regulile generale de aplicare în timp a legii civile:

    ,, (1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.

   (2) Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

   (5) Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

   (6) Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.”

   85. Pornind de la aceste norme de aplicare a legii civile în timp, se poate constata că prestația din perioada stării de urgenta este o situație juridică epuizată (facta preaterita), însă refuzul acordării stimulentului de risc poate fi sancționat în justiție în temeiul normei în vigoare la data promovării cererii introductive în instanță, întrucât aceasta constituie cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi), opțiunea reclamanților de a formula cererea în instanță, urmată de înregistrarea ei, fiind faptul juridic relevant pentru soluționarea conflictului de legi în timp.

   86. În contextul litigiilor care au generat practica judiciară neunitară, din perspectiva art. 6 alin. (2) din Codul civil, formularea cererii de chemare în judecată reprezintă unui fapt juridic lato sensu, iar această împrejurare servește la stabilirea legii aplicabile pentru soluționarea raportului juridic litigios (pronunțarea asupra cererii prin aplicarea normelor de drept material în vigoare la data înregistrării acțiunii); totodată, această constatare, unită cu observarea domeniului de aplicare a prevederilor art. 6 alin. (5) și (6) din Codul civil sau a cazurilor referitoare la aplicabilitatea legii noi, constituie premise importante în determinarea legii aplicabile pentru soluționarea litigiilor în care modificarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată a intervenit, prin voința legiuitorului, moment care se situează în cursul unui proces inițiat în perioada de activitate a legii vechi.

Prin urmare, dispozițiile legii noi, în speță ale Legii nr. 166/2021, ar putea fi aplicate numai în măsura în care s-ar aprecia că situația juridica dedusă judecății era în curs de constituire la momentul apariției noului act normativ, în cazul în care aceasta fusese finalizată sub imperiul legii vechi, ea constituind facta praeterita, îi este aplicabilă legea în vigoare la data producerii faptei respective. Or, după cum s-a arătat mai sus, în forma inițială, dispozițiile art. 7 alin. 5 din OUG nr. 43/2020, prevedeau în mod clar și necondiționat acordarea stimulentului de risc personalului din domeniul asistenței sociale și comunitare implicat direct în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilități și a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgență, concluzia care se impune fiind aceea ca, odată cu intrarea in vigoare a acestor dispoziții, categoria de personal, avută în vedere de legiuitor și care prestase activitatea pe perioada stării de urgență, era îndreptățită la acordarea stimulentului de risc în cuantumul prevăzut, de 2500 lei/lună.

Legea este extrem de clară în acest sens, în sensul că se acordă stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut pe lună, pentru personalul din domeniul asistenței sociale și comunitare, implicat direct în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilități și a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgență. Cu alte cuvinte, prestarea muncii a fost finalizată, pe perioada stării de urgență, iar pentru recompensarea efortului depus de categoria de personal menționată se impune acordarea unui stimulent, formularea legii fiind se aprobă acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, fără nicio altă condiționalitate.

Față de caracterul clar și neechivoc al termenilor folosiți de legiuitor, referirea la bugetele din care urma sa fie asigurată, prin transfer, plata respectivelor sume nu poate avea semnificația condiționării acordării respectivului beneficiu de asigurarea fondurilor necesare plății, demersurile ce se impuneau în acest scop neprezentând așadar relevanță sub aspectul nașterii dreptului în discuție. Deci nu se impune nicio altă condiționalitate de nașterea dreptului la stimulentul legal acordat, atâta timp cât el este aprobat prin chiar actul normativ care îi reglementează existența. În consecință, câtă vreme dreptul asistenților personali la plata stimulentului de risc s-a născut la momentul îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea lui, erau aplicabile dispozițiile legale în vigoare la data nașterii dreptului, orice dispoziții legale intervenite ulterior fiind aplicabile situațiilor juridice născute sub imperiul acestora, modificarea legislativă invocată de intimată neputând fi de natură a retroactiva.

 Prin urmare, pentru asistenții personali neprofesioniști, acordarea stimulentului de risc este o facta praeterita, adică o situație juridică realizată în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, sub aspectul acordării unui stimulent de risc într-o anumită formă, iar modificarea normei juridice pentru speța pendinte prezintă interes numai pentru clarificarea fondurilor bănești din care se suportă.

Pe de altă parte, din perspectiva aplicării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, este de menționat că această instanță este preocupată de riscurile asociate cu utilizarea unei legi retroactive care are efectul de a influența soarta juridică a unui litigiu în care statul sau o subunitate a sa este parte, în special atunci când efectul este de a face ca procesul să nu poată fi câștigat de partea adversă. Or, jurisprudența CEDO nu interzice de principiu puterii legiuitoare să reglementeze chiar și în materie civilă prin noi dispoziții cu întindere retroactivă drepturi care să decurgă din legile în vigoare.

Cu toate acestea, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se opune ingerinței legiuitorului în administrarea justiției pentru a influența rezultatul juridic al unei proceduri pendinte, în care autoritățile publice sunt părți, cu excepția justificării unor „motive imperioase de interes general”, putând fi citate în acest sens cu titlu exemplificativ următoarele hotărâri ale CEDO: N.& Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society vs. Regatul Unit, Zielinski și Prodal și Gonzalez și alții vs. Franța, Scardino vs. Italia. In jurisprudența CEDO au fost sancționate fapta statului care a adoptat o lege pentru a orienta în favoarea sa rezultatul iminent al procedurii – Zielinski și Prodal și Gonzalez și alții vs. Franța, sau adoptarea unei legi într-un stadiu critic al procedurii pentru reglementa în realitate fondul unui litigiu și a conduce la inutilitatea continuării demersului judiciar – Papageorgiou vs. G., sau decizia instanței superioare care se baza chiar și în subsidiar pe o lege adoptată în cursul procedurii de natură a influența rezultatul litigiului – Anagnastopoulos și alții vs.

S-a mai constatat încălcare și în recursul statului la o lege retroactivă cu efecte asupra soluției judiciare care trebuia dată unui proces în curs în care statul era parte, fără a se demonstra că un asemenea demers ar răspunde unor „motive imperioase de interes general”. CEDO a subliniat printre altele că motivațiile financiare nu puteau permite legiuitorului să se substituie instanțelor pentru a soluționa un litigiu, de exemplu speța Azienda Agricola Silverfunghi S.a.s. și alții vs. Italia. Or, această jurisprudență se extinde și asupra litigiilor în care statul nu este parte, dar denaturează în mod nejustificat procesul, in calitatea sa de legiuitor, cazul Ducret vs. Franța.

De remarcat este că adoptarea Legii nr. 166/2021 nu poate fi inclusă nici în cazul de excepție a justificării unor motive imperioase de interes general. Astfel, nici în cuprinsul legii, nici măcar în expunerea de motive care stă la baza adoptării sale, măsura reducerii cuantumului stimulentului de risc si a modificării categoriei destinatarilor nu este justificată de vreun argument de interes public, cu excepția neclarității normei anterioare, care după cum s-a expus anterior putea fi lămurită pe cale de interpretare pretoriană, de vreme ce legiuitorul poate adopta normele interpretative doar pentru viitor.

În consecință, dreptul asistenților personali neprofesioniști la plata stimulentului de risc s-a născut în momentul îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea lui, orice dispoziții legale intervenite ulterior sau decizii interpretative ale ICCJ fiind aplicabile situațiilor juridice născute sub imperiul acestora, legea civilă neputând retroactiva.

De asemenea, menționăm ca și jurisprudență sentința civilă nr. 1434 din 24.11.2022 a Tribunalului Mureș, în care instanța a admis cererea de acordare a stimulentului de risc covid, arătând că în cauza dedusă judecății, nu sunt incidente prevederile Legii nr. 166/2021, invocate de către pârâtă, deoarece acestea au intrat în vigoare doar ulterior perioadei în litigiu, începând cu data de 26.06.2021, deci nu pot fi aplicate retroactiv de către instanță, contrar dispozițiilor art. 15 alin. 2 din Constituție.

Cu alte cuvinte, prestarea muncii de către reclamanții din cauza invocată în perioada în litigiu a pandemiei reprezintă o „facta praeterita”, adică fapte constitutive de situații juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi (Legea nr. 166/2021), împreună şi cu efectele produse de acea situație juridică înainte de acest moment.

Or, în privința acestora, poate fi aplicată numai legea veche, adică legea în vigoare la data producerii faptei respective ori efectelor ei, deoarece, dacă s-ar aplica o lege ulterioară ar însemna să i se atribuie efect retroactiv. În consecință: o lege ulterioară nu poate să aducă atingere constituirii, modificării sau stingerii situațiilor juridice anterioare, indiferent dacă legea nouă ar suprima un mod de formare, modificare sau stingere ori ar schimba condițiile necesare. De asemenea, dacă legea creează o situație juridică nouă, ea nu poate să prevadă că noua situație juridică s-a născut din fapte anterioare intrării sale în vigoare sau, după caz, organul de jurisdicție nu poate decide că situația juridică reglementată doar de legea nouă s-a născut din fapte întâmplate în întregime înainte de intrarea ei în vigoare.

Articolul Opinie cu privire la inaplicabilitatea Legii 166/2021 în ceea ce privește cauzele în care se solicită acordarea retroactivă a stimulentului de risc în cuantum de 5000 lei, prevăzut de OUG 43/2020, în forma modificată de Legea 82/2020 apare prima dată în Jurnal Social.

Autor: avocat ENCIU NICOLAE

Persoanele cu handicap grav, conform certificatelor de încadrare în grad de handicap, necesită servicii de îngrijire din partea asistentului personal în mod continuu, atât ziua, cât și noaptea, atât în timpul săptămânii, cât și în timpul weekendului, atât în perioada de activitate a asistentului personal, cât și în perioada de absență temporară a asistentului personal (când acesta este în concediu legal de odihnă sau în concediu medical).

Nevoia persoanei dependente de a fi îngrijită, la domiciliu, este în realitate una permanentă, iar Legea 292/2011 acoperă aceste servicii sociale prin îngrijitor formal, adică asistent personal neprofesionist, doar pentru 8 ore/zi – noapte, zilnic (prin interpretare a legii rezultând că dreptul la îngrijire personală la domiciliu include și zilele de sâmbătă și duminică, precum și zilele de sărbători legale, atunci când asistentul personal este liber, conform legii).

Pentru restul de 16 ore/zi cât statul nu asigură serviciile de îngrijire personală, aceste servicii sunt asigurate, în mod efectiv, de îngrijitori informali (neplătiți), care de cele mai multe ori sunt membrii de familie ai persoanei dependente sau chiar asistentul personal neprofesionist (membru de familie al persoanei dependente), care este în fapt plătit doar pentru cele 8 ore/zi (și doar maxim 40 ore/săptămână, conform Legii 53/2003 – Codul Muncii și contractelor individuale de muncă), însă prestează activitate în folosul persoanei dependente 24 ore/zi și 365 zile/an.

Punând în contrapondere drepturile persoanei dependente prevăzute de Legea 292/2011 (îngrijire personală la domiciliu 8 ore/zi, zilnic, pe parcursul celor 365 zile ale unui an calendaristic) cu drepturile asistentului personal neprofesionist, conform art. 37 alin. (1) din Legea 448/2006 (pe perioada îngrijirii și protecției persoanei cu handicap grav, pe baza contractului individual de muncă, asistentul personal are următoarele drepturi:

b) program de lucru care să nu depășească în medie 8 ore pe zi și 40 de ore pe săptămână;

 c) concediu anual de odihnă, potrivit dispozițiilor legale aplicabile personalului încadrat în instituții publice),

rezultă că rămân neacoperite serviciile de îngrijire personală la domiciliu pentru perioadele ce depășesc cele 40 zile/săptămână limitate de art. 37 alin. (1) din Legea 448/2006 și de Legea 53/2003 – Codul muncii, respectiv 8 ore/zi în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale. Acest drept al persoanei dependente există, este prevăzut în lege, însă nu este asigurat de către autoritățile administrației publice locale, care au obligația, conform art. 7 din Legea 448/2006 de a asigura aceste servicii conform legii.

În speță se pune problema dacă îngrijirea prestată de asistenții personali în zilele de sâmbătă și duminică, peste programul normal de lucru de 40 ore/săptămână, și în zilele de sărbători legale sau alte zile libere legale, astfel cum sunt prevăzute acestea în Codul muncii, creează dreptul la plata de ore suplimentare pentru asistentul personal sau creează dreptul persoanei cu handicap grav la plata indemnizației de însoțitor, din care să poată plăti o altă persoană care să îi asigure în aceste zile aceleași servicii ca și asistentul personal.

Textul legal incident de la care trebuie pornită analiza este:

Legea 292/2011 – Articolul 52

(3) Persoana dependentă care necesită asistență și/sau supraveghere permanentă poate beneficia de îngrijire zilnică acordată la domiciliu, de îngrijitorul formal, pentru maximum 8 ore/zi, consecutive sau repartizate la intervale regulate pe parcursul zilei.

Legiuitorul primar a prevăzut posibilitatea pentru persoana dependentă de a beneficia de îngrijire zilnică acordată la domiciliu, adică de luni până duminică, în considerarea faptului că handicapul acesteia, dependența acesteia, este permanentă, continuă, și nu poate fi lipsită de aceste servicii de îngrijire la domiciliu în zilele în care asistentul personal nu desfășoară activitate, pentru că nu poate fi plătit conform contractului individual de muncă încheiat cu autoritățile publice locale.

Nevoile de bază și nevoile instrumentale ale persoanei cu handicap grav sunt zilnice, iar aceste nevoi nu și le poate satisface singur, iar prin certificatul de încadrare în grad de handicap statul român recunoaște oficial această stare de nevoie de ajutor permanent.

Ajutorul de care are nevoie o persoană dependentă este cu totul altul decât ceea ce acoperă Codul Civil prin reglementarea obligației de întreținere de la art. 516 și următoarele din Codul Civil, contrar a ceea ce susțin autoritățile publice locale pusă în situația să asigure aceste servicii.

Este adevărat că întreținerea se datorează și între rudele în linie dreaptă, conform prevederilor art. 516 alin. (1), iar întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere, dar și cu mijloacele celui care urmează a o plăti (art. 529 alin. 1 Cod civil), însă conținutul obligației legale de întreținere executată în natură (pe care o invocă invariabil toți angajatorii asistenților personali) este cel reglementat de art.530 alin.(1) Cod civil:

Articolul 530

Modalitățile de executare

• Obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională.

iar în continuare Codul civil reglementează situațiile în care întreținerea nu se poate sau nu se vrea asigurată în natură:

(2) Dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani.

(3) Pensia de întreținere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreținere. Dispozițiile art. 529 alin. (2) și (3) rămân aplicabile.

Executarea în natură a obligației de întreținere constă în punerea la dispoziția persoanei întreținute a  celor necesare traiului și suportarea cheltuielilor de educație, învățătură și pregătire profesională.

Pe de o parte, din perspectiva asigurării celor necesare traiului, persoana obligată la întreținere trebuie să pună la dispoziția persoanei întreținute alimente și îmbrăcăminte, conform nevoilor rezonabile ale acesteia și, eventual, în cuantumul impus de instanță.

Pe de altă parte, din perspectiva cheltuielilor de educare, învățătură și pregătire profesională, executarea în natură implică un element bănesc. Astfel, formularea legală este „asigurarea…cheltuielilor”, ceea ce conduce evident spre acoperirea cheltuielilor de școlarizare.

Necesitățile persoanei cu handicap grav sunt însă altele, și cu mult mai mari: asigurarea rezolvării nevoilor sale de bază și instrumentale zilnice (acțiuni de a face nu de a pune la dispoziție) și sunt date de starea de handicap permanent în care se află, respectiv:

1. Nevoi de bază:

-ajutor pentru igiena corporală

-Îmbrăcare/dezbrăcare

-Igiena eliminărilor

-Hrănire și hidratare

-Transfer și mobilizare

-Deplasare în interior

-Comunicare

2. Nevoi instrumentale:

-Ajutor pentru prepararea hranei sau livrarea acesteia

-Efectuarea de cumpărături

-Activități de menaj

-Însoțire la plimbări

-Activități de administrare și gestionare

Este evidentă diferența fundamentală între conținutul obligației legale de întreținere (punerea la dispoziția celui aflat în nevoie a celor necesare traiului) și conținutul nevoilor de bază și instrumentale ale unei persoane cu handicap grav (realizarea pentru acesta a unor activități pe care nu le poate realiza singur) și de asemenea este evidentă care ar fi consecința lăsării fără ajutorul necesar a unei astfel de persoane de vineri până luni, în zilele de sărbătoare legală și alte zile libere sau între orele 16 și 08 – punerea vieții acestei persoane în pericol, supunerea la tratamente inumane și degradante.

Dacă în situația persoanelor cu handicap grav care au familie sau care beneficiază de asistent personal care este un membru de familie ce locuiește împreună cu aceștia, îngrijirile în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale (când asistentul personal este liber și deci nu ar trebui să presteze activitate) sunt asigurate într-un fel sau altul de către familie sau de către singurul asistent personal angajat de către autorități, prin ceea ce ușor ar putea fi catalogat ca muncă forțată, în situația persoanelor dependente care nu au norocul să aibă familie sau un asistent personal membru de familie, ei sunt lăsați pur și simplu la mila celor din jur, autoritățile dormind liniștite că au angajat un singur asistent personal, de luni până vineri, între orele 8 și 16, pentru că așa înțeleg ele legea.

Lăsarea fără ajutor a acestor persoane care nu își pot satisface singure nevoile de bază și instrumentale (nu se pot hrăni, nu pot defeca și urina, nu se pot îmbrăca fără ajutorul altei persoane) printr-o astfel de interpretare a unei legi corecte în esența sa, este dovada de maximă cruzime și nepăsare și întrunește și elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor, fiind o acțiune aptă să producă moartea acestor persoane, care doar prin mila celor din jur nu mor.

Termenul maximum, așa cum este situat în cuprinsul textului legal, face referire strict la cuantumul zilnic al orelor de îngrijire acordată la domiciliu, care poate fi de până la 8 ore/zi, consecutive sau repartizate la intervale regulate pe parcursul zilei (unde noțiunea de zi se referă la între intervalul de 24 ore al unei zile, nu numai la intervalul de zi cuprins între orele 06-22, conform Legii 53/2003 – Codul muncii), iar acest aspect duce la cea de a doua fațetă a problemei – munca suplimentară și munca în ture a asistentului personal, care în fapt desfășoară activitatea pe tot parcursul celor 24 de ore ale unei zile, întrucât o persoană dependentă total de asistentul său personal nu își poate programa nevoile vitale doar în intervalul 08-16, interval prevăzut de regulă în contractul de muncă al asistentului personal.

Textul legal al art. 35 alin. (1) din Legea 448/2006, la rândul său deficitar, și în opinia noastră neconstituțional, este următorul:

Articolul 35

(1) Persoana adultă cu handicap grav are dreptul la un asistent personal, în baza evaluării sociopsihomedicale.

Acest text legal nu poate fi interpretat decât în corelație cu textul art. 52 alin. (3) din Legea 292/2011 iar expresia “are dreptul la un asistent personal” interpretată așa cum o fac autoritățile publice locale: „are dreptul la un singur asistent personal”, încalcă prevederile art. 50 din Constituția României care garantează protecția specială a persoanelor cu handicap și realizarea de către stat, inclusiv prin autoritățile publice locale, a unei politici naționale de egalitate a șanselor, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viața comunității.

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI – ARTICOLUL 50

Protecția persoanelor cu handicap  

Persoanele cu handicap se bucură de protecție specială. Statul asigură realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor, de prevenire și de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viața comunității, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor.

Analiza dreptului persoanei cu handicap grav la servicii de îngrijire la domiciliu nu poate pleca decât de la faptul că aceste servicii sunt prevăzute în lege a fi asigurate zilnic, în considerarea situației excepționale în care se află aceste persoane.

Lăsarea fără sprijin a persoanelor dependente, în zilele de sâmbătă, duminică și zile de sărbători legale sau lăsarea pe umerii familiei (acolo unde aceasta există) a acestei responsabilități date prin lege în sarcina autorităților publice locale, constituie o gravă încălcare a legii și a Constituției României și în atare situații nu putem măcar discuta de egalitate de șanse.

Nu am contestat drepturile asistentului personal în calitate de salariat, și într-adevăr acesta are dreptul la un program de muncă de 8 ore/zi, maxim 40 ore/săptămână, timpul zilnic și total al muncii fiind scriptic cel legal și prevăzut într-un scop nobil – asigurarea dreptului salariatului la odihnă.

Legea specială acordă însă persoanei cu handicap grav dreptul la servicii de îngrijire la domiciliu zi cu zi, de luni până duminică, într-un cuantum ce poate ajunge la maxim 8 ore/zi, chiar și cu depășirea unui cuantum total de 40 ore/săptămână, întrucât nicăieri în lege nu se prevede expres dreptul la un singur asistent personal (formularea textului art. 35 din Legea 448/2006 fiind nefericită și mai ales neconstituțională), iar prin formularea textului legal al art. 35 alin. (1) se încalcă dreptul persoanei cu handicap grav la asistent personal zilnic, ceea ce constituie o evidentă încălcare a dreptului constituțional al acestor persoane la egalitatea de șanse.

Ori, prin punerea unei persoane deja vulnerabile ca urmare a handicapului grav pe care îl are, în situația de a fi lipită de ajutorul necesar și garantat de lege, este evident că este încălcat dreptul constituțional al acestei persoane la egalitate de șanse.

Tot prevederile art. 35 alin (1)  din Legea 448/2006, dar și prevederile:

• art. 8 din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 90 din 6 decembrie 2017;
• articolul 35, Capitolul II din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 114 din 28 decembrie 2018;
• articolul II din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 130 din 17 decembrie 2021;
• articolul II, Capitolul I din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 168 din 8 decembrie 2022;

încalcă prevederile art. 42 din Constituție care interzic munca forțață.

În situația generală, în care autoritatea publică locală nu a angajat un al doilea asistent personal pentru a acoperi integral drepturile la servicii sociale ale persoanei dependente (așa cum este situația în zilele de sâmbătă și duminică, în zilele libere legale precum și în zilele în care, în conformitate cu reglementările în vigoare nu se lucrează), persoana care a asigurat aceste servicii în mod fortuit, neputând lăsa persoana cu dizabilități fără sprijin în perioada în care statul nu vrea să își îndeplinească obligațiile, trebuia să fie pontată și salarizată pentru această activitate desfășurată, cu plata orelor suplimentare efectuate, a sporului pentru muncă suplimentară și a sporului corespunzător orelor lucrate în zilele de sâmbătă, duminică, zile libere legale și zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare nu se lucrează, fiind o situație de fapt și excepțională, în care a asigurat aceste servicii în mod forțat, ca urmare a neglijenței autorității publice locale, neglijență ce putea provoca chiar și moartea persoanei asistate.

Corect, din punct de vedere legal, ar fi fost încheierea contractului de muncă al asistentului personal cu prevederea muncii suplimentare și a modalităților de plată a acesteia, însă acest lucru nu se întâmplă în realitatea de zi cu zi, și în atare situație există fie muncă suplimentară efectuată de facto și neplătită, și așa cum voi arăta mai jos nici nu era posibilă plata acesteia, fie o lipsă temporară a asistentului personal de la un program de lucru stabilit de facto de către angajator (ce constituie, de fapt, programul de lucru normal al unui asistent personal, în considerarea caracterului special al contractului de muncă al asistentului personal, așa cum, de asemenea, voi arăta mai jos), situație în care persoana cu handicap grav are dreptul la indemnizația de însoțitor, în vederea asigurării prin terțe persoane a serviciilor de care este lipsit, urmare culpei autorității publice locale.

Legea-cadru 153/2017

Articolul 21 Sporul pentru munca suplimentară

(1) Munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru, precum și munca prestată în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal și în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează, se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia.

(2) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru va fi plătită în luna următoare cu un spor de 75% din salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate.

(3) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, va fi plătită în luna următoare cu un spor de 100% din salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate.

(4) Plata muncii în condițiile alin. (2) și (3) se poate face numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de șeful ierarhic în scris, fără a se depăși 360 de ore anual. În cazul prestării de ore suplimentare peste un număr de 180 de ore anual, este necesar acordul sindicatelor reprezentative sau, după caz, al reprezentanților salariaților, potrivit legii.

Începând însă cu anul 2018 au fost adoptate de către legiuitorul secundar, puterea executivă, măsuri derogatorii de la regula generală.

Conform art. 8 din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 90 din 6 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 973 din 7 decembrie 2017, prin derogare de la prevederile art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017, în anul 2018, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcții de execuție sau de conducere, precum și munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător acestora.

Această reglementare privind munca suplimentară a fost menținută pentru anii 2019, 2020, 2021, 2022 și chiar 2023, printr-o succesiune de reglementări anuale – Articolul 35, Capitolul II din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 114 din 28 decembrie 2018, Articolul II din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 130 din 17 decembrie 2021, Articolul II, Capitolul I din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 168 din 8 decembrie 2022, sens în care reglementările derogatorii de la prevederile art. 22 alin. (2) și (3) au făcut și încă fac imposibilă plata sporurilor pentru munca suplimentară, în oricare din cele două forme prevăzute de lege, iar lipsa unui asistent personal de înlocuire sau a centrelor de tip respiro fac imposibilă compensarea cu timp liber, sens în care singura posibilitate legală este, în fapt, plata pentru zilele de sâmbătă și duminică a indemnizației de însoțitor.

Se remarcă faptul că instituția contractului individual de muncă încheiat în condițiile art. 36 și 37 din Legea nr. 448/2006 prezintă o  serie de particularități în ceea ce privește locul și felul muncii, precum și timpul de muncă și de odihnă.

Din aceste dispoziții legale, rezultă următoarele aspecte:

• contractul individual de muncă al asistentului personal, are un caracter special, derogator de la Codul Muncii, fapt ce rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1 al în . 2 din acest cod cu dispozițiile art. 35 a lin . 3 din lege, conform cărora doar dispozițiile privind încheierea, modificarea și încetarea contractului individual de muncă din Codul Muncii sunt aplicabile contractului individual de muncă al asistentului personal, nu și cele privind executarea contractului, care vizează tocmai obligațiile asumate prin contractul adițional la contractul individual de muncă, de către asistentul personal, ceea ce însă presupune și obligațiile corelative din partea angajatorului;
• obligațiile asistentului personal sunt formal asumate liber de către acesta, prin contractul individual de muncă și actul adițional la acesta, însă din analiza clauzelor impuse prin formularul tipizat și atitudinea angajatorului, reflectată chiar și prin întâmpinarea depusă la fond în prezenta cauză, rezultă că în realitate este un contract tip contract de adeziune;
• planul individual de recuperare a persoanei cu  handicap, asumat de asistentul personal  poate reclama o activitate, ce nu poate fi predeterminată, respectiv măsurată, astfel că referința în cadrul contractului individual de muncă la timpul de lucru legal de 8 ore/zi, 40 ore/săptămână nu este pertinentă, având în vedere că acesta poate suferi derogări, așa cum prevede Directiva nr. 2003/88.
• planul individual de recuperare al persoanelor cu handicap grav, nu permite însă asistentului personal să își gestioneze timpul cu mai puține constrângeri și să-și urmărească propriile interese, dimpotrivă, constituie o obligare a asistentului personal la muncă forțată, neplătită, și în lipsa asigurării unei măsuri substitutive pentru apelantul persoană cu handicap grav.
• asistentul personal al persoanei cu handicap grav, în zilele de sâmbătă și duminică, sărbători legale și alte zile libere legale, nu îndeplinește obligația legală de întreținere, care pe lângă faptul că are un conținut diferit nici nu este datorată în atare situație în care, persoana cu handicap grav are mijloace de a se întreține constând în indemnizația plătită de stat persoanelor cu handicap grav (aspect pur teoretic, cuantumul derizoriu al acesteia nefiind vreodată suficient pentru întreținerea cuiva, însă aceasta este o altă problemă, a batjocurii la care statul român supune aceste persoane).

Împrejurarea că asistentul personal  oferă ajutor și protecție și în zilele de sâmbătă și duminică, și în zilele de sărbători legale , poate fi asimilată unei munci suplimentare, însă de vreme ce nu poate fi plătită aceasta nici nu este asigurată de către angajatul asistent personal, iar pentru aceste zile care legal pot fi considerate lipsă temporară raportat la caracterul special al contractului de muncă al asistentului personal (obligația stipulată de art. 38 lit. c) din Legea nr. 448/2006, respectiv aceea de a presta pentru persoana cu handicap grav toate activitățile și serviciile prevăzute în contractul individual de muncă, în fișa postului și în planul individual de servicii al persoanei adulte cu handicap grav, presupune pe de o parte din partea asistentului personal conștientizarea unei implicări active și permanente în viața persoanei asistate, ce nu se poate restrânge la zilele de luni până vineri sau la zilele lucrătoare, iar pe de altă parte o conștientizare a angajatorului cu privire la obligațiile proprii referitoare la caracterul acestui tip special de contract de muncă), care prevede obligativitatea asigurării permanenței serviciilor pentru persoana cu handicap grav, autoritatea publică locală are evident obligația de a asigura o măsură substitutivă, singura posibilă fiind plata pentru aceste zile, proporțional cu numărul de zile, a indemnizației de însoțitor.

Articolul OPINIE CU PRIVIRE LA ASIGURAREA SERVICIILOR SOCIALE PENTRU PERSOANELE CU HANDICAP GRAV ÎN ZILELE DE SÂMBĂTĂ, DUMINICĂ, SĂRBĂTORI LEGALE ȘI ALTE ZILE LIBERE LEGALE, POTRIVIT LEGISLAȚIEI ACTUALE DIN ROMÂNIA apare prima dată în Jurnal Social.

Potrivit art.37 din Legea nr.448/2006 „(1) Pe perioada îngrijirii și protecției persoanei cu handicap grav, pe baza contractului individual de muncă, asistentul personal are următoarele drepturi:

a) salariu stabilit potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;

 b) program de lucru care să nu depășească în medie 8 ore pe zi și 40 de ore pe săptămână;

c) concediu anual de odihnă, potrivit dispozițiilor legale aplicabile personalului încadrat în instituții publice;…….”

Prin Hotărârea nr.250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, art.7, se prevede că:

„(1) Pe durata concediului de odihnă, salariații au dreptul la o indemnizație calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime și, după caz, indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.

(2) Media zilnică a veniturilor prevăzute la alin. (1) se stabilește în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu.”

Însă, potrivit art.39 din Legea nr.448/2006 „…(3) Modalitățile și condițiile de încheiere, modificare și încetare a contractului individual de muncă al asistentului personal se completează cu prevederile Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare.” 

Potrivit art.150 din Codul Muncii

„(1) Pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizație de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă.

(2) Indemnizația de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.”

Potrivit art.160 din Codul Muncii „Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.”

Nu poate fi dată prioritate dispozițiilor HG nr.250/1992, raportat la existența unui act normativ cu forță juridică superioară, Codul muncii, și la succesiunea în timp a celor doua acte normative, Codul muncii actual fiind în vigoare, în forma sa inițială, din 2003, în timp ce HG nr.250 a fost adoptată în anul 1992. Așa fiind, este evidentă folosirea algoritmului de calcul impus de Codul muncii la stabilirea indemnizației de concediu de odihnă.

Totodată, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale naționale referitoare la cuantumul indemnizației de concediu de odihnă trebuie realizată în lumina principiilor desprinse din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia securității și sănătății angajaților și a organizării timpului de lucru.

Or, jurisprudența instanței europene este în sensul că pe durata concediului anual de odihnă, angajatul trebuie să se bucure de remunerația obișnuită, lucrătorul care efectuează concediul neputând fi tratat din punct de vedere financiar altfel decât dacă ar lucra, regulile aplicându-se în aceeași măsură și în sectorul public.

Astfel, dispozițiile Articolului 1 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru stabilesc

 „(3) Prezenta directivă se aplică tuturor sectoarelor de activitate, private sau publice, în sensul articolului 2 din Directiva 89/391/CEE, fără a aduce atingere articolelor 14, 17, 18 și 19 din prezenta directivă.”

În jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a statuat în mod constant faptul că expresia „concediu anual plătit”, care figurează la Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88

 „(1)Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale.”, are drept semnificație faptul că, pe durata „concediului anual” în sensul acestei directive, remunerația trebuie menținută și că, altfel spus, lucrătorul trebuie să primească remunerația obișnuită pentru această perioadă de repaus (a se vedea Hotărârea Curții din 20 ianuarie 2009 în cauzele conexate C-350/06 și C-520/06, Gerhard Schultz-Hoff (C-350/06) împotriva Deutsche Rentenversicherung Bund, și Stringer și alții (C-520/06) împotriva Her Majesty’s Revenue and Customs, punctul 58. Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței Curții, expresia „concediu anual plătit”, care figurează la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, are drept semnificație faptul că, pe durata concediului anual în sensul acestei directive, remunerația trebuie menținută și că, altfel spus, lucrătorul trebuie să primească remunerația obișnuită pentru această perioadă de repaus (a se vedea Hotărârea Robinson-Steele și alții, citată anterior, punctul 50). 59 Prin stabilirea indemnizației datorate lucrătorului în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88, statele membre trebuie să asigure că modalitățile naționale de aplicare țin seama de limitele care decurg chiar din directivă. 60 Potrivit jurisprudenței Curții, Directiva 2003/88 consideră că dreptul la concediul anual și cel la obținerea unei plăți în acest temei constituie două aspecte ale unui drept unic. Obiectivul cerinței de a plăti acest concediu este acela de a pune lucrătorul, în timpul concediului menționat, într-o situație care este, în ceea ce privește salariul, comparabilă cu perioadele de muncă (a se vedea Hotărârea Robinson-Steele și alții, citată anterior, punctul 58).).

Instanța europeană, în Cauza C-155/10 Hotărârea Curții din 15 septembrie 2011 Williams și alții împotriva British Airways plc, a indicat că „22 Or, atunci când remunerația primită de lucrător este compusă din mai multe elemente, stabilirea remunerației obișnuite și, prin urmare, a sumei la care lucrătorul respectiv are dreptul pe durata concediului anual impune o analiză specifică. Aceasta este situația în cazul remunerației unui pilot de linie în calitate de membru al personalului navigant al unei companii de transporturi aeriene, care este compusă dintr-o sumă fixă anuală și din prime variabile legate de timpul petrecut în zbor și de timpul petrecut în afara bazei. 23 În această privință, trebuie constatat că, deși structura remunerației obișnuite a unui lucrător, ca atare, intră în sfera de aplicare a dispozițiilor și a practicilor reglementate de dreptul statelor membre, aceasta nu poate avea un impact asupra dreptului lucrătorului, menționat la punctul 19 din prezenta hotărâre, de a se bucura, în perioada de repaus și de relaxare, de condiții economice comparabile cu cele privind perioada în care își exercită activitatea.”

Arătăm faptul că prin Codul muncii, astfel cum rezultă din conținutul său, după art.281, s-au transpus art. 16 lit. b), art. 18 și 19 din Directiva 2003/88/CE, Curtea de Justiție considerând că o directivă care nu este transpusă poate produce anumite efecte în mod direct în cazul în care termenii directivei sunt necondiționați și suficient de clari și de preciși.

Conform Codului muncii art.276, „Potrivit obligațiilor internaționale asumate de România, legislația muncii va fi armonizată permanent cu normele Uniunii Europene, cu convențiile și recomandările Organizației Internaționale a Muncii, cu normele dreptului internațional al muncii.”

Or, dacă s-ar ar da eficientă algoritmului de calcul prevăzut de HG nr.250/1992, ar determina pentru asistenții personali o indemnizație de concediu de odihnă sub limita impusă de Codul muncii, care asigură condiții minimale, și totodată s-ar încălca și dispozițiile articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88.

Potrivit art.150 din Codul muncii, pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizație de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent, indemnizația de concediu reprezentând media zilnică a drepturilor salariale prevăzute.

Astfel, pentru a face parte din baza de calcul trebuie analizat caracterul de drept salarial și permanent al elementelor pretinse.

Indemnizația de hrană este reglementată de Legea nr.153/2017 în art.18 la Secțiunea 2-a Alte drepturi salariale.

Prin decizia nr.5/2020 din 20 ianuarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 139 alin. (1) lit. a), art. 142 lit. s) pct.3, precum și ale art. 157 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, indemnizația de hrană acordată personalului din sistemul sanitar, în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin.(1) și (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, se cuprinde în baza de calcul al contribuției de asigurări sociale și în baza de calcul al contribuției de asigurări sociale de sănătate, începând cu data de 1 ianuarie 2018.”

În considerente, se arată că prin adoptarea Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.114/2018 și modificările aduse Codului fiscal indemnizația de hrană a fost reglementată distinct în art. 76 alin. (3) lit. i) ca venit asimilat salariilor, alături de tichetele de masă – lit. h) și hrana – lit. b), fiind inclusă în mod expres în art. 139 (baza de calcul al contribuției la asigurări sociale) lit. r), spre deosebire de tichetele de masă/hrana și drepturile de hrană acordate potrivit legii, pentru care s-a menținut excluderea din această bază, prin art. 142 lit. r) și lit. s) pct.3.

Astfel, indemnizația de hrană reprezintă drept salarial, iar raportat la acordarea lui începând cu data de 01.12.2018, în mod constant, reiese că are și caracter permanent.

În reținerea caracterului permanent al acestui drept salarial, sunt incidente și considerentele Deciziei nr. 23 din 15 noiembrie 2021 cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (1) din O.G. nr. 64/2006 și art. 150 alin. (1) și (2) din Codul muncii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că

„98. Astfel, este evident caracterul permanent al sporurilor în discuție, iar împrejurarea că aceste sporuri se acordă proporțional cu timpul efectiv lucrat în condiții de muncă grele, vătămătoare și periculoase constituie doar o modalitate de cuantificare a lor în perioadele de activitate a personalului, fără a avea vreo influenta asupra calificării acestora ca sporuri cu caracter permanent (cu atât mai mult cu cât consecințele condițiilor speciale de muncă repercutate asupra beneficiarilor acestor sporuri nu încetează automat la intrarea acestora în concediu, ci se prelungesc în timp și ulterior, justificând astfel acordarea sporurilor cu caracter de continuitate).

99. Așadar, în mod corect au stabilit instanțele care au îmbrățișat a doua opinie expusă în cuprinsul prezentei decizii că, deși variabile sub aspectul cuantificării, sporurile pentru condiții de muncă au caracter permanent, după cum și condițiile care determină acordarea lor au caracter permanent, la fel ca și consecințele lor; or pentru a nu fi incluse în indemnizația de concediu, sporurile ar trebui să aibă caracter temporar.

100. Pentru dezlegarea problemei de drept ce face obiectul prezentei sesizări trebuie a se face distincția dintre sporurile cu caracter variabil și cele cu caracter temporar.

101. Caracterul variabil al sporului privește cuantificarea, stabilirea valorii sale nominale prin aplicarea reperelor de cuantificare (în cauzele analizate, timpul efectiv lucrat), opuse sporurilor cu caracter variabil fiind sporurile fixe, iar nu sporurile cu caracter permanent. Altfel spus, caracterul variabil/fix al sporului vizează cuantificarea acestuia, în timp ce caracterul permanent/temporar vizează condițiile de acordare a sporului, acestea fiind două aspecte distincte.

102. Din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 150 alin. (1) și (2) din Codul muncii și ale art. 38 din Ordonanța Guvernului nr. 64/2006, pentru includerea în algoritmul de calcul al indemnizației de concediu, caracterul variabil al sporurilor respective nu prezintă relevanță.

103. Astfel, chiar dacă au un caracter variabil, în măsura în care sunt permanente, sporurile pentru condiții de muncă se includ în indemnizația de concediu, atunci când „au fost avute”, în sensul că au intrat în compunerea salariilor plătite polițiștilor de penitenciare anterior efectuării concediului de odihnă, iar cuantumul indemnizației de concediu urmează a fi stabilit prin aplicarea algoritmului prevăzut de art. 150 alin. (2) din Codul muncii, fiind indiferentă, din această perspectivă, împrejurarea că ele se acordă proporțional cu timpul lucrat, de vreme ce acest aspect tine de caracterul variabil al sporurilor în discuție și nu vizează caracterul lor permanent.

104. Aceeași concluzie rezultă și din observarea scopului instituirii concediului de odihnă și din aplicarea principiului egalității în fata legii. 105. Astfel, concediul de odihnă este destinat refacerii capacității de muncă a salariatului, se efectuează în fiecare an și, ca regulă, în natură, compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat fiind permisă numai în cazul încetării raporturilor de muncă (art. 146 din Codul muncii).

106. Așa fiind, întrucât concediul de odihnă este intrinsec legat de activitatea desfășurată de salariat anterior efectuării acestuia, fiind destinat să asigure refacerea capacității de muncă afectate – între altele – de condițiile de muncă, este firesc ca și drepturile bănești aferente concediului de odihnă să fie stabilite în raport cu salariul lunar corespunzător perioadei de activitate, deci cu luarea în considerare a sporurilor pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase.”

În consecință, pentru considerentele ce preced, arătăm că indemnizația de hrană, ca și sporurile pentru condiții de muncă (periculoase și vătămătoare sau deosebit de periculoase, în măsura în care vor fi acordate retroactiv pentru 3 ani anteriori la zi, în urma unei acțiuni în justiție) fac parte din baza de calcul a indemnizației cuvenite pe perioada concediului de odihnă.

Atât timp cât asistenților personali le-au fost recunoscute aceste drepturi salariale, benevol sau urmare a unor hotărâri judecătorești definitive, aceștia trebuie să beneficieze și pe durata concediului de odihnă de aceleași drepturi bănești, în caz contrar ajungându-și la o diminuare a veniturilor, care este contrară principiilor desprinse din jurisprudența Uniunii.

Astfel, angajatorul are obligația de a verifica nivelul drepturilor salariale acordate salariatului în anul în care se efectuează concediul de odihnă și să procedeze la calculul indemnizației prin raportare la indemnizațiile și sporurile recunoscute și plătite în legătură cu munca desfășurată, refuzul de includere a acestora fiind justificat doar în ipoteza în care în anul respectiv nu au fost acordate.

Acest material a fost redactat de avocat ENCIU NICOLAE, în baza acordului încheiat cu Consiliul Național al Dizabilității din România.

Articolul OPINIE CU PRIVIRE LA CALCULUL CORECT AL INDEMNIZAȚIEI DE CONCEDIU DE ODIHNĂ A ASISTENTULUI PERSONAL apare prima dată în Jurnal Social.

Este de remarcat că unele dintre prevederile cu caracter echivoc ale noii legi aprobate de Guvern pot afecta, nu numai persoanele cu dizabilitate mentală congenitală, ci și pe mamele, tații, bunicii oricăruia dintre noi care, din cauza îmbătrânirii, se confruntă cu probleme de memorie, gândire, comportament și, din păcate, mulți dintre ei, cu afecțiuni psiho-sociale severe precum Boala Alzheimer.

În motivarea Deciziei nr. 601 /2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 164 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, Curtea Constituțională a României a invocat că prevederile acestuia nu sunt însoțite de suficiente garanții care să asigure respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, că diferitelor grade de dizabilitate intelectuală și psihosocială trebuie să le fie atașate grade corespunzătoare de ocrotire în funcție de rezultatele unor revizuiri periodice.

În acest context, noua „Lege privind unele masuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale” aprobată, în data de 10 decembrie, de către Guvern, introduce o serie de prevederi noi care generează ambiguități și semne de întrebare serioase în legătură cu necesarele corecții care au motivat Decizia nr. 601/2020 a Curții Constituționale a României.

Astfel, analizând Capitolul 1 – „Asistența pentru încheierea actelor juridice” (în legătură cu care se cuvine remarcat că este un capitol nou introdus, inexistent în versiunea anterioară a proiectului prezentei legi, supusă dezbaterii publice) se nasc (cele) mai multe întrebări:

În urma lecturării prevederilor art. 1 – alin (1) este greu de înțeles cum o persoană suferind de dizabilitate mentală severă sau accentuată, fără discernamânt, fără autocontrol, fără orientare temporo-spațială, „care are nevoie de sprijin pentru a se îngriji de persoana sa”, se va putea deplasa la un birou notarial. Cum va putea această persoană să se adreseze unui notar dacă nu conștientizează propria nevoie de asistență, nevoia de „administrare a patrimoniului propriu” și cu atât mai puțin pe aceea de „exercitare a drepturilor și libertăților sale civile”?! Dacă respectiva persoană nu are discernământ, cum ar putea să conștientizeze posesia unui patrimoniu, nevoia de administrare a acestuia? Aprecierea lipsei de realism a acestei propuneri de prevedere (plecând de la prezumția de bune intenții care o motivează) ar fi făcută fără ezitare de către absolut oricare medic psihiatru sau psiholog. Ne întrebăm: în comisia de redactare a prezentei legi destinată cu precădere dizabilității mentale au fost cooptați și specialiști în acest domeniu, respectiv psihologi și medici psihiatri? CCR consideră că sunt necesare mai multe garanții privind respectarea drepturilor persoanei cu dizabilități mentale, extrem de vulnerabilă mai ales în plan juridic prin natura acestui tip de handicap. În cazul art. 1 – alin 1, care sunt garanțiile că persoana cu dizabilitate intelectuala severă nu va fi „dusă” la un notar pentru a fi „asistată” în administrarea patrimoniului său?!!! Oferă această prevedere mai multă garanție și este mai protectivă decât neconstituționalul articol 164 în baza căruia valoarea juridică a „semnăturii” unei astfel de persoane aflate în imposibilitatea conștientizării nevoilor și consecințelor faptelor sale era anulabilă?

Apoi, în conținutul aceluiași articol se statuează că „Asistentul este autorizat să acționeze ca intermediar între majorul care beneficiază de asistență și terțele persoane, fiind prezumat că acționează cu consimțământul majorului”.

Cum ar putea „prezumarea”, adică presupunerea că majorul fără discernamânt și-a dat acordul în mod conștient, să constituie unul dintre elementele de garanție a respectării drepturilor fundamentale ale persoanei cu dizabilități” așa cum recomandă CCR în motivarea Deciziei nr. 601 /2020?! Cum ar putea să existe „consimțământul„ „majorul(ui) care, din cauza unei dizabilități intelectuale sau psihosociale, are nevoie de sprijin pentru a se îngriji de persoana sa” altfel decât „prezumat”, prin urmare incert, mai ales în cazul persoanei cu dizabilitate intelectuală severă?

La alin (2) întrebarea care se impune este: „Deciziile luate inclusiv de către majorul fără discernământ”?! La art. 2 – (1) legiutorul spune că „Asistentul trebuie să acționeze cu prudență, diligență, onestitate și loialitate în vederea realizării optime a intereselor majorului”. Cuvântul „trebuie” este încă un element de prevenire a abuzurilor asupra persoanei ocrotite? Ce nu aflăm din acest proiect de lege este tocmai ce riscă asistentul dacă nu „acționează cu prudență, diligență, onestitate și loialitate”.

La art. 3 – alin. (3) nedumerirea pe care acesta o generează este: actele juridice „le încheie singur”, majorul fără discernământ, fără să înțeleagă ce face, de ce face, dar „sfătuit” de către asistent care „nu încheie și nu încuviințează”?

La art. 4, alin (3) ar fi de făcut comentariul: cu condiția ca asistentul să nu profite de lipsa de discernământ a celui pe care îl asistă solicitându-i contravalori exagerate ale cheltuielilor aferente asistării.

La art. 5 – alin (3) lămurirea necesară este: cum ar putea „majorul care, din cauza unei dizabilități intelectuale sau psihosociale, are nevoie de sprijin pentru a se îngriji de persoana sa” să „facă plângere la instanța de tutelă” tocmai împotriva asistentului de al cărui ajutor depinde? Paradoxal, cu sprijinul acestuia? Sau contând pe rude ori vecini? Dacă nu mai are rude în viață interesate de soarta sa și dacă vecinii nu se amestecă în viețile altora, cine să-l ajute să facă plângere împotriva asistentului la instanța de tutelă?

Dacă orașe mari din România nu au înființate instanțe de tutelă, evident că nici localitățile mai mici nu au. Drept urmare, de exemplu cererile de punere sub interdicție, până la declararea neconstituționalității acestei măsuri, au fost de competența instanțelor de tutelă și erau înregistrate și soluționate la rând cu celelalte cauze civile. În consecință, de exemplu o pronunțare pentru punere sub interdicție dura între un an și doi ani. Așa că „soluționarea de urgență” prevazută la alin. (4) este pur teoretică.

La art. 6, alin (1) paragraf b) întrebarea este: cum va putea persoana cu dizabilitate intelectuală severă să formuleze cererea și să se adreseze notarului ca să scape de asistentul rău-intenționat? Cum poate conștientiza, lipsită fiind de discernamânt, că asistentul profită abuzând de încrederea ei? Cum ar putea să îndeplinească această salvatoare formalitate birocratică, a formulării și depunerii unei cereri la notar, chiar și dacă are „doar” un retard mental sever? Să fie oare și aceasta una dintre garanțiile suplimentare pentru respectarea drepturilor persoanei cu handicap mental?

Analizând Capitolul II- „Modificarea și completarea Codului civil și a Codului de procedură civilă” se constată necesitatea câtorva clarificări, după cum urmează:

La art. 41, (alin. 1) privind capacitatea de exercițiu restrânsă se introduce ca noutate măsura punerii sub consiliere judiciară. Este de remarcat ca în niciun articol și în niciun paragraf din prezenta „Lege privind unele măsuri de ocrotire a persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihosociale” nu se precizează cine realizează/exercită, unde și cum, consilierea judiciară a persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă. Pentru comparație, în cazul măsurii tutelei speciale, există în textul prezentei legi reglementările necesare pentru exercitarea acestei măsuri de ocrotire.

La art. 106, alineatul (2) cu privire la ocrotirea majorului prin instituirea măsurii consilierii judiciare sau a tutelei speciale ori a curatelei a fost adăugată și formularea „sau a unei alte măsuri prevăzute de lege”. În lipsa precizării cărei alte măsuri prevăzute de lege, se creează o ambiguitate care poate genera ulterior „portițe” de interpretare și consecințe nedorite pentru persoana ocrotită.

Articolul 168, aliniatul (3) a suscitat cele mai multe exprimări ale îngrijorării reprezentanților organizațiilor care reprezintă persoane cu dizabilități intelectuale și ale unor părinți care s-au adresat în mod direct Consiliului Național al Dizabilității din România după ce au citit proiectul legii. Sumarizând nedumeririle exprimate sunt necesare clarificări despre cum vor fi ocrotite persoanele cu dizabilitate mentală „permanentă și totală” după expirarea acelui maxim de 10 ani?! Conform art. 164, alin (4): „O persoană poate beneficia de tutelă specială dacă deteriorarea facultăților sale mintale este totală și este necesar să fie reprezentată în mod continuu în exercitarea drepturilor și libertăților ei.” După 10 ani cum va mai fi reprezentată și ocrotită „în mod continuu”? După cei 10 ani, măsura tutelei speciale se va ridica și, drept consecință, respectiva persoană fără discernământ va fi considerată ca având capacitate deplină de exercițiu. Unde mai este garanția că drepturile fundamentale ale persoanei fără discernământ vor fi respectate după expirarea perioadei de maximum 10 ani?

De ce nu s-a ținut cont de recomandarea din motivarea CCR privind reevaluarea periodică a remanenței dizabilității incurabile în vederea prelungirii, cu motivație bine întemeiată, a tutelei speciale din cinci, în cinci ani? De dorit ar fi ca în acest caz atât persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale, cât și părinții (sau rudele) acestora să nu mai fie nevoiți să treacă de fiecare dată prin toate procedurile medico- birocratice umilitoare și traumatizante. Astfel, acolo unde se impune, măsura ocrotirii ar fi adaptată caracterului ireversibil al dizabilității, iar persoana nu ar fi privată de ocrotire după expirarea limitei de 10 ani.

În ceea ce privește art. 174, aliniatele (3) și (4) permit ca „ocrotitul” să fie îngrijit într-un serviciu social sau o altă instituție, iar tutorele (deci și cel numit) poate „administra” locuința acestuia având dreptul să o închirieze, dar nu și obligația ca veniturile realizate astfel să le folosească pentru cel „ocrotit”. Aceste reglementări ar putea motiva interesul pentru ca îngrijirea „ocrotitului” să nu se facă la locuința acestuia, ci într-o instituție.

Precizăm că în urma emiterii de către CCR a Deciziei 601/2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 164 din Codul Civil, privind punerea sub interdicție a persoanelor cu dizabilități intelectuale, Guvernul României ar fi trebuit să completeze respectivul vid legislativ în termen de 45 de zile. Acest termen a fost depășit și, din acest motiv, un mare număr de persoane adulte cu dizabilități mentale grave sunt lipsite de reprezentare legală și în consecință și de unele drepturi conferite de Legea nr. 448/2006.

Când proiectul prezentei legi a fost supus dezbaterii publice, unii dintre părinții adulților cu dizabilități intelectuale și psihosociale grave au transmis pe canale oficiale, în termen legal, și la Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții, și la Ministerul Justiției, propunerea de legiferare a dreptului de a-și reprezenta legal descendenții adulți cu dizabilități psihosociale grave și vârste mentale de minori, ca alternativă de departe preferabilă măsurii instituirii tutelei speciale. Din păcate, însă, știut fiind că dezbaterea publică și transparența decizională sunt proceduri obligatorii, dar pur formale, și această propunere, extrem de importantă pentru a le ușura chinul parinților și descendenților adulți cu dizabilitate mentală și pentru a le facilita accesul la drepturile legale condiționate de reprezentare, a fost ignorată de către Comitetul care a redactat proiectul de lege ferenda.

„Cu regret mă întreb care sunt acele garanții suplimentare în raport cu vechile prevederi declarate neconstituționale pe care le introduce legea nou aprobată de Guvern? Sunt ele mai multe? Mai bune? Sau din cauza unor omisiuni, ambiguități, exagerări în tendința de modernizare a legislației pentru persoanele cu dizabilitate mentală, noua lege introduce mai multe vulnerabilități decât garanții comparativ cu prevederile din Codul Civil declarate neconstituționale?”, Daniela TONTSCH, președinte al Consiliului Național al Dizabilității din România.

http://andpdca.gov.ro/w/lege-privind-unele-masuri-de-ocrotire-pentru-persoanele-cu-dizabilitati-intelectuale-si-psihosociale/?fbclid=IwAR0IjlgLa8KEhmp5UQfciVV5gubQdDyBI0Jzzm0Imdik7BTBJxAheXyMLUQ

Articolul CNDR consideră că noua lege destinată persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihosociale le poate expune abuzurilor de natură juridică apare prima dată în Jurnal Social.

285 de ONG-uri ale părinților persoanelor cu dizabilități și din domeniul dizabilității, grupate în opt federații, au solicitat Primului Ministru – Nicolae Ciucă și Ministrului Justiției – Cătălin Predoiu organizarea de urgență a uneia sau mai multor sesiuni de informare a părinților persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihosociale, precum și pentru persoanele cu dizabilități însele, pentru a răspunde tuturor îngrijorărilor și întrebărilor legitime ale acestora, legate de actualul proiect de Lege privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale.

Semnatarii solicitării: FONSS – Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Servicii Sociale, CNDR – Consiliul Național al Dizabilității din România, FEDRA – Federația pentru Drepturi și Resurse pentru Persoanele cu Tulburări în Spectrul Autist, ROTSA – Rețeaua Organizațiilor în Autism, Federația Organizaţiilor de Părinți care au Copii cu Dizabilități, Federatia Incluziune, Federația Dizabnet și Federatia de părinți Sindrom Down România apreciază necesitatea și utilitatea pe care o are proiectul de act normativ recent avizat. Dar, pentru că în forma actuală a legii nu toate aspectele reglementate sunt clare şi fără echivoc, părinții și ONG-urile din dizabilitate anticipează un posibil efect negativ asupra aplicării acestei legi în practică, existând riscul unor decizii arbitrare și neoferirea ocrotirii dorite pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale, se arată într-un comunicat de presă emis de către cele 285 de ONG-uri din domeniul dizabilității.

Semnatarii doresc eliminarea situațiilor care ar putea expune persoanele cu dizabilități intelectuale unor abuzuri, precum și continuarea consultării cu părinții persoanelor cu dizabilități și cu ONG-urile care le reprezintă interesele, până la clarificarea tuturor aspectelor neclare/interpretabile.

„Menționăm că:

·   în perioada 2011-2020, 46.000 de cauze au fost soluționate cu decizii de punere sub interdicție, iar în prezent, pe rolul instanțelor există aproximativ 4.500 cauze cu același obiect. ¹

·   pe parcursul anului 2021, aproximativ 3.000 de copii cu certificat de încadrare în grad de handicap grav vor împlini 18 ani și  mare parte dintre aceștia sau aparținătorii lor, se vor îndrepta  către instanțe, cu solicitarea acordarii unei forme de ocrotire pentru adultul cu dizabilități.²

”Nimic pentru noi, fără noi” nu s-a respectat total, în realizarea acestei legi

Precizăm că în urma emiterii de către CCR a Deciziei 601/2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 164 din Codul Civil, privind punerea sub interdicție pentru persoanele cu dizabilități intelectuale, Guvernul României trebuia să modifice Legea nr. 287/2009 privind Codul civil  în 45 de zile.

Procesul de lucru a fost mai îndelungat și din acest motiv un mare număr de persoane adulte cu dizabilități intelectuale grave sunt lipsite de reprezentare legală și deci și de unele drepturi conferite de Legea nr. 448/2006 privind drepturile persoanelor cu dizabilitati.

Prin Decizia nr. 357 din 14 iunie 2021 a Primului Ministru, prezența în grupul de lucru pe această lege a ONG-urilor de părinți și din domeniul dizabilității nu era clar precizată ca fiind obligatorie pentru autorități.

Așadar, încă din faza conceperii acestui act normativ, o parte dintre semnatari au solicitat în scris să fie consultați asupra modului în care se realizează această lege, fără a obține această permisiune. Cei care nu au fost acceptați în grupul de lucru au făcut o sumă de observații și le-au transmis prin membrii grupului de lucru. Unele au fost acceptate, altele ignorate, iar la final, în 29 iulie 2021, a rezultat documentul care a fost pus în consultare publică.

Așteptarea ONG-urilor de părinți și din domeniul dizabilității era ca în urma consultării publice din luna iulie să existe un dialog cu asociațiile de părinți și celelalte ONG-uri care lucrează cu persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale.

Nu s-a întâmplat așa, ba chiar actul normativ avizat de Guvern are un conținut diferit față de textul publicat pe site în luna iulie, cu modificări pe alocuri substanțiale, de fond.  

În 9 decembrie 2021 a apărut de pe circuitul decizional, cu solicitare de avizare rapidă (de azi pe mâine), un proiect de lege care conţine multe diferențe față de actul normativ pus în dezbatere publică.

Atât urgența avizării și surpriza modificărilor nediscutate în grupul de lucru din care au făcut parte și ONG-urile și părinții persoanelor cu dizabilități intelectuale au atras atenția asupra acestui act normativ și au creat o mare nemulțumire din partea acestora, pentru că la mijloc e viitorul celor pentru care acești părinți și-au sacrificat viața.”

În 10 decembrie 2021 în ședința de Guvern a fost avizat proiectul de act normativ.  

O reformă de amploare nu se poate face pe un text insuficient explicat sau neclar și incomplet

ONG-urile de părinți și din domeniul dizabilității doresc protecția eficientă a persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihosociale și respectarea drepturilor lor fundamentale.

O reformă de asemenea amploare, care implică mai multe nivele de decizie ale autorităților administrative și judecătorești și care are un impact major asupra vieții persoanelor cu dizabilități intelectuale și a familiilor lor, nu are șanse de reușită dacă nu este făcută în parteneriat cu organizațiile acestora și nu este pregătită în detaliu. 

Îngrijorările semnatarilor sunt legate cu precădere de perioada de tranziție, până se creează și se pune la punct un nou cadru instituțional generat de această legislație, dar și de modul în care va fi modificată legislația subsecventă necesară pentru a susține aceste modificări și nu în ultimul rând, pregătirea necesară a profesioniștilor care să facă evaluarea persoanei asupra căreia se instituie o măsură de protecție. 

Ce spun părinții?

Părinții nu sunt neapărat juriști dar tot vor să știe ce se va întâmpla cu omul pe care l-au adus pe lume și l-au îngrijit toată viața, după ce ei nu vor mai fi. Ba e normal să aibă și un cuvânt greu de sus. Așa stând lucrurile, chiar dacă e o modificare a Codului Civil, textul de lege trebuie înțeles și/sau explicat.

”Sunt mama unei minunate adolescente cu dizabilitati, Ioana. După împlinirea vârstei de 18 ani, pentru ca Ioana are o capacitate de exercițiu restrânsă, am fost nevoită să cer în instanță o măsura de ocrotire. Astfel că Ioana, ca mii de adulți cu dizabilități asemenea ei din România, a beneficiat de măsura punerii sub interdicție. Aceasta măsură mai este numită ”moarte civilă”- adică persoana cu dizabilități nu mai are nici un drept civil, ea există doar cu numele, pe documente!

Vreau să am certitudinea că, atunci când eu voi trece în neființă sau cand voi deveni prea neputincioasă să am grijă de mine și de fiica mea, să existe o lege justă, care să prevadă măsuri de protectie realiste pentru Ioana.

Convenția Internațională pentru drepturile persoanelor cu dizabilități specifica clar: ”NIMIC PENTRU NOI, FĂRĂ NOI!”, referindu-se la persoanele cu dizabilitati intelectuale și psihosociale.” (Daniela Coman, mama Ioanei)

”Am fost extrem de bucuroasă când am aflat că Ministerul Justiției a început demersul legislativ, care vizează punerea de acord a dispozițiilor art. 164 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil ( punerea sub interdicție a persoanelor cu dizabilități). O urmăream de ceva timp pe Laila Onu, care începuse unele demersuri în urmă cu zece ani. Deși nu m-am implicat activ, am primit mereu informații prin intermediul federațiilor care au participat direct. Îmi doresc pentru copilul meu o măsură de ocrotire adecvată nivelului de dezvoltare intelectuală și care să-i asigure respectarea deciziilor, intereselor și a tuturor drepturilor fundamentale. Îmi doresc ca persoanele cu dizabilități și părinții lor să fie consultați în acest proiect legislativ care va avea un impact deosebit asupra vieții acestora.” (Carmen Ghercă, mama lui Robert)

Grupul de 285 de ONG-uri încheie scrisoarea adresată primului ministru și ministrului justiției astfel: ”Vă cerem insistent să acționăm împreună pentru a ne asigura că eliminăm toate ambiguităţile și completăm actul normativ cu prevederi care să ne garanteze că persoanele adulte cu dizabilități intelectuale și psihosociale nu vor risca, în situația în care vor rămâne fără protecția familiei, să fie deposedate de bunurile lor și să ajungă captive în centre de îngrijire nepotrivite pentru ele. Dorim, de asemenea, să ne asigurăm că actualul act normativ reprezintă o protecție reală în fața riscului ca persoana cu dizabilitate să fie deservită de terțe persoane care nu au calificarea, cunoștințele sau atitudinile potrivite pentru a-i respecta deciziile, interesele și drepturile fundamentale.

Sperăm că Guvernul României, care le-a transmis deseori prin ocupanții posturilor de prim rang în stat, atâtea cuvinte de suport, vor dori concret să îi sprijine pe acești părinți și persoanele cu dizabilități și că parlamentarii la care va ajunge Legea privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale vor avea deschiderea spre dialog și analiză pentru a fi îmbunătățită.”

Își asumă acest document:

FONSS- Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Servicii Sociale- 44 ONG-uri dintre care 23 în domeniul dizabilității

CNDR- Consiliul Național al Dizabilității din România-  26 membri, prin filiale și sucursale membrii noștri reprezintă peste 300 000 de persoane cu dizabilități

FEDRA- Federația pentru Drepturi și Resurse pentru Persoanele cu Tulburări în Spectrul Autist- 19 ONG-uri ale părinților copiilor cu TSA și care reprezintă aproximativ 2000 de persoane cu dizabilități

ROTSA- Rețeaua Organizațiilor în Autism – 86 ONG-uri membre, însemnând 4000 de persoane cu dizabilități reprezentate

Federatia Incluziune- 20 ONG-uri membre

Federația Dizabnet – 50 ONG-uri membri

FOPCD- Federația Organizaţiilor de Părinți care au Copii cu Dizabilități- 19 ONG-uri membre, însemnând peste 500 de persoane cu dizabilități reprezentate

Federatia de părinți Sindrom Down România – 21 ONG-uri membre

1 Statistici oficiale furnizate Guvernului de Consiliul Superior al Magistraturii (CSM)

2 Datele colectate de Guvernul României de la Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului (DGASPC)

Semnatarii doresc eliminarea situațiilor care ar putea expune persoanele cu dizabilități intelectuale unor abuzuri, precum și continuarea consultării cu părinții persoanelor cu dizabilități și cu ONG-urile care le reprezintă interesele, până la clarificarea tuturor aspectelor neclare/interpretabile.

Menționăm că:

·   în perioada 2011-2020, 46.000 de cauze au fost soluționate cu decizii de punere sub interdicție, iar în prezent, pe rolul instanțelor există aproximativ 4.500 cauze cu același obiect. ¹

·   pe parcursul anului 2021, aproximativ 3.000 de copii cu certificat de încadrare în grad de handicap grav vor împlini 18 ani și  mare parte dintre aceștia sau aparținătorii lor, se vor îndrepta  către instanțe, cu solicitarea acordarii unei forme de ocrotire pentru adultul cu dizabilități.²

”Nimic pentru noi, fără noi” nu s-a respectat total, în realizarea acestei legi

Precizăm că în urma emiterii de către CCR a Deciziei 601/2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 164 din Codul Civil, privind punerea sub interdicție pentru persoanele cu dizabilități intelectuale, Guvernul României trebuia să modifice Legea nr. 287/2009 privind Codul civil  în 45 de zile.

Procesul de lucru a fost mai îndelungat și din acest motiv, un mare număr de persoane adulte cu dizabilități intelectuale grave sunt lipsite de reprezentare legală și deci și de unele drepturi conferite de Legea nr. 448/2006 privind drepturile persoanelor cu dizabilitati.

Prin Decizia nr. 357 din 14 iunie 2021 a Primului Ministru, prezența în grupul de lucru pe această lege a ONG-uri de părinți și din domeniul dizabilității nu era clar precizată ca fiind obligatorie pentru autorități.

Așadar, încă din faza conceperii acestui act normativ, o parte dintre semnatari au solicitat în scris să fie consultați asupra modului în care se realizează această lege, fără a obține această permisiune. Cei care nu au fost acceptați în grupul de lucru au făcut o sumă de observații și le-au transmis prin membrii grupului de lucru. Unele au fost acceptate, altele ignorate, iar la final în 29 iulie 2021 a rezultat documentul care a fost pus în consultare publică.

Așteptarea ONG-uri de părinți și din domeniul dizabilității era ca în urma consultării publice din luna iulie să existe un dialog cu asociațiile de părinți și celelalte ONG-uri care lucrează cu persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale.

Nu s-a întâmplat așa, ba chiar actul normativ avizat de Guvern are un conținut diferit față de textul publicat pe site în luna iulie, cu modificări pe alocuri substanțiale, de fond.  

În 9 decembrie 2021 a apărut de pe circuitul decizional, cu solicitare de avizare rapidă (de azi pe mâine), un proiect de lege care conţine multe diferențe față de actul normativ pus în dezbatere publică.

Atât urgența avizării și surpriza modificărilor nediscutate în grupul de lucru din care au făcut parte și ONG-urile și părinții persoanelor cu dizabilități intelectuale au atras atenția asupra acestui act normativ și au creat o mare nemulțumire din partea acestora, pentru că la mijloc e viitorul celor pentru care acești părinți și-au sacrificat viața.

În 10 decembrie 2021 în ședința de Guvern a fost avizat proiectul de act normativ.  

O reformă de amploare nu se poate face pe un text insuficient explicat sau neclar și incomplet

ONG-uri de părinți și din domeniul dizabilității doresc protecția eficientă a persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihosociale și respectarea drepturilor lor fundamentale.

O reformă de asemenea amploare, care implică mai multe nivele de decizie ale autorităților administrative și judecătorești și care are un impact major asupra vieții persoanelor cu dizabilități intelectuale și a familiilor lor, nu are șanse de reușită dacă nu este făcută în parteneriat cu organizațiile acestora și nu este pregătită în detaliu. 

Îngrijorările sunt legate cu precădere de perioada de tranziție, până se creează și se pune la punct un nou cadru instituțional generat de această legislație, dar și de modul în care va fi modificată legislația subsecventă necesară pentru a susține aceste modificări și nu în ultimul rând, pregătirea necesară a profesioniștilor care să facă evaluarea persoanei asupra căreia se instituie o măsură de protecție. 

Ce spun părinții?

Părinții nu sunt neapărat juriști dar tot vor să știe ce se va întâmpla cu omul pe care l-au adus pe lume și l-au îngrijit toată viața, după ce ei nu vor mai fi. Ba e normal să aibă și un cuvânt greu de sus. Așa stând lucrurile, chiar dacă e o modificare a Codului Civil, textul de lege trebuie înțeles și/sau explicat.

”Sunt mama unei minunate adolescente cu dizabilitati, Ioana. După împlinirea vârstei de 18 ani, pentru ca Ioana are o capacitate de exercițiu restrânsă, am fost nevoită sa cer în instanță o măsura de ocrotire. Astfel ca Ioana, ca mii de adulți cu dizabilități asemenea ei din România, a beneficiat de masura punerii sub interdictie. Aceasta măsura mai este numită ”moarte civilă”- adică persoana cu dizabilitati nu mai are nici un drept civil, ea există doar cu numele, pe documente!

Vreau să am certitudinea că, atunci când eu voi trece în neființă sau cand voi deveni prea neputincioasă să am grijă de mine și de fiica mea, să existe o lege justă, care să prevadă măsuri de protectie realiste pentru Ioana.

Convenția Internațională pentru drepturile persoanelor cu dizabilități specifica clar ”NIMIC PENTRU NOI, FĂRĂ NOI!”, referindu-se la persoanele cu dizabilitati intelectuale și psihosociale.” (Daniela Coman, mama Ioanei)

”Am fost extrem de bucuroasă când am aflat că Ministerul Justiției a început demersul legislativ, care vizează punerea de acord a dispozițiilor art. 164 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil ( punerea sub interdicție a persoanelor cu dizabilități). O urmăream de ceva timp pe Laila Onu, care începuse unele demersuri în urmă cu zece ani. Deși nu m-am implicat activ, am primit mereu informații prin intermediul federațiilor care au participat direct. Îmi doresc, pentru copilul meu o măsură de ocrotire adecvată nivelului de dezvoltare intelectuală și care să-i asigure respectarea deciziilor, intereselor și a tuturor drepturilor fundamentale. Îmi doresc ca persoanele cu dizabilități și părinții lor sa fie consultați în acest proiect legislativ care va avea un impact deosebit asupra vieții acestora.” (Carmen Ghercă, mama lui Robert)

Aceștia încheie scrisoarea adresată primului ministru și ministrului justiției astfel: ”Vă cerem insistent să acționăm împreună pentru a ne asigura că eliminăm toate ambiguităţile și completăm actul normativ cu prevederi care să ne garanteze că persoanele adulte cu dizabilități intelectuale și psihosociale nu vor risca, în situația în care vor rămâne fără protecția familiei, să fie deposedată de bunurile lor și să ajungă captive în centre de îngrijire nepotrivite pentru ele. Dorim, de asemenea, să ne asigurăm că actualul act normativ reprezintă o protecție reală în fața riscului ca persoana cu dizabilitate să fie deservită de terțe persoane care nu au calificarea, cunoștințele sau atitudinile potrivite pentru a-i respecta deciziile, interesele și drepturile fundamentale.”

Sperăm că Guvernul României, care le-a transmis deseori prin ocupanții posturilor de prim rang în stat, atâtea cuvinte de suport, vor dori concret să îi sprijine pe acești părinți și persoanele cu dizabilități și că parlamentarii la care va ajunge această lege vor avea deschiderea spre dialog și analiză pe care semnatarii scrisorii o așteaptă, pentru a fi îmbunătățită Legea privind unele măsuri de ocrotire pentru unele persoane cu dizabilități intelectuale și psihosociale.

Își asumă acest document:

FONSS- Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Servicii Sociale- 44 ONG-uri dintre care 23 în domeniul dizabilității

CNDR- Consiliul Național al Dizabilității din România-  26 membri, prin filiale și sucursale membrii noștri reprezintă peste 300 000 de persoane cu dizabilități

FEDRA- Federația pentru Drepturi și Resurse pentru Persoanele cu Tulburări în Spectrul Autist- 19 ONG-uri ale părinților copiilor cu TSA și care reprezintă aproximativ 2000 de persoane cu dizabilități

ROTSA- Rețeaua Organizațiilor în Autism – 86 ONG-uri membre, însemnând 4000 de persoane cu dizabilități reprezentate

Federatia Incluziune- 20 ONG-uri membre

Federația Dizabnet – 50 ONG-uri membri

FOPCD- Federația Organizaţiilor de Părinți care au Copii cu Dizabilități- 19 ONG-uri membre, însemnând peste 500 de persoane cu dizabilități reprezentate

Federatia de părinți Sindrom Down România – 21 ONG-uri membre

1 Statistici oficiale furnizate Guvernului de Consiliul Superior al Magistraturii (CSM)

2 Datele colectate de Guvernul României de la Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului (DGASPC)

Articolul Ne apărăm copiii: cerem informare, dialog și completarea legii! apare prima dată în Jurnal Social.

Astăzi, 13 decembrie 2021, 285 de organizații de părinți cu copii/adulți cu dizabilități și ONG-uri din domeniul dizabilității, grupate în opt federații, printre care și Consiliul Național al Dizabilității din România, au solicitat Primului Ministru și Ministrului Justiției organizarea de urgență a una sau mai multe sesiuni de informare a părinților persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihosociale, precum și pentru persoanele cu dizabilități însele, pentru a răspunde tuturor îngrijorărilor și întrebărilor legitime ale acestora, în raport cu proiectul de „Lege privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale” care conține mai multe prevederi cu caracter echivoc, potențial generatoare de abuzuri și de periculoase interpretări eronate.

Redăm integral scrisoarea:

Către Guvernul României

În atenția

Dlui Nicolae Ciucă, Prim Ministru
Dlui Cătălin Predoiu, Ministrul Justiției

Puncte de vedere cu privire la Legea privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale

Domnule Prim Ministru,
Domnule Ministru,

FONSS – Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Servicii Sociale, CNDR – Consiliul Național al Dizabilității din România, FEDRA – Federația pentru Drepturi și Resurse pentru Persoanele cu Tulburări în Spectrul Autist, ROTSA – Rețeaua Organizațiilor în Autism, Incluziune România- Federatia organizatiilor pentru persoane cu dizabilitati intelectuale, Federația de părinți Sindrom Down România, FOPCD – Federația Organizaţiilor de Părinți care au Copii cu Dizabilități și Federația Dizabnet apreciază necesitatea și utilitatea pe care o are proiectul de act normativ recent avizat Legea privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale.

Apreciem că realizarea acestui act normativ a fost dificilă și a necesitat o cunoaștere profundă a realităților existenței persoanei cu dizabilități intelectuale și psihosociale și a sistemului de asistență socială, pe lângă capacitatea de a propune texte de lege clare.

Din analiza actului normativ constatăm că, în forma actuală, nu toate aspectele reglementate sunt clare şi fără echivoc, ceea ce considerăm că va avea efect negativ asupra aplicării acestei legi în practică. Există riscul unor decizii arbitrare, a lipsei ocrotirii dorite pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale și se creează un sentiment de insecuritate accentuată în rândul părinților persoanelor cu dizabilități și al persoanelor cu dizabilități grave, ale căror afectări pot evolua spre situații de dizabilitate intelectuală sau psihosocială.

Încă din faza conceperii acestui act normativ, o parte dintre noi am solicitat să fim consultați asupra modului în care se realizează această lege, fără a obține această permisiune. Cei care nu au fost acceptați în grupul de lucru au făcut o sumă de observații și le-au transmis prin membrii grupului de lucru. Unele au fost acceptate, altele ignorate, iar la final a rezultat documentul care a fost pus în dezbatere publică în iulie 2021. Așteptarea noastră era ca în urma consultării publice din luna iulie să existe un dialog cu asociațiile de părinți și celelalte ONG-uri care lucrează cu persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale. Nu s-a întâmplat așa, ba chiar actul normativ avizat de Guvern în această etapă are un conținut diferit față de textul publicat pe site în luna iulie, cu modificări pe alocuri substanțiale, de fond.

În aceste condiții, domnule Prim Ministru, domnule Ministru al Justiției, vă solicităm să organizați de urgență una sau mai multe sesiuni de informare a părinților persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihosociale, precum și pentru persoanele cu dizabilități însele, pentru a răspunde tuturor îngrijorărilor și întrebărilor legitime ale acestora, în raport cu actualul proiect de lege.

Mai mult, considerăm că Ministerul Justiției ar avea astfel ocazia ca, ascultând punctele noastre de vedere, să formuleze o sumă de amendamente care să elimine situațiile care ar putea expune persoanele cu dizabilități intelectuale unor abuzuri potențiale și să clarifice toate aspectele neclare/interpretabile.

Apreciem că interesul nostru este comun deoarece atât dumneavoastră, în calitate de reprezentanți ai autorităților publice, cât și noi, în calitate de părinți și reprezentanți ai persoanelor cu dizabilități, ne dorim în egală măsură protecția eficientă a persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihosociale și respectarea drepturilor lor fundamentale.

O reformă de asemenea amploare, care implică mai multe nivele de decizie ale autorităților administrative și judecătorești, și care are un impact major asupra vieții persoanelor cu dizabilități intelectuale și a familiilor lor, nu are șanse de reușită dacă nu este făcută în parteneriat cu organizațiile acestora și nu este pregătită în detaliu.

Ne îngrijorează cu precădere perioada de tranziție la noul cadru instituțional generat de această legislație, legislația subsecventă necesară pentru a susține aceste modificări și nu în ultimul rând, pregătirea profesioniștilor care să facă evaluarea persoanei asupra căreia se instituie o măsură de protecție.

Apreciem tendința de modernizare a legii și efortul făcut pentru realizarea acestui act normativ de ocrotire a persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihosociale. Vă cerem însă insistent să acționăm împreună pentru a ne asigura că eliminăm toate ambiguităţile și completăm actul normativ cu prevederi care să ne garanteze că persoanele adulte cu dizabilități intelectuale și psihosociale nu vor risca, în situația în care vor rămâne fără protecția familiei, să fie deposedate de bunurile lor și să ajungă captive în centre de îngrijire nepotrivite pentru ele. Dorim, de asemenea, să ne asigurăm că actualul act normativ reprezintă o protecție reală în fața riscului ca persoana cu dizabilitate să fie deservită de terțe persoane care nu au calificarea, cunoștințele sau atitudinea potrivite pentru a-i respecta deciziile, interesele și drepturile fundamentale.

Va solicităm să ne comunicați disponibilitatea și data/datele sesiunilor de informare/dialog cu organizațiile persoanelor cu dizabilități și organizațiile de părinți, la adresa de e-mail comunicare@fonss.ro (persoană de contact Mihaela Steliana Munteanu).

Își asumă acest document:

FONSS- Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Servicii Sociale- 44 ONG-uri dintre care 23 în domeniul dizabilității

CNDR- Consiliul Național al Dizabilității din România- 26 membri, prin filiale și sucursale membrii noștri reprezintă peste 300 000 de persoane cu dizabilități FEDRA- Federația pentru Drepturi și Resurse pentru Persoanele cu

Tulburări în Spectrul Autist- 19 ONG-uri ale părinților copiilor cu TSA și care reprezintă aproximativ 2000 de persoane cu dizabilități

ROTSA- Rețeaua Organizațiilor în Autism – 86 ONG-uri membre, însemnând 4000 de persoane cu dizabilități reprezentate

Federatia Incluziune- 20 ONG-uri membre

Federația Dizabnet – 50 ONG-uri membri

FOPCD- Federația Organizaţiilor de Părinți care au Copii cu Dizabilități- 19 ONG-uri membre, însemnând peste 500 de persoane cu dizabilități reprezentate

Federatia de părinți Sindrom Down România – 21 ONG-uri membre

Articolul 285 de ONG-uri din dizabilitate cer clarificarea Legii privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale apare prima dată în Jurnal Social.

Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții clarifică modalitatea de completare a cererii privind decontarea carburantului necesar deplasării cu autoturismul aflat în proprietatea persoanelor cu handicap, familiei, asistentului personal, însoţitorului sau furnizorului de servicii sociale.

Având în vedere prevederile HG nr. 1118/2020 privind modificarea și completarea HG nr. 1.017/2018 pentru aprobarea Normelor metodologice privind modalitatea de acordare a drepturilor la transport interurban gratuit persoanelor cu handicap, precum și pentru punerea în aplicare a prevederilor art. 24 alin. (9) și (10) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, ANDPDCA formulează următoarele clarificări:

I. Cererea pentru exprimarea opțiunii pentru acordarea gratuității la transportul interurban sau pentru decontarea carburantului necesar deplasării cu autoturismul se completează astfel:

a) la Secţiunea |, de către persoana adultă cu handicap sau, după caz, reprezentantul legal al acesteia, care poate fi: părintele sau persoana desemnată, potrivit legii, să exercite drepturile și să îndeplinească obligaţiile faţă de persoana cu handicap; informaţiile înscrise la punctele 1-6 reprezintă datele de identificare ale persoanei cu dizabilități;

b) la Secţiunea II, de către părintele, tutorele sau persoana care se ocupă de creșterea și îngrijirea copilului cu handicap grav sau accentuat în baza unei măsuri de protecție specială, stabilită în condiţiile legii; informaţiile înscrise la punctele 1-4 reprezintă datele de identificare ale părintelui, tutorelui sau ale persoanei care se ocupă de creșterea și îngrijirea copilului cu handicap grav sau accentuat în baza unei măsuri de protecţie specială, stabilită în condițiile legii.

Cererea pentru exprimarea opțiunii este datată și semnată de către persoana care o completează.

II. Cererea pentru exprimarea opțiunii pentru acordarea gratuității la transportul interurban sau pentru decontarea carburantului necesar deplasării cu autoturismul se depune astfel:

a) o singură dată în intervalul de 12 luni din cadrul perioadei de valabilitate a documentului care atestă încadrarea în grad de handicap, în situația în care acesta are termen de valabilitate de 12 luni; regula se aplică în mod corespunzător și în situația valabilității de 24 luni a documentului care atestă încadrarea în grad de handicap;

b) o singură dată pe an calendaristic, în situația în care documentul care atestă încadrarea în grad de handicap are termen permanent de valabilitate, chiar dacă documentul care atestă încadrarea în grad de handicap cu termen permanent de valabilitate este obținut în anul în curs.

III. Cererea de decontare se completează astfel:

a) la Secţiunea |, de către persoana adultă cu handicap sau, după caz, reprezentantul legal al acesteia, care poate fi: părintele sau persoana desemnată, potrivit legii, să exercite drepturile și să îndeplinească obligațiile față de persoana cu handicap; informaţiile înscrise la punctele 1-5 reprezintă datele de identificare ale persoanei cu dizabilități;

b) la Secţiunea II, de către părintele, tutorele sau persoana care se ocupă de creșterea și îngrijirea copilului cu handicap grav sau accentuat în baza unei măsuri de protecţie specială, stabilită în condiţiile legii; informaţiile înscrise la punctele 1-4 reprezintă datele de identificare ale părintelui, tutorelui sau ale persoanei care se ocupă de creșterea și îngrijirea copilului cu handicap grav sau accentuat în baza unei măsuri de protecție specială, stabilită în condiţiile legii.

Cererea de decontare este datată și semnată de către persoana care o completează.

IV. Cererea de decontare și bonul/bonurile fiscale de carburant, emis(e) de societățile de distribuție a produselor petroliere, denumite în continuare bonuri fiscale, se depun la registratura direcţiei generale de asistență socială și protecția copilului.

Bonurile fiscale sunt datate și ștampilate cu ștampila distribuitorului.

In situaţia în care cererea de decontare se depune în format electronic, bonurile fiscale, datate și ștampilate cu ștampila distribuitorului, se transmit în format fizic la direcția generală de asistență socială și protecţia copilului.

Același bon fiscal poate sta la baza efectuării mai multor călătorii, cu condiția ca acestea să se desfășoare începând cu aceeași zi sau ulterior datei înscrise pe bonul fiscal eliberat în cadrul perioadei de valabilitate a documentului care atestă încadrarea în grad de handicap; același număr de bon fiscal se completează în cererea de decontare, pentru fiecare călătorie efectuată în baza acestuia.

La solicitarea decontării carburantului necesar deplasării cu autoturismul aflat în proprietatea furnizorului de servicii sociale, bonul/bonurile fiscale sunt eliberate pentru persoana juridică, furnizor de servicii sociale.

V. Prin furnizor de servicii sociale se înțelege persoana juridică, de drept public ori privat, acreditată potrivit legii să furnizeze servicii sociale: structuri specializate din cadrul/subordinea autorităților administraţiei publice locale și autorităților executive din unitățile administrativ-teritoriale organizate la nivel de comună, oraș, municipiu și sectoare ale municipiului București, organizații neguvernamentale, respectiv asociaţii și fundaţii, cultele recunoscute de lege, filialele și sucursalele asociaţiilor și fundațiilor internaționale recunoscute în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Însoțitorul persoanei cu handicap poate fi orice persoană care o acompaniază și asigură conducerea autovehiculului în timpul deplasării, inclusiv asistentul personal profesionist.

VI. Calculul sumei aferente carburantului pentru care se face decontarea se realizează pe baza tarifelor legitimaţiilor de călătorie pentru călătoria cu trenul interreşio IR cu regim de rezervare la clasa a II-a, chiar dacă ruta declarată de persoana cu handicap nu este prevăzută cu infrastructură feroviară.

VII. În situaţia în care termenul de valabilitate a documentului care atestă încadrarea în grad de handicap expiră în cursul anului 2021, numărul de călătorii pentru care se decontează carburantul nu poate depăși numărul de călătorii prevăzut la art. 24 alin.(1) și (3) din lege, respectiv: 24 de călătorii pentru persoana cu handicap grav și 12 călătorii pentru persoana cu handicap accentuat, indiferent de numărul de luni rămase până la sfârșitul perioadei de valabilitate a acestuia.

VIII. Numărul de km aferenți distanței parcurse de către persoana cu handicap, cuprinsă între localitatea de plecare și localitatea de destinație declarate se stabilește utilizând site-ul: https://distanta.ro

În cazul în care valoarea tarifului prevăzută în Convenţie pentru numărul de kilometri efectuaţi este mai mare decât cea cuprinsă în bonul fiscal, suma maximă decontabilă este suma prevăzută în bonul fiscal.

IX. Decontarea carburantului necesar deplasării cu autoturismul se realizează potrivit gradului de handicap înscris în documentul care atestă încadrarea în grad de handicap.

În situaţia în care documentul care atestă încadrarea în grad de handicap are valabilitate permanentă, decontarea carburantului necesar deplasării cu autoturismul se face pe an calendaristic.

X. În situaţia în care încadrarea în grad de handicap se modifică înainte de data la care expiră documentul care atestă încadrarea în grad de handicap, drepturile se acordă conform gradului obținut, pe perioada de 12 luni din cadrul perioadei de valabilitate a noului document de încadrare în grad de handicap.

XI. În situația schimbării domiciliului persoanei cu dizabilități în alt judeţ, decontarea cheltuielilor pentru carburant se efectuează în funcție de numărul de călătorii efectuate, respectiv în funcție de suma decontată până la data transferului.

XII. În situația decesului persoanei cu handicap în intervalul de 60 de zile calendaristice de la data înregistrării cererii de decontare și a documentelor aferente până la data decontării, cheltuielile pentru decontarea carburantului se plătesc soțului supravieţuitor, copiilor, părinților sau, în lipsa acestora, celorlalți moștenitori, în condiţiile dreptului comun.

Având în vedere clarificările publice ale ANDPDCA pe site-ul instituției, recomandăm persoanelor cu dizabilități care solicită decontarea benzinei consumată cu prilejul călătoriilor efectuate, următoarele:

• în situația călătoriilor multiple efectuate în baza unui singur bon fiscal de benzină prezentat pentru decontare, este indicat să aveți și o copie a bonului pe care să o păstrați la dumneavoastră, deoarece bonul original trebuie predat la DGASPC;

• la fiecare solicitare de decont trebuie să precizați, pe cererea pentru decont, seria, nr. și valoarea bonului obținut la plinul de benzină din care ați consumat pe parcursul mai multor deplasări;

• în cazul în care efectuați o deplasare cu un număr mare de km, trebuie să menționați pe cerere ruta dus întors pe care ați parcurs-o și câteva localități prin care ați trecut. Ruta de întoarcere nu este obligatorie să fie aceeași cu cea de la dus;

• nu se decontează bonuri de benzină în cazul în care solicitantul (persoana cu dizabilități ) a fost internat într-un serviciu medical. Se decontează doar dacă situația a impus-o (exemplu: la indicația medicului persoana trebuie să facă investigații în altă localitate. Pentru această deplasare se efectuează decontarea);

• se vor evita menționarea în cererea de decont a suprapunerilor de deplasare în direcții opuse ( ex.: în aceeași zi o deplasare București, Iași, retur și București, Timișoara);
• pentru călătoriile care prezintă suspiciuni (multe efectuate în aceeași zi și care nu acoperă orele în care ar putea fi efectuate într-o zi), nu se face decont;

• decontul se efectuează la valoarea benzinei consumate, dar care nu trebuie să depășească suma de 1500 lei/an.

Atașăm aici Modelului cererii pentru exprimarea opțiunii, precum și Modelul cererii pentru decontarea carburantului, pentru uzul persoanelor cu dizabilități.

https://jurnal-social.ro/wp-content/uploads/2021/01/Anexa-cerere-optiune-circulara-transport_28.01.2021.pdf

https://jurnal-social.ro/wp-content/uploads/2021/01/Anexa-cerere-decontare_28.01.2021.pdf

Articolul Modalitatea de completare a cererii privind decontarea carburantului necesar deplasării cu autoturismul aflat în proprietatea persoanelor cu handicap apare prima dată în Jurnal Social.

Legea nr. 276/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații a intrat în vigoare sâmbătă, 5 decembrie 2020. Noua lege modifică Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, simplificând activitatea ONG-urilor.

Conform noii legi, în cazul asociațiilor constituite/conduse doar de persoane fizice, nu este obligatorie depunerea declarației pe propria răspundere atunci când singurii beneficiari reali sunt persoanele fizice. Astfel, această declaraţie va fi necesară doar la înfiinţarea unei asociaţii.

Alte modificări importante în ceea ce privește asociațiile vizează următoarele aspecte:

• nu se mai solicită atestarea avocațială sau autentificarea notarială a actelor constitutive și ale celor modificatoare, ci sunt suficiente cele sub semnătură privată, cu excepția cazului în care patrimoniul inițial cuprinde imobile, pentru care va fi necesară forma autentică notarială;

• se înlocuiește denumirea de ,,act constitutiv” cu denumirea de ,,statut”, dar acesta din urmă va cuprinde și informațiile care până acum se regăseau obligatoriu în actul constitutiv, cum ar fi componența organelor de conducere și control ale fundației;

• a  fost eliminată valoarea minimă obligatorie a patrimoniul inițial al unei asociații (faţă de reglementarea anterioară, care prevedea valoarea minimă de 200 RON);

• patrimoniul inițial al unei asociații nu mai trebuie dovedit la Judecătorie, nu se mai cere niciun fel de act justificativ;

• numărul minim de membri pentru constituirea unei filiale a unei asociaţii a fost redus la 2 persoane (faţă de 3 persoane, cum prevedea reglementarea anterioară);   

• Sunt modificări asemănătoare și cu privire la fundații. O modificare importantă este aceea că activul patrimonial inițial al fundației trebuie să includă bunuri în natură sau în numerar, a căror valoare totală să fie de cel puțin de 10 ori salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, la data constituirii fundației.

Articolul Modificări importante în activitatea ONG-urilor, în vigoare de sâmbătă, 5 decembrie apare prima dată în Jurnal Social.

MMPS-ANDPDCA a propus Guvernului prelungirea finanțării și în 2021 pentru două Programe de Interes Național vitale persoanelor adulte cu dizabilități și familiilor acestora, iar în ședința de Guvern din 24 septembrie a fost aprobată finanțarea, se arată într-un comunicat de presă emis de ANDPDCA.

Este vorba despre Programul de Interes Național: „ Înființarea de servicii sociale de tip centre de zi, centre RESPIRO/centre de criză și locuințe protejate” și despre Programul: „ Înființarea de servicii sociale în vederea asigurării tranziției tinerilor cu dizabilități de la sistemul de protecție specială a copilului către sistemul de protecție a persoanelor adulte cu dizabilități.”

Bugetul total al celor două programe este de peste 21 de milioane de euro. Până la data de 15 noiembrie 2020, ANDPDCA va lansa apelul de proiecte pentru înființarea de servicii destinate adulților cu dizabilități. Specialiștii ANDPDCA vor oferi consultanţă pentru depunerea aplicațiilor.

Așteptăm propunerile Direcțiilor Generale de Asistenta Socială și Protecție a Copilului (DGASPC) pentru înființarea de servicii de tip RESPIRO și de zi, precum şi a altor servicii, conform nevoilor și specificațiilor.

Informații de background:

În baza prevederilor art. 96 din legea 448/2006, ANDPDCA poate finanța sau, după caz, co-finanța, programe de interes național care au ca scop integrarea, incluziunea socială și profesională a persoanelor cu dizabilități, precum și creșterea calității vieții acestora.

Astfel, cele două programe de interes național și-au propus:

• Dezinstituționalizarea unui număr de 700 de persoane adulte cu dizabilități, care vor beneficia de servicii sociale în cele 89 de locuințe protejate nou înființate.
• Prevenirea instituționalizării persoanelor adulte cu dizabilități din comunitate, beneficiare ale serviciilor sociale nou-înființate
• Prevenirea instituționalizării unui număr de 300 de tineri cu dizabilități, proveniți din sistemul de protecție specială a copilului, beneficiari ai serviciilor sociale nou înființate.

Centrul RESPIRO pentru persoane adulte cu dizabilități este serviciul social care cuprinde un ansamblu de activități realizate pe durată determinată și în anumite situații, pentru a răspunde nevoilor individuale specifice ale persoanelor adulte cu dizabilități aflate în îngrijirea asistenților personali, asistenților personali profesioniști, tutorilor sau a altor membri ai familiei, în vederea menținerii potențialului personal și prevenirii instituționalizării.

Centrul de criză pentru persoane adulte cu dizabilități este serviciul social care cuprinde un ansamblu de activități realizate pe durată determinată și în anumite situații, pentru a răspunde nevoilor individuale specifice ale persoanelor adulte cu dizabilități aflate în situații critice de viață, în vederea menținerii potențialului personal și prevenirii instituționalizării. [1]

[1] STANDARD SPECIFICE MINIME din 16 ianuarie 2019obligatorii de calitate pentru servicii sociale cu cazare de tip Centru respiro pentru persoane adulte cu dizabilități, Centru de criză pentru persoane adulte cu dizabilități aprobate prin Ordinul nr. 82 din 16 ianuarie 2019

Articolul Finanțare pentru servicii dedicate adulților cu dizabilități apare prima dată în Jurnal Social.