Autor: Elena NĂSTASE
Sărbătoarea „ Ȋntȃmpinarea Domnului” este prăznuită de către creștinii ortodocși pe doi februarie, la patruzeci de zile de la Nașterea Domnului.
EVANGHELIA ȊNTȂMPINĂRII DOMNULUI (Luca 22, 22-40)
„Şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului. Precum este scris în Legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului. Şi să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui. Şi lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Şi din îndemnul Duhului a venit la templu; şi când părinţii au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii, El L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, Pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel. Iar Iosif şi mama Lui se mirau de ceea ce se vorbea despre Prunc. Şi i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria, mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi. Şi era şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer, ajunsă la adânci bătrâneţe şi care trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria sa. Şi ea era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim. După ce au săvârşit toate, s-au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret. Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui.”
Această sărbătoare a fost introdusă de Papa Gelasiu ȋn anul 494, ea a ȋnlocuit străvechea sărbătoare păgȃnă a Lupercalilor, cȃnd aveau loc procesiuni cu făclii aprinse ȋn onoarea zeului Pan, supranumit și Lupercus, adică ucigătorul lupilor sau ocrotitorul turmelor ȋmpotriva lupilor. Ȋn anul 526, Ȋmpăratul Justin I. a introdus această sărbătoare și ȋn răsărit, iar generalizarea ei s-a făcut din anul 534 sub domnia Ȋmpăratului Justinian, care a schimbat data sărbătorii de la 14 februarie la 2 februarie, 40 de zile de la Nașterea Domnului.
Semnificația sărbătorii face referire la prezența pruncului Iisus la Templul din Ierusalim după cum spunea denumirea apuseană a sărbătorii, după anul 1960. „Prezența Domnului”, ȋn timp ce denumirea răsăriteana este „Ȋntȃmpinarea Domnului”, și exprimă faptul că Mesia vine la Templu unde se ȋntȃlnește cu poporul lui Dumnezeu din Vechiul Testament, reprezentat de bătrȃnul Simeon și de Prorocița Ana.
Troparul Ȋntȃmpinării Domnului
„Bucură-te cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că din tine a răsărit Soarele Dreptății, Hristos Dumnezeul nostru, luminȃnd pe cei din ȋntuneric; Veselește-te și tu, bătrȃnule drepte, cel ce ai primit ȋn brațe pe izbăvitorul sufletelor noastre, Cel ce ne-a dăruit nouă și ȋnvierea.”
Pȃnă ȋn anul 1960, ȋn Apus, această sărbătoare era ȋnchinată Maicii Domnului, sub denumirea de „Purificarea Mariei”, deoarece făcea referire la legea ebraică ȋn care se vorbește despre importanța aducerii pruncului la biserică, la 40 de zile de la naștere, pentru rugăciunile de curățare și pentru ȋnchinarea lui la sfintele icoane, ȋnchipuind pe noul născut drept ofrandă adusă lui Dumnezeu. De asemenea, acest proces este important și necesar pentru curățirea femeii lăuze, care poate primi dezlegare pentru spovedanie și pentru Sfȃnta Ȋmpărtășanie.
La curățirea femeii erau aduse jertfă un miel și un porumbel sau o turturică. Scopul acestui ritual este descris ȋn Levitic ( Vechiul Testament), capitolul 12, versetul 7 astfel: „ Preotul va ȋnfățișa acestea ȋnaintea Domnului și o va curăța și curată va fi de curgerea sȃngelui ei. Aceasta este rȃnduiala pentru ceea ce a născut prunc de parte bărbătească sau de parte femeiască.”
Rugăciunile care se citesc după patruzeci de zile femeii care a născut sunt rugăciuni de adăncă lucrare harică. Iată o parte din aceste rugăciuni deosebite: „….Doamne…vino la roaba Ta aceasta (rostindu-se numele celei care a născut) şi o învredniceşte pe ea, pentru rugăciunile cinstitei preoţimi, să se adăpostească în sfânta sobornicească biserica Ta şi să intre în casa slavei Tale. Şi o învredniceşte să se împărtăşească cu Cinstitul Trup şi Scumpul Sânge al Hristosului Tău. Spală-i întinăciunea trupului şi necurăţia sufletului, la plinirea celor patruzeci de zile…”. Acest proces de curățire a femeii, după nașterea unui prunc s-a păstrat ca tradiție pȃnă ȋn zilele noastre.
Potrivit tradiției, bătrȃnul Simeon, cel care L-a ȋntȃmpinat pe Iisus-pruncul la Templu, a fost unul dintre cei 70 de cărturari ȋnțelepți, aleși de către regele Egiptului, Ptolemeu, să traducă Pentateuhul din limba ebraică ȋn greacă. Pentateuhul reprezintă cele cinci cărti ale Bibliei (Vechiul Testament) cunoscute sub denumirea de „Cărțile lui Moise”. Și s-a ȋmpărțit Biblia ȋn 70 de părți, după cum ne spune istoricul Egesip, și fiecărui cărturar i-a revenit cȃte o parte din scrieri. Ȋn timpul acestui proces de traducere, Simeon, care avea 77 de ani la momentul acela, cȃnd a ajuns la textul: „Iată Fecioara va lua ȋn pȃntece și va naște fiu…”, deși era un om al rugăciunii, s-a ȋndoit că o fecioară poate naște prunc și, cu de la sine putere, a ȋnlocuit cuvȃntul fecioară cu femeie. Peste noapte, cȃnd se odihnea, Ȋngerul Domnului a refăcut scrierea originală.
A doua zi, Simeon, uimit și nedumerit de modificarea făcută, a scris, iarăși, femeie, convins fiind că, dacă va ȋncuia camera, nimeni va mai putea schimba cele scrise de el. Dar, ȋn următoarea zi, lucrurile erau din nou ȋn forma lor inițială. Cȃnd pentru a treia oară a ȋncercat să modifice scrisul a fost oprit de Duhul Sfȃnt care i-a vestit „ că nu va vedea moartea pȃnă ce nu va vedea pe Hristosul Domnului” ( Luca 2, 26). Și, astfel, Simeon a mai trăit 283 de ani, care s-au adăugat la cei 77 de ani pe care ȋi avea, pȃnă cȃnd, ȋn sfȃrșit, s-a ȋmplinit Voia Domnului.
Astfel, Preacurata Fecioara Maria ȋmpreună cu Sfȃntul Iosif, logodnicul ei, au plecat din Bethleem către Ierusalim să ȋmplinească Legea Domnului. Pruncul era purtat ȋn brațe de Maica Sa spre a fi oferit Dreptului Simeon, care, atunci când Ȋl atinge si Ȋl poartă ȋn brațe plin de recunoștință, binecuvȃntează pe Dumnezeu și rostește următoarele cuvinte: „Acum, slobozește pe robul Tău, Stăpȃne, după Cuvȃntul Tău ȋn pace, că ochii mei văzură mȃntuirea Ta, pe care ai gătit-o ȋnaintea feței tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 29-32).
Această veche rugăciune subliniază credința Bisericii ȋn cele două firi ale Mȃntuitorului: cea dumnezeiască și cea omenească.
Tot atunci, bătrȃnul Simeon i-a prorocit Maicii Domnului că: „Prin sufletul tău va trece sabie…” El făcea referire la Sfintele Patimi, atunci cȃnd va fi părtașă la suferința Fiului ei, răstignit pe Cruce.
Lȃngă bătrȃnul Simeon, ȋn Templu, se mai afla și prorocița Ana, ȋn vȃrstă de optzeci și patru de ani, cea despre care se spune că reprezenta poporul dreptcredincios apropiat de Biserică. Ea L-a slujit permanent pe Dumnezeu ȋn post și rugăciune și, astfel, a recunoscut sosirea lui Dumnezeu-Cuvȃntul prin Duhul Sfȃnt.
Aceasta ceremonie prin care pruncul Iisus este adus la Templu și ȋnchinat Domnului, după patruzeci de zile (desi istoria ne spune că ȋn Legea Mozaică erau aduși ȋn a treizeci și una zi de la naștere, considerȃndu-se că pruncii nu erau pe deplin capabili să trăiască pȃnă nu supraviețuiau primelor treizeci de zile ale vieții lor) este considerat un ritual de răscumpărare pentru mila lui Dumnezeu, atunci cȃnd, la ieșirea din Egipt, a salvat viețile primilor născuți din Israel, ȋn timp ce pruncii egiptenilor au murit. Dumnezeu a lăsat poruncă către Moise, astfel: „Să-Mi sfințești pe tot ȋntȃiul născut, pe tot ce se naște ȋntȃi la fii lui Israel, de la om pȃnă la dobitoc, că este al meu” (Ieșirea 13, 2).
Deși ritualul de răscumpărare a noului născut avea loc după treizeci de zile, Sfȃntul Luca nu ne spune de ce Sfinții Iosif și Maria au ales să facă acest lucru abia după perioada de curățire a Fecioarei, adică după patruzeci de zile. Chiar dacă Iisus, unicul Fiu născut al Tatălui, nu avea nevoie de consacrare, totuși, Fecioara a ales să facă acest lucru din ascultare față de Legea lui Moise.
Astfel, Dumnezeu S-a smerit pentru a fi binecuvȃntat de preot, de dreptul Simeon. Sfinții Părinți tălmăcesc acest fapt ca pe o răscumpărare a noastră din robia păcatului. El a venit la noi ȋn chip de Om, ne-a ȋnvățat prin viața lui de pe pămȃnt forma absolută de căință. Noi suntem cea mai mare creație a lui Dumnezeu, suntem Chipul și Asemănarea Lui.
Să-l ȋntȃmpinăm dar, pe Mȃntuitor, așa cum se cuvine, să deschidem larg porțile minții și ferestrele sufletului pentru ca El să intre și să-Și facă lăcaș de credință, bucurie și speranță ȋntru mȃntuire.
Obiceiuri la „Ȋntȃmpinarea Domnului”
La 40 zile după Crăciun, pe 2 februarie, cȃnd biserica ortodoxă sărbătorește Ȋntampinarea Domnului, spiritualitatea populară păstrează sărbătoarea numită Stretenie sau Ziua Ursului. Se consideră că ȋn această zi anotimpul rece se confruntă cu cel cald, sărbătoarea fiind un reper pentru prevederea timpului calendaristic.
Oamenii puneau schimbarea vremii pe seama comportamentului paradoxal al ursului, numit Ăl Mare sau Martin. Pentru a cȃștiga bunăvoința animalului sălbatic, ei așezau pe potecile pe unde obișnuia să treacă acesta, bucăți de carne sau vase cu miere de albine.
Se considera că puterea acestui animal era transferată asupra oamenilor, ȋn special asupra copiilor, dacă aceștia se ungeau ȋn ziua de 2 februarie, cu grăsime de urs. De asemenea, pentru a fi puternici și căliți ȋn viață, copiii firavi erau botezați cu numele de Ursu.
Bolnavii de „sperietoare” erau tratați ȋn această zi prin afumare cu păr smuls dintr-o blană de urs, iar ȋn satele pe unde se ȋntȃmpla să treacă țiganii ursari, se obișnuia ca bărbații să fie „călcați terapeutic” de către urșii dresați.
Schimbarea anotimpurilor era pusă pe seama apariției sau dispariției ursului pe 2 februarie, credință ȋntȃlnită nu numai la bucovineni ci și ȋn ȋntreg spațiul carpatic, ȋn nordul Europei și chiar ȋn unele zone din America.
Se credea că, dacă ȋn această zi este soare, ursul iese din bȃrlog și, văzȃndu-și umbra, se sperie și se retrage, prevestind prelungirea iernii cu ȋncă șase săptămȃni.
Dimpotrivă, dacă ȋn ziua de Stretenie cerul este ȋnnorat, ursul nu-și poate vedea umbra și rămȃne afară, prevestind slăbirea frigului și apropierea primăverii.
