Autor: Elena Năstase
Poeta Dana Camelia Dascălu este o persoana cu dizabilități, dependentă de scaunul rulant, care trăiește de 30 de ani în Căminul Spital Hârlău, Iași. Dana Camelia Dascalu sufera de Tetrapareză spastică, o formă severă care o obligă să depindă în totalitate de ajutorul altei persoane. Toată această suferință i-a adus un plus de înțelepciune care o ajută să se bucure de viață, de oameni și de tot ceea ce o înconjoară.
“12 august 1986.
Eram în mașină. Nu prevedeam nimic bun, totuși, părinții mei mă asiguraseră că voi fi foarte bine îngrijită și că este curat. Cam atât știam. Hotărâseră să mă interneze într-un cămin spiatal de bolnavi cronici irecuperabili din Hârlău. Cert este că plecasem de pe planeta care pentru mine înseamna acasă, într-un fel de iad lumesc, iar toate căile de întoarcere erau suspendate. Mă doare că mi s-a oferit o viață, din toate punctele de vedere, imperfectă. Sunt și voi rămâne o învinsă și din cauza acestei înfrângeri nu am niciun drept. Visele, însă, nu mi le poate lua nimeni, sunt numai ale mele. […]
Boala avansa din ce în ce mai mult, eram tot mai contrariată neștiind ce să fac. Dorința arzătoare de a supraviețui, dar nu oricum, îmi depășea posibilitățile fizice, iar scrisul a venit ca o binecuvântare. Dacă la început am luat-o ca pe joacă, mai apoi, versurile mi-au oferit satisfacții extraordinare. Am vrut să depășesc, prin orice mijloc, ideea că stau într-un scaun rulant, că fizic nu pot să fac nimic, dar că toate aceste neajunsuri pot fi compensate prin faptul că pot să gândesc.
Aveam 18 ani când mi-am dat seama ca nu am dreptul să trăiesc ca o nulitate. Eram contrariată de jumătatea care nu putea atinge întregul din mine însămi, iar jumătatea care mă reprezenta ca om cerea mult prea mult de la viață. Atunci, pot să spun, că a început, de fapt, lupta.
Când mi s-a spus că sunt un om irecuperabil am acceptat greu ideea. Poate capacitatea intelectuală m-a ajutat să depășesc situația critică în care mă găsesc.
A fost greu la început, dar, după ce am exersat, am reușit să îmi aranjez frazele într-o formă gramaticală cât mai corectă și am speranța că într-o zi cineva va lua aceste pagini bântuite de gândurile mele și va exclama: “Doamne, cât de frumos este scris!”– notează Dana în jurnalul său.
Deși este absolventă doar a patru clase, Dana Dascălu are o inteligență nativă, cizelată și îmbogățită de-a lungul anilor din dorința de a-și depăși condiția, este autodidactă.
“Actorul și cadrul didactic universitar Octavian Dumitru Jjighirgiu mi-a oferit o carte de poezii intitulată “Totul sau nimic ”, purtând semnătura Danei Dascălu. Până aici nimic neobișnuit într-o țară în care toată lumea scrie și doar câțiva indivizi își fact timp să citeasacă. Poeta trăiește într-un scaun rulant, se deplasează într-o sală de spital și își dictează versurile infirmierelor. Acolo a cunoscut-o actorul Octavian Dumitru Jighirgiu, care [….] a hotărât să îi tipărească numaidecât o carte.
Paginile de memorialistică din final sunt zguduitoare. Pentru Dana Dascălu, poezia a devenit o ultimă formă de rezistență împotriva morții. Fata a fost abandonată în grabă, într-un cămin spital, de către părinții ei, care se pregăteau să plece la mare. Are și acum nostalgia fotoliului de acasă și a altor lucruri din intimitatea camerei la care a fost nevoită să renunțe. Nu i-a rămas decât universul interior în care se retrage să cugete, cu înțelepciune și seninătate, la frontiera dintre două lumi.
Transcriu câteva versuri care sugerează un sentiment de zădărnicie împins la cote maxime:
Mă zbat să-ncap în lumea mea,/ Dar pierd în fiece secundă o picătură/ De lumină a zilei acesteia,/ Și nu înțeleg de ce atâta ură/ Și poate este prea curând/ Sau poate este prea târziu,/ Căci lumea ce-o visez, s-o port în gând,/ Ciudat! Pierdută-n pustiu. Zadarnic)”, scria George Bădărău pentru coperta volumului Danei Dascalu, “Totul sau nimic”, apărut în anul 2003, la Iași.
Singura ei evadare din această lume tristă și nepăsătoare la propriile nevoi sunt versurile care exprimă trăirile sale: dragostea, neputința, dezamăgirea, temerile, tristețile, frustrările, singurătatea, inceritudinile, zbuciumul sufletului, neîmplinirile, dar și speranța. Toate aceste sentimente contradictorii se regăsesc în toate poeziile ei deosebite pe care le creează cu o lejeritate ce frizează normalitatea și, nu poți să nu te întrebi, de unde această abilitate de a jongla cu cuvintele la un om care trăiește într-un mediu atât de nociv, o instituție de boli mintale?
“Citindu-i poeziile Danei Dascălu, am senzația că uneori sensul cuvintelor se abstractizează, modificandu-și miza semantică: „Am ajuns să cred într-o liniște ce desparte timpul vârtej într-o mare cascada de vise”. Iar când „linistea”, „timpul vârtej” și „cascada de vise” poartă cu sine alte înțelesuri decât cele proprii, forța poeziei devine una de neegalat. Despre „cuvintele – vehicule pentru idei”, le vorbesc deseori la cursuri studenților mei, dar rostul acestei afirmații își găsește în poezia Danei Dascălu, o formă de întrupare și mai spectaculoasă: Emoția! Aceasta este poate principala provocare a noului volum de versuri pe care îl lansează acum (anul 2016 n.r) talentata autoare. Parcurgându-i poemele, am ajuns deseori la adevarate exerciții empatice, identificând starea de incubație a sentimentului ce precede creația”, nota Conf. univ. dr. Octavian Jighirgiu.
“Versurile pe care le scriu mă ajută să cuprind dimensiuni la care altădată nu îndrăzneam să visez.
Puternică dar fragilă, condițională dar hotărâtă, am regăsit, prin formele armistice care îmi stau la îndemână, forță și tenacitate, picătura de speranță și încredere, nuanțe care, până mai ieri, îmi erau cunoscute doar din cărți.
Am renunțat să mă mai întreb cum ar fi fost dacă..!?…sunt eu, cea de acum, o ființă care nu a renunțat să lupte, care a visat și care a crezut în eul interior.
Îmi doresc ca poeziile pe care le scriu să destrăme barierele care s-au interpus între noi.
Într-o experiență tensionată, în tumultul aspru al zilei, găsesc echilibrul doar în momentele când totul se transformă într-o dimensiune ancestrală. Și poate că nimic nu e întâmplător, nici providențial-tot ce mi s-a oferit a fost un dar pe care nu l-am perceput așa de la bun început-convinsă că trebuie și pot să merg înainte am ajuns la “frontierele” poeziei.
“Desculță pe un picior de crin” aș vrea să fie culoare și parfum, strălucire și lumină, sensibilitate și modestie, toate acestea într-o detașare de problemele zilnice….[…]… și de ce să nu-ncercăm să servim un strop de poezie în fiecare moment în care simțim că ne lipsește ceva”, nota Dana C. Dascălu în prefața volumului “Desculță pe un picior de crin”, apărut în 2005, la Iași.
Au trecut mulți ani de la publicarea ultimului volum de poezii și Dana Camelia Dascălu își pierduse încrederea în cei care i-au făcut promisiuni deșarte, dar nu a renunțat la visul că poeziile ei vor căpăta aripi să zboare spre sufletele oamenilor. Acesta a făcut-o să continue să scrie sute de poezii.
“Sunt femeia ce ascunde universul în vrajă, / Dinspre chinul poetic sunt o umbră, o rază”, sunt versurile care definesc momentul și care se regăsesc în cel mai recent volum de poezii al ei, care a fost lansat în cadrul unui spectacol artistic la data de 5 mai, 2016, la Hotel Majestic din Iași.
Legea compensației divine spune că: Dumnezeu închide o ușă, dar deschide, întotdeauna, o fereastră. Pentru Dana C. Dascălu poezia este fereastra deschisă pentru zborul viselor ei! Chiar dacă, fizic este limitată în mișcări, gândirea și imaginația ei nu au limite.
Într-o lume lipsită de repere spirituale, bazată pe interse materiale, omenia a devenit o raritate și, cu toate acestea, poeta reusește să adune în jurul ei câțiva oameni loiali, generoși și dornici să o ajute în împlinirea unor dorințe, dar și în viața de zi cu zi. Valentin, băiatul cu un retard minor moderat, care are grijă de ea zi și noapte, este unul din oamenii minunați cu care a binecuvântat-o Dumnezeu.
“Prin lentila pătimirii se dezvăluie în chip surprinzător prezența lui Dumnezeu în viața noastră, înlăuntrul nostru, acolo unde pare, de fapt, a nu fi; acolo unde, în pofida evidențelor, El Se sălășluiește printr-o iubire de negrăit, alegându-Și locul cel mai intim al ființei umane- suferința”, ne spune Mitropolitul Nikolaos.
Dana Camelia Dascălu se regăsește în această profundă cugetare prin tăcerea suferinței asumate, chiar dacă, uneori, se răzvrătește împotriva soartei.
Cu toate aceste neajunsuri, ea este un om norocos. Încă de la lansarea primului volum de poezii, în anul 2003, a avut șansa extraordinară ca actorul Ovidiu Iuliu Moldovan, care din păcăte nu se mai află printre noi, să îi recite câteva poezii în stilul sau unic și inegalabil.
Cuvintele sunt pretutindeni, Dana Camelia Dascălu reușește să le așeze pe hârtie într-o ordine și o formă profundă astfel încât ele devin oglinda în care se reflectă sufletul ei minunat!
Sensibilă, luptătoare, orgolioasă, dar nu într-un sens peiorativ, dornică de afirmare, o ființă cu trăiri intense, poeta Dana Camelia Dascălu a fost îngenuncheată de multe ori, însă, de fiecare dată, versurile au ridicat-o și au transformat-o într-o femeie mai puternică și mai sigură pe ea!
