Autor: Laura Stifter
„Bucuria noastră este Duhul Sfânt. Cât e de dulce și de drag!…” (Sfântul Siluan Athonitul)
La exact 50 de zile după Paști (10 zile de la sărbătoarea Înălțării Domnului), creștinii sărbătoresc, an de an, unul dintre cele mai importante evenimente supranaturale din istoria mântuirii – eveniment care, din perspectiva credinței noastre, a constituit și „ziua de naștere” a Bisericii creștine: Pogorârea Sfântului Duh. Această sărbătoare creștină– numită, în limbaj popular, „Rusalii” – mai este cunoscută și prin denumirea de „Praznic al Cincizecimii”, integrând astfel, într-un mod interesant, numele unei vechi sărbători iudaice: „Sărbătoarea Corturilor” sau a „Cincizecimii” (pentru că era ținută la 50 de zile după Pesah) constituia, pentru credincioșii religiei iudaice, un prilej de comemorare a celor 40 de ani de călătorie spre „pământul făgăduinței”, după eliberarea din robia egipteană (ani în care au locuit în corturi – de aici provenind și denumirea de „Sărbătoare a corturilor”).
Denumirile celor două sărbători – iudaică și creștină – coincid pentru că, potrivit relatării biblice, Pogorârea Sfântului Duh a avut loc exact în zilele prăznuirii acestei sărbători, când persoane de felurite naționalități se adunaseră la Ierusalim pentru a participa la ceremoniile religioase. În acel context, în urma unui eveniment supranatural petrecut în planul realității spirituale (coborârea Sfântului Duh asupra Apostolilor, revelat lor, în mod simbolic, prin arătarea unor „limbi ca de foc”), Sfântul Apostol Petru rostește, în fața mulțimii adunate în Ierusalim, o cuvântare impresionantă, convertind la creștinism aprox. 3000 de persoane. Astfel s-a format, prin lucrarea Sfântului Duh, prima comunitate de creștini.
Rusaliile se sărbătoresc, precum se știe, timp de două zile consecutiv (duminică și luni), dintr-un considerent, de asemenea, interesant din punct de vedere teologic: În tradiția liturgică a Bisericii, ziua următoare sărbătoririi câte unui eveniment important din istoria mântuirii este consacrată pomenirii persoanelor care au contribuit la realizarea evenimentului respectiv. În acest sens, a doua zi de Crăciun (așadar, imediat după prăznuirea Nașterii Domnului) este consacrată, în calendarul ortodox, „Soborului Maicii Domnului”, pe 26 martie (după Buna Vestire) este pomenit Sfântul Arhanghel Gavriil, a doua zi după nașterea Sfintei Fecioare Maria (așadar, pe data de 9 septembrie) sunt pomeniți părinții ei (Sfinții Ioachim și Ana) etc. Potrivit aceleiași practici liturgice, a doua zi după sărbătorirea Pogorârii Sfântului Duh, sărbătorim Însăși Persoana Duhului Sfânt și, astfel, a doua zi de Rusalii este Lunea Sfântului Duh (denumirea oficială din calendar) sau Sfânta Treime – de vreme ce lucrarea Sfântului Duh nu poate fi despărțită de cea a Celorlalte două Persoane divine. În acest sens, deși întreaga viață a creștinului este consacrată iubirii și evlaviei față de Sfânta Treime (nefiind necesară o zi specială în această privință), totuși, respectându-se tradiția liturgică, s-a hotărât ca, a doua zi după Cincizecime, să se mărturisească liturgic faptul că săvârșirea acestui eveniment esențial s-a datorat iubirii Celui Care a binevoit să Se sălășluiască, pentru eternitate, în inimile tuturor celor care-L acceptă în viețile lor.
1.Ce sărbătorim de Rusalii?
Potrivit credinței creștine, Domnul Iisus Hristos le-a promis discipolilor Săi – Sfinților Apostoli – că, după Învierea și Înălțarea Sa la cer, El Îl va trimite asupra lor pe Duhul Sfânt, „Duhul Adevărului”, Care-i va întări, îi va îndruma, îi va asista în misiunea lor de propovăduire a credinței creștine în întreaga lume. Fără prezența iubitoare și ocrotitoare a Sfântului Duh, ei n-ar fi putut asuma o asemenea misiune (misiunea de a înnoi, spiritual și moral, omenirea întreagă, schimbând definitiv cursul istoriei), astfel încât Mântuitorul îi îndeamnă, înainte de a Se înălța de la ei, să nu-și înceapă imediat misiunea apostolică, ci să aștepte împreună, la Ierusalim, venirea Duhului divin asupra lor.
În Noul Testament, Sfântul Luca Evanghelistul (autorul Evangheliei ce-i poartă numele, precum și al cărții „Faptele Sfinților Apostoli”) relatează concis, dar într-un mod impresionant, evenimentul venirii Sfântului Duh asupra ucenicilor Domnului. Astfel, la 10 zile după Înălțarea lui Hristos, relatează Evanghelistul, „…când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Și erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbați cucernici din toate neamurile care sunt sub cer. Și (…) fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Și erau uimiți toți și se minunau zicând: iată, nu sunt aceștia, care vorbesc, toți galileeni? Și cum auzim noi, fiecare, limba noastră, în care ne-am născut? (…) îi auzim pe ei vorbind, în limbile noastre, despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!” (Faptele Apostolilor 2: 1-8; 11).
Duhul vine, așadar, în lume, nu doar pentru Sfinții Apostoli, ci pentru a rămâne, veșnic, cu noi și-n inimile noastre (potrivit făgăduinței Mântuitorului), dăruind misionarilor creștini din orice generație înțelepciunea deschiderii la dialog față de toți oamenii, indiferent de naționalitatea, limba ori contextul cultural în care aceștia trăiesc. Din ce motiv? Pentru că iubirea lui Dumnezeu, iubirea autentică, acceptă în mod necondiționat, orice persoană în unicitatea ei, incluzând și acele particularități empirice, contingente – precum rasa, naționalitatea, însușirile fizice sau psihice considerate ca „dizabilități” etc (particularități care, în aparență, constituie obstacole de nedepășit în relațiile interumane). Creștinismul ni se arată a fi, din această perspectivă, o religie prin excelență universalistă, contrară naționalismelor de tot felul, precum și oricăror altor ideologii favorizante ale segregaționismului sau discriminării. Duhul Sfânt îi învață pe Apostoli să vorbească în limbile interlocutorilor lor și, de asemenea, ne ajută pe noi toți să empatizăm cu semenii noștri diferiți (pentru că, da, toți suntem diferiți unii de alții, datorită unicității inalienabile a fiecăruia), să înțelegem perspectivele lor ieșind din închisoarea spirituală a propriilor noastre temeri și prejudecăți idolatrizate, să transformăm „zidurile” în punți de dialog și, potrivit îndemnului biblic, „să ne facem tuturor toate” (cf. I Corinteni9: 22).
2.Duhul Sfânt – Dăruitorul libertății…
Între religiile monoteiste (iudaism, creștinism, islam), credința creștină are particularitatea mărturisirii unui Dumnezeu unic în Ființă, dar întreit în Persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Ideea aceasta – tainică, paradoxală, atât de surprinzătoare în ordinea gândirii discursive – a unui Dumnezeu unic și treimic totodată constituie pentru creștini, alături de învățătura hristologică, supremul adevăr revelat: adevărul că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan4: 8; 16), nu doar în sens moral (nu doar în sensul că El Se raportează cu iubire infinită la creația Sa), ci și ontologic, prin caracterul Său tripersonal. Dumnezeu nu doar „are” iubire, ci El și „este” iubire, fiind, în esența Sa, trinitar – Dumnezeu este, așadar, Trei Persoane, Care-Și revarsă, în veșnicie, iubirea infinită Una față de Alta. Din această perspectivă, în acest mod ce transcende capacitatea de cuprindere a rațiunii noastre omenești, Duhul Sfânt, ca Persoană a Sfintei Treimi, este Dumnezeul nostru, împreună cu Tatăl și cu Fiul (Domnul Iisus Hristos), fiind consubstanțial cu Ei, dar rămânând o Persoană distinctă.
Neinsistând mai mult asupra considerațiilor de ordin dogmatic (problematică a cărei complexitate și profunzime teologică rămâne esența însăși a teologiei creștine din toate timpurile), ne vom opri în continuare asupra unor reflecții morale privindu-L pe Duhul Sfânt și modul în care lucrează El în viețile celor ce-L iubesc.
Duhul Sfânt este, fără îndoială, Duhul libertății – căci, ne spune Scriptura, „…unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Corinteni 3: 17) și, prin analogie, „vântul suflă unde voiește și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce” (Ioan 3: 8).
El este, de asemenea, Duhul iubirii (I Ioan 4: 16), al Adevărului (Ioan 14: 17), al curajului, al înțelepciunii (Isaia 11: 2), al oricărei aspirații autentice spre bine și frumos.
Duhul lui Dumnezeu NU este „un duh al robiei, spre temere”, ne spune explicit Apostolul, ci este „Duhul înfierii” (Romani 8: 15).
De aceea, toți cei îndrumați de Duhul spre patria cea din eternitate sunt: liberi, curajoși, iubitori, înțelepți, creativi și sinceri!
După ce-i spune lui Nicodim că „vântul suflă unde vrea…”, Mântuitorul Hristos adaugă: „astfel este cu oricine e născut din Duhul” (Ioan 3: 8).
Cât despre cei intoleranți care, și astăzi, ar dori ca focul din cer să-i mistuie pe „păcătoși” și pe „eretici” (așa cum, oarecând, Iacov și Ioan voiau să fie distruși samarinenii care nu-L primiseră pe Domnul în teritoriile lor)… ei bine, toți aceștia pot medita, cu atenție și sinceritate față de ei înșiși, la răspunsul Mântuitorului adresat lui Iacov și Ioan: „nu știți, oare, fiii cărui duh sunteți? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca9: 55).
Duhul Sfânt, Duhul Cel drag, Duhul libertății și al bucuriei este Dumnezeul nostru, împreună cu Tatăl și cu Fiul. El va rămâne, pe veci, cu noi și întru noi, fiindcă tot dorul nostru pentru armonie, frumusețe și adevăr Îl are, ca sens suprem, pe El. El va rămâne cu noi doar dacă-L acceptăm în viața noastră, deschizându-ne inimile prezenței Lui mângâietoare și puternice.
Să nu-L întristăm niciodată (Efeseni 4: 30), ci să-I rămânem credincioși, sporind în libertate, credință, nădejde și iubire, în blândețe, dar și în curaj și fermitate, în smerenie, precum și în demnitate, în orice virtute autentică, identificabilă prin darul discernământului duhovnicesc – care, da, tot de la Duhul ni se dăruiește.
