Autor: Elena Năstase
Există conflicte între generații? Părinți versus copii sau copii versus părinți? Mi se va spune că este un subiect perimat, dar m-am gȃndit, totuși, să ȋl supun atenției voastre. De foarte mulți ani, constat cu tristețe că generația tȃnără ȋși manifestă tot mai vehement disprețul și nepăsarea față de persoanele ȋn vȃrstă, pe care le consideră o povară pentru societate.
Ȋn adolescența mea, tinerii erau mai ponderați sau cel puțin așa ȋmi aduc eu aminte. Cel mai des se folosea expresia: ,,pensionarii cu fața la perete”, atunci când eram la cinema și se desfășura o acțiune care implica senzualitate sau amor ȋntr-o fază incipientă, pentru că ȋn acele timpuri nu existau secvențe sexuale, deoarece erau cenzurate.
După Revoluție s-a produs o schimbare radicală, ȋntr-un sens negativ, ȋn comportamentul și ȋn limbajul tinerilor față de generația ȋn vȃrstă și nu numai. De unde acest limbaj licențios și peiorativ la adresa celor mai ȋn vȃrstă? Probabil, din inconștiența vȃrstei, din cauza anturajului prost ales, din dorința de a ieși ȋn evidență sau și dintr-o proastă educație primită acasă.
Dacă părinții, ȋncă din copilărie nu le insuflă respectul, aprecierea și recunoștința față de batrȃnii noștri, atunci, sigur, lucrurile se ȋndreaptă ȋntr-o direcție greșită. Și când te gȃndești că generațiile ȋn vȃrstă de astăzi, dar tinerii de altădată, au creat această moștenire minunată, libertatea, sub toate formele ei, și de care, astăzi, profităm din plin! Există un proverb ȋn popor care circulă de sute de ani, ȋncă de cȃnd exista forma de conducere numită ,,Sfatul bătrȃnilor”, care ne arată cȃt de important este respectul pentru cei care au experiență de viață și ȋnțelepciune cȃștigate ȋn timp, și acest proverb spune: ,,Cine nu are batrȃni să-și cumpere”. Așa mare preț se punea pe caracterul, personalitatea și sfaturile lor!
Din punct de vedere psihologic, vȃrstnicii sunt persoane care pot face față cu ușurință oricărei provocări. Spre deosebire de tineri, bătrȃnii privesc lucrurile cu calm și analizează fiecare decizie pe care urmează să o ia. Putem spune că expresia: ,,Cine nu are bătrȃni să-și cumpere” poate reprezenta și un ȋndemn pentru persoanele tinere să devină suportul de care vȃrstnicii au nevoie.
Din păcate, trăim ȋntr-o societate ȋn care bătrȃnii nu mai sunt modele de viață ale tinerilor. Astăzi societatea apelează la modele promovate de media care, de cele mai multe ori, nu reprezintă niște repere la care să te raportezi. Dar toate acestea nu pot reprezenta o scuză pentru lipsa de respect manifestată fața de bătrȃnii acestei țări, bunicii și străbunicii noștri. Ceea ce se uită este că cei mai mulți vom trece prin acest proces biologic, ȋmbătrȃnirea și, sigur, nu ne dorim să trăim umilința la care sunt supuși după o viață de muncă, prin dispreț și cuvinte jignitoare, prin lipsa unei susțineri financiare care să le asigure bani pentru hrană și medicamente necesare supraviețurii.
Au muncit o viață ȋntreagă să ne crească, să ne asigure dreptul la educație, să ne ofere căldura unei familii și un trai decent. Acești bătrȃni, unii dintre ei fără prea multă școală, ascund adevărate lecții de viață și sunt exemple de inteligență venită din credința ȋn Dumnezeu și dintr-o moștenire ancestrală care, din păcate, s-a pierdut ȋn timp.
Tinerii debusolați, dornici de a accede cȃt mai repede ȋn funcții de conducere pe salarii mari și nemeritate sărind peste etapele necesare formării caracterului și capacității de a gestiona situații critice, nu găsesc rostul implicării persoanelor ȋn vȃrstă ȋn dezvoltarea lor ca persoane responsabile cu un rol important ȋn progesul societății.
Departe de mine de a emite judecăți de valoare, dar trebuie să punctez la generația tânără, generație de sacrificiu, blazarea cu care tratează viața și provocarile ei, capacitatea scăzută de a face față momentelor dificile. Tinerii au pretenții mari de la părinți, de la societate, dar nu vor să se responsabilizeze. Pentru mulți dintre ei școala este doar o posibilitate de a socializa și de a ieși ȋn evidență printr-un comportament extravagant, dar superficial, trăiesc ȋn ignoranță, dar reușesc să compenseze prin supraapreciere și o ȋncredere dusă pȃnă la absurd. Refuză ȋn mod constant orice autoritate, ironizeaza profesorii, creează conflicte cu ușurință și desconsideră sfaturile celor mai ȋn vȃrstă decȃt ei. Se simt ȋngrădiți și condiționați de un sistem care nu ȋi ȋnțelege și nu le oferă mecanismele conforme cu dorințele și pretențiile lor. Se rătăcesc ȋn spațiul acesta socio-politic lipsit de valori, ȋși pierd identitatea, și se refugiază ȋn lumea virtuală, internetul devenind o extensie a vieții lor, un mijloc de evadare din realitatea cruntă ȋn care trăim, fuga de responsabilitate, creearea unei existențe paralele.
Ȋn același timp, nu pot trece cu vederea și exemplele pozitive, tinerii care fac din educație un scop ȋn viață, care ne reprezintă cu succes la concursurile internaționale, tinerii care merg la biserică și pun preț pe dezvoltarea spirituală, care se dedică voluntariatului, dintr-o dorință profundă de a veni ȋn sprijinul celor cu nevoi speciale: bătrȃni, copii părăsiți de părinți, oameni ai străzii și alte categorii defavorizate.
Părinții duc o luptă continuă cu proprii copii, pentru a-i feri să repete greșelile lor. Ȋn timp, mulți dintre ei ajung la concluzia că binele cu forța nu se poate face și că, ei, copiii, trebuie lăsați să facă propriile greșeli, și dacă vor avea capacitatea de a ȋnțelege lecțiile de viață pe care le primesc, atunci le vor transforma ȋn motive de autodepășire și de creare a propriei personalități.
Nu cred că există un tipar după care poate fi educat un copil. Educația trebuie personalizată, dar, sigur există un cod al bunului simț universal valabil, și acesta poate fi o bază solidă ȋn dezvoltarea unui copil și ȋn formarea unui viitor adult matur, responsabil, cu o scară a valorilor bine definită. Se spune că primești ceea ce oferi. Dacă oferi atenție, educație, afecțiune și ȋncredere vei primi asemenea sau, măcar, o parte din ele. Dacă ai o suspiciune despre un lucru neconform cu principiile de educație personală și nu ȋi reproșezi ȋntr-un mod vehement, dimpotrivă ȋi acorzi încredere și șansa de a se ȋndrepta, atunci are toate șansele să o facă.
Procesul complex de educație ȋncepe ȋncă din pȃntecul mamei. Dacă mama este liniștită, iubită și fericită, copilul simte aceste trăiri ale părintelui și crește armonios. Educația unui copil poate fi ȋmpărțită ȋn trei etape bine delimitate:
Etapa ȋntȃi este cea care cuprinde perioada 1-8 ani, când copilului i se fac cunoscute regulile pe care trebuie să le respecte: “nu pune mâna acolo pentru că faci buba”, “trebuie să mănȃnci pentru a crește mare”, “nu strica jucăriile pentru că nu vei mai primi altele” etc.
Etapa a doua cuprinde perioada 8-12 ani și este o etapă a imitațiilor, cȃnd copilul asimilează ceea ce observă ȋn comportamentul părinților, devenind oglinda lor. Este perioada ȋn care copilul ȋși ȋndreaptă atenția către tată, care poate deveni un model pentru el.
Etapa a treia cuprinde perioada 12-18 ani, cȃnd părinții devin inspirație pentru copil.
Se consideră că există șapte mari greșeli pe care parinții le fac ȋn creșterea copiilor. Prima greșeală: protecția exagerată. Copilul devine bebeluș continuu, mama face totul: ȋl ȋmbracă, ȋl ȋncalță, ȋi dă să mănȃnce cu lingurița, deși este destul de mare, ȋncât să se hrănească singur și, astfel, devine un copil răsfățat care nu își dezvoltă abilitățile și care va avea un handicap față de alți copii. Copilul nu se mai luptă, primește totul fără niciun efort și crede că asta este starea de normalitate.
Cea de-a doua greșeală este lipsa iubirii sau nemanifestarea ei ȋntre părinți, conflictele permanente, certurile și limbajul urât nasc traume ȋn sufletele copiilor. Ce se petrece ȋntr-o căsnicie se reflectă ȋn viața copilului. Dincolo de orgoliile personale, relația dintre părinți trebuie prezentată ȋntr-o lumină frumoasă, certurile trebuie să aibă loc dincolo de privirea copilului.
Cea de-a treia greșeală este lipsa credinței parinților, lipsa unor valori morale dobândite prin credință. Copilul trebuie să simtă că apropierea de Dumnezeu ȋi dă putere și ȋncredere ȋn propriile forțe. Mersul la biserică, spovedania și ȋmpărtășitul ȋi dezvoltă iubirea, compasiunea, dorinta de a face bine, calități care se pot transforma ȋn virtuți, asigurȃndu-i o dezvoltare psiho-emoțională armonioasă.
A patra greșeală pe care o fac părinții este folosirea cuvintelor cu energie negativă.
Există o obișnuință a părinților de a-și blestema copiii, de a se jura pe ei și de a-i da necuratului, astfel fiecare cuvânt rostit ajunge ȋn mintea și inima copilului, care ȋși ia energia din aceste cuvinte și devine un receptor cu vibrație negativă care aduce după sine tristețe și frustrări, dar și un emițător de aceeași energie cu vibrație joasă.
Cea de-a cincea greșeală este neimplicarea părinților ȋn viața copiilor din lipsă de timp. Acordă mai mult timp carierei și ȋncearcă să compenseze lipsa lor prin cadouri costisitoare care să ȋi țină ocupați și care să le creeze satisfacție, dar, ȋn același timp, creează și dependență, ceea ce este un lucru extrem de negativ ȋn dezvoltarea unui copil. Părinții trebuie să se implice ȋn nevoile emoționale ale copiilor lor, să le devină prieteni, confidenți. Bonele și bunicii nu pot ȋnlocui dragostea părinților, oricȃt s-ar strădui! Fiecare ȋși are rolul lui ȋn viața unui copil, există o interdependență ȋntre aceștia¸dar nu trebuie să se substituie unul altuia.
A șasea greșeală este neiertarea și pedepsirea exagerată care provoacă răni ȋn inimile copiilor și care duce, uneori, la răzvrătire. Brațele părinților trebuie să fie mereu deschise!
A șaptea și ultima greșeală este cea ȋn care părinții iau decizii ȋn locul copiilor transferȃnd neȋmplinirile lor ȋntr-o povară pe umerii acestora. Și, astfel, se trezesc ȋn situația ȋn care trebuie să ȋmplinească visurile părinților, iar de cele mai multe ori nu se regăsesc ȋn acestea.
Ideal ar fi ca părinții să ȋși susțină copiii să ia propriile hotărȃri, acest lucru fiind un examen al maturității. Deseori, părinții își creionează copilul ideal și, ȋn timp, dacă așteptările lor nu se confirmă, dezamăgirile sunt pe măsură. Da, există persoane adulte depășite de pretențiile și nevoile tinerilor, de tehnologiile avansate, de spiritul lor neliniștit, extravagant și de dorințele lor de a se ȋmbogăți peste noapte, fără a depune niciun efort. Oare știm cu adevărat să vorbim cu copiii noștri? Cu tendințele actuale, timp prelungit ȋn fața calculatorului și lipsa de timp, ne ȋmpiedică să descoperim tulburările de comportament care pot duce la boli grave.
Nu cred că există conflicte majore ȋntre generații, ci doar o lipsă de comunicare, o incapacitate a adulților de a se adapta ȋn universul tinerilor de azi, chiar dacă este lipsit de valori, și o incapacitate de a accepta lipsa unui tipar prestabilit ȋn educația copiilor. Nu putem ȋncadra tinerii ȋntr-un stereotip, dar am constatat o caracteristică generală – oboseala cronică. Unii îți creează impresia că s-au născut gata obosiți și lipsiți de vlagă, iar alții, ȋntr-un procent mai mic, dimpotrivă, suferă de un exces de energie pe care nu știu să o canalizeze ȋntr-o direcție pozitivă. Se dă o luptă continuă ȋntre această fatigabilitate cronică și dorința lor de a fi parte din nebunia generației, pentru că, altfel, riscă să fie excluși din ,,turmă”. Au o percepție deformată asupra realității ȋn care trăiesc.
Da, sunt neȋnțelegeri ȋntre generații și au fost dintotdeauna! Acestea se regăsesc în mentalități diferite, prejudecăți și de-o parte și de cealaltă, neputința de acceptare a schimbărilor radicale ȋn gȃndire. În antiteză, sunt și lucruri care s-au transmis de la o generație la cealaltă și care au aceeași valoare de sine stătătoare, indiferent de schimbările socio-politice, și acestea sunt: credința, omenia, bunătatea, dragostea. Nu putem să le dăm altă conotație ȋn funcție de vremurile pe care le trăim, pot căpăta forme diferite, dar esența este aceeași.
Da, există conflicte între generații, dar nu sunt insurmontabile. Conflicte au existat dintotdeauna și este normal, atȃt timp cât există diferențe de opinii, de educație, de mentalități, de facilități și de principii de cum trebuie trăită viața. Suntem caractere diferite și unice, nu o să ne potrivim niciodată. Fenotipul fiecărui om este diferit și unic. Ne salvează capacitatea de adaptabilitate, de toleranță, dar și disponibilitatea la compromisuri. La generațiile tinere se constată o răzvrătire permanentă ȋmpotriva propriului destin, ȋmpotriva oricărui fel de autoritate, ȋmpotriva unei societăți superficiale care nu oferă șanse egale tuturor membrilor ei.
Se începe revolta împotriva societății. Apare dorința de a schimba lumea şi de a distruge structurile existente. Problemele apar atunci cȃnd nu pun nimic ȋn locul structurilor distruse sau, dimpotrivă, pun anarhie, negarea valorilor existente dovedite și neputința de a crea un sistem al valorilor care să ȋi reprezinte. Din ce ȋn ce mai puțini dintre ei conștientizează cȃt de important este să-și exercite dreptul la educație, au pretenții mari fără a oferi nimic ȋn schimb, atrag atenția, majoritatea dintre ei, prin excese de tot felul: internet, alcool, droguri, jocuri de noroc, violența verbală și fizică, excese care creeează dependențe.
Lipsa unui mediu stabil, a afecțiunii părinților care sunt plecați la muncă ȋn străinătate, creează un dezechilibru psiho-emoțional, care duce, uneori, la deviații de comportament, izolarea lor față de comunitate accentuează un puternic complex de inferioritate, creează depresii și le distruge sentimentul de apartenență. Aceștia duc o luptă permanentă cu ei ȋnșiși, cu dorințele lor utopice și cu neputința de a se adapta ȋntr-un sistem, care, din start, ȋi discriminează.
Disprețul unora față de persoanele ȋn vȃrstă, față de neputința lor fizică și uneori intelectuală, ne fac să credem că uită cu desăvȃrșire că și ei vor ȋmbătrȃni și vor fi ȋn aceeași situație, obligați să suporte consecințele propriilor hotărȃri, fapte și atitudini, dar, posibil, cu un plus de aroganță, din partea generațiilor următoare: fii, nepoți.
Din păcate, proverbul romȃnesc despre care am vorbit mai devreme: ,,Cine nu are batrȃni să-și cumpere”, nu ȋși mai gasește rostul ȋn aceste zile, cȃnd lipsa recunoștinței este pusă la rang de virtute.
Respectul pentru părinți și bunici trebuie să fie o condiție sine qua non a existenței fiecăruia dintre noi, s-au străduit să ne ofere o viață mai bună decȃt au avut-o ei, lipsită de griji. Este ȋn detrimentul nostru să-i desconsiderăm, să ȋi blamăm, să dăm dovadă de un egoism exacerbat și să ȋi socotim vinovați pentru nereușitele noastre, pentru neputința noastră de a ne adapta ȋntr-o societate cu standarde nepotrivite pentru pretențiile noastre.
Dar, spre bucuria noastră, putem vorbi și despre situații fericite, aflate la polul opus. Sunt și elevi care excelează la ȋnvățătură, olimpici internaționali, dar care sunt și din așa zisele ,,găști”, unde, oricum, nu se regăsesc, sunt izolați și catalogați peiorativ: tocilari și, astfel, devin indezirabili. Important este că, prin acești elevi care fac cinste poporului roman, avem o speranță ȋn ceea ce privește viitorul acestei țări.
Poate, unii părinți, ȋn fuga lor dupa bani, au uitat să ofere copilor lor dragostea și atenția de care aveau nevoie, au uitat să le insufle dragostea fața de Dumnezeu, cu ajutorul căreia puteau dobȃndi celelalte daruri: bunătate, răbdare, toleranță, respect și ȋncredere. Trăim ȋntr-o lume distopică, și acest lucru își pune amprenta asupra atitudinii și comportamentului oamenilor, ȋn general, dar, mai ales, asupra tinerilor care ȋncearcă să facă față unor cerințe compatibile cu normalitatea parinților, dar care nu corespund normalității lor. De multe ori, părinții ȋncearcă să ȋi modeleze după un standard personal, uneori depășit și, astfel, nu le oferă posibilitatea de a-și dezvolta propria personalitate, ȋn limita bunului simț.
Spre deosebire de părinții lor, generațiile tinere din zilele noastre au un univers ȋntreg de posibilități pe care nu știu să le gestioneze ȋn favoarea lor. Vulnerabili la toate tentațiile acestei lumi moderne, se rătăcesc cu ușurință prin labirintul vieții și nu găsesc repere după care să se ghideze.
Există o răzvrătire permanentă ȋmpotriva oricărei forme de autoritate. Mulți dintre ei nu au ȋncredere ȋn propria persoană, nu comunică, se refugiază ȋn lumea virtuală și au un comportament antisocial, creându-și un univers personal, paralel, ȋn care sunt altfel decȃt ȋn realitatea de zi cu zi, unde găsesc ȋnțelegere, apreciere și curaj, fără a fi judecați.
Ar trebui să fie o competiție continuă cu propria lor neputință, cu cei care ȋncearcă să le pună bariere, cu societatea care le pune etichete și care ȋncearcă să ȋi ȋncadreze ȋn niște tipare prestabilite, dar care nu le oferă posibilitatea de a se forma emoțional, psihologic, astfel încȃt să ȋși dezvolte stima de sine care să le ofere ȋncredere și dorință de autodepășire. Stima de sine a copilului este principalul ingredient al succesului!
Chiar dacă, uneori, părinții, bunicii noștri sunt depașiți de situatie, au idei preconcepute, nu se pot adapta la lumea aceasta nebună ȋn care trăim, să nu uităm să ȋi cinstim așa cum se cuvine, să ȋncercam să adaptăm sfaturile lor la nevoile și pretențiile societății prezente, să nu ignorăm experiența lor de viață și să le dăruim iubire necondiționată. De asemenea, cred că părinții trebuie, uneori, să se retragă și să accepte că cea mai bună metodă de a-și ajuta copiii să lupte cu greutățile vieții este să ȋi lase să facă propriile greșeli, pentru că, astfel, ȋși pot ȋnvăță lecțiile de viață. Greșeala este parte din procesul de ȋnvățare. Nu aștepta de la copilul tău să fie ca tine sau cum îți dorești tu să fie. Ajută-l să devină el ȋnsuși!
Părinții merită respectul tinerilor indiferent de situație, numai și pentru faptul că le-au dat viață, iar tinerii trebuie să cȃstige respectul prin muncă, atitudine și comportament responsabil, chiar dacă nu au un sistem de valori bine definit, pentru că societatea le oferă modele superficiale. Omul își formează caracterul ȋnfruntȃnd realitățile vieții, dar unii părinți, dintr-o dorință exagerată de a le oferi copiilor tot ceea ce nu au avut ei ȋn copilărie, nu fac decȃt să le hrănească artificial sentimentul că totul li se cuvine și că nu sunt obligați să facă ceva pentru a merita tot ceeea ce li se oferă ȋn exces și, astfel, se naște sentimentul de autosuficiență. Suntem părinți și avem slăbiciuni, tindem să ȋndeplinim toate capriciile copiilor și acest lucru se dovedește deficitar pe termen lung.
Sunt purtați de brațele părinților pe valurile vieții și, astfel, nu reușesc să se maturizeze, să ȋși asume provocările specifice vȃrstei care să le ofere șansa la o stabilitate psiho-emoțională și financiară. La unii dintre ei, ȋncrederea de sine este direct proporțională cu suma banilor din buzunar. Ȋn spatele unei atitudini arogante și independente se ascunde, de cele mai multe ori, un sentiment al valorii de sine exagerat. Starea de autosuficiență, care blochează procesul de dezvoltare, izolează și taie punțile de comunicare cu ceilalți, reprezintă o barieră autoimpusă ȋn calea dezvoltării personale continue.
Autosuficiența aduce după sine o libertate greșit ȋnțeleasă, libertatea de a crede că poți sfida regulile jocului și, astfel, poți desconsidera oamenii din jurul tău cu o lejeritate dusă la absurd. De asemenea, ȋți poate crea falsa impresie că poți deține adevărul absolut și că părinții pot fi șantajați emoțional și manipulați să ȋți accepte condițiile exagerate.
Educația potolește instinctul. De aici se naște ȋntrebarea: dacă este bine sa mergi pe principiul conform căruia trebuie să fii prietenul copilului tău sau să îți exerciți, uneori coercitiv, ȋn cazuri extreme, calitatea și datoria de părinte care ȋncearcă să ȋși educe copilul ȋn spiritul respectului, al responsabilității și al conștientizării că dacă nu ești ,,bine echipat” și bine ancorat ȋn realitate riști șansa de a reuși în viață?
Copilul, de cele mai multe ori, este oglinda familiei ȋn care crește. După educația pe care o primește, el poate ajunge pentru părinții lui răsplata sau pedeapsa. Defăimarea unui părinte de către celălat, ȋn familiile monoparentale, poate induce comportamente deviante la copii. De asemenea, ȋncercarea de a compensa lipsa unui părinte prin îndeplinirea tuturor capriciilor, se dovedește deficitară pe termen lung.
Studii recente susțin că pedepsirea copiilor nu face decât să dezvolte un comportament negativ, să ȋntrețina furia și o atitudine defensivă. Pedepsele nu educă, indiferent de metoda de coerciție aleasă, ci complică lucrurile, ȋi ȋndepărtează pe copii de părinți.
Psihologul Laura Markham crede că părinții care își pedepsesc copiii izolȃndu-i ȋn camera lor, ȋi fac pe aceștia să creadă că sunt ȋndepărtați și abandonați, lăsați singuri cu temerile și nesiguranțele lor. ,,Această pedeapsă ȋn vogă printre părinții zilelor noastre ar trebui ȋnlocuită cu o perioadă ȋn care părintele să ȋncerce să descopere, alături de copil, problemele din spatele unui anumit tip de comportament”, ne spune psihologul Laura Markham.
Iubirea necondiționată și declarată prin vorbe și gesturi, pe care părinții o arată copilului poate precede orice altă regulă de creștere și educare a copilului. Excluderea pedepselor nu echivalează cu renunțarea la a impune limite copiilor, care ȋnseamnă cu totul altceva. Ei trebuie să conștientizeze că nu totul este permis, că vorbele și faptele nepotrivite au consecințe.
,,Oferă tuturor tinerilor un pachet de ,,limite sănătoase” pe care ei le urăsc, dar care sunt precum brațele invizibile ale unui părinte, te feresc de riscul de a-ți face prea mult rău”, ne sfătuiește Ieromonahul Hrisostom Filipescu ȋn cartea sa: ,,Trăiește frumos, iartă la timp și iubește cu adevărat”.
Limitele se impun prin oferirea constantă de explicații. Copilul trebuie să ȋnțeleagă de ce nu trebuie să facă un anumit lucru. Fiecare interdicție trebuie urmată de o explicație. Cu cȃt ȋnțeleg mai bine de ce li se impun anumite limite, cu atȃt vor fi mai dispuși să le accepte.
Nu cred că există un arhetip al educației, dar cred că cei șapte ani de acasă pot fi un reper la care să ne raportăm și la care să venim cu completări. Ei pot fi hotărȃtori ȋn comportamentul unui viitor adult și pot fi singurul pașaport recunoscut ȋn lume. De asemenea, profesorii pot veni ȋn completarea celor șapte ani de acasă printr-o disciplină specifică ȋnvățămȃntului care să ȋi responsabilizeze și să le dezvolte dorința de explorare și de autodepășire. Dacă au la bază o fundație temeinică, construită pe sfaturile părinților, pe capacitate intelectuală și pe intuiție, copiii de astăzi, adulții de mȃine vor ști cum să gestioneze factorii imprevizibili, să se adapteze la situații critice și să reușească să ia decizii corecte și avantajoase personal, să își asume statutul de persoană adultă și matură.
Este normal să existe și ,,derapaje” specifice fiecărei vȃrste, important este să poată reveni pe linia de plutire. Părinții și copiii trebuie să se găsească ȋntr-o permanentă conexiune care să depășească toate barierele.
Janusz Korczak – pedagog polonez, scriitor, doctor și activist social ne ȋndeamnă astfel: „Iubește-ți copilul în orice ipostază, netalentat, ghinionist, adult. Vorbind cu el, fii fericit fiindcă copilul e o sărbătoare, care încă se desfășoară în viața ta.”
Să nu uităm că părinții ȋși lasă amprenta asupra vieții copiilor lor, și aceasta nu se va șterge niciodată, putând deveni o amintire frumoasă sau, dimpotrivă, un coșmar care ȋi va urmări toată viață. Fiecare copil este un univers diferit și unic. Traumele din copilărie lasă urme, răni care se cicatrizează, dar nu dispar niciodată, înveți să trăiești cu ele. Important este să transformi cicatricile ȋn medalii de aur.
Nu aștepta de la copilul tău să fie ca tine sau cum ȋți dorești tu să fie. Ajută-l să devină el însuși! Ajută-l să ȋnțeleagă ca greșeala este parte din procesul de ȋnvățare. Protecția excesivă a copilului din partea părinților poate duce la formarea unul adult anxios. Creează un cadru cultural și spiritual pentru copilul tău, așază-l pe Dumnezeu ȋn inima lui și, astfel, va fi mai puternic!
Ȋn prezent, se ȋncearcă crearea unei punți de legătură ȋntre generații, prin organizarea de tabere speciale pentru familii, unde primesc consiliere ȋn deprinderea abilităților de gestionare a conflictelor. Tot ȋn aceste tabere ȋnvață să comunice unii cu ceilalți, să găsească un limbaj comun. De asemenea, există ateliere de dezvoltare personală unde ȋși descoperă abilitațile, ȋnvață să ȋși depășească complexele și să se simtă bine ȋn propria piele.
În concluzie, acest articol nu se vrea a fi o prezentare exhaustivă a acestui subiect controversat, mult discutat, dar mereu de actualitate. Este un subiect ofertant, complex care poate implica multe păreri, divergențe, dar cred că se poate ajunge la un numitor comun care să avantajeze ambele părți implicate: părinții și copiii.
Cum există un cod al bunelor maniere, poate exista și un cod nescris al unei bune educații. Pot exista niște reguli generale care pot fi aplicate tuturor, dar pot exista și reguli care trebuie personalizate fiecărei tipologii de adolescent.
,,Nu vă educați copiii să fie bogați, educați-i să fie fericiți, astfel ȋncȃt ei să vadă valoarea lor și nu prețul lor”, ne spune Papa Francisc, iar îndemnul său poate fi un punct de plecare ȋn educația copiilor.
Educația este ca eleganța, dacă nu o ai, nu te poți preface.
Un lucru este sigur, generația tinerilor de după anul 1990, numită de către scriitoarea britanică Claire Fox ȋn carte ,,I find it ofenssive“ ( ,,Mă ofensează”), generația ,,Fulgilor de nea”(,,Snowflake Generation”), este ȋn derivă, nu se regăsește ȋn niciun sistem de valori și nu acceptă cu usurință sau, uneori, deloc, regulile prestabilite de societate, refuză ȋn mod constant să facă parte dintr-un tipar, sunt fragili emoțional și nu reușesc, de cele mai multe ori, să își creeze propria identitate, ceea ce ȋi face vulnerabili.
Vulnerabilitatea trezește ȋn ei simțul de conservare exacerbat care ȋi ȋndreaptă către izolare și, astfel, se pierde o parte din generația de viitor a țării!
Peste toate aceste neajunsuri s-a suprapus perioada pandemiei, o experiență unică pentru fiecare dintre noi, dar trăită diferit de fiecare individ ȋn parte.
Pe de-o parte, tinerii debusolați care sunt obligați să trăiască o perioada lungă de timp ȋn izolare și care acumulează frustrări, furie și dorință de răzvrătire, și, pe de altă parte, tinerii pentru care realitatea virtuală este propriul lor univers și, astfel, această perioadă nu schimbă cu nimic lucrurile, dimpotriva le dă o notă de normalitate.
Furia este o emoție naturală care poate fi educată.
Școala online, izolarea prelungită și restricțiile obligatorii duc la accentuarea analfabetismului funcțional. Lipsa contextelor interpersonale este o piedică ȋn dezvoltarea inteligenței emoționale și relaționale pentru mulți dintre tinerii noștri aflați ȋn perioada de explorare și descoperire personală. Se naște un conflict ȋntre așteptări și realitate. Dacă asistăm pasiv la toate aceste trăiri și reacții ale tinerilor, suntem moral, vinovați.
Visurile și realitatea trăiesc ȋn lumi diferite.
Ȋn ultimul timp, se vorbește tot mai mult despre bullying-ul școlar care afectează tot mai mulți tineri. Adolescenții de astăzi trăiesc ceea ce am trăit, unii dintre noi ȋn copilărie, dar nu la nivel de conștientizare. Ȋn zilele noastre acest fenomen are dimensiuni și urmări greu de gestionat, care lasă urme adȃnci ȋn sufletul și mintea celor implicați, avȃnd modificări periculoase asupra dezvoltării personale.
Ȋn perioada pandemiei acest fenomen s-a mutat și ȋn online, unde mulți tineri ȋși creează o mască socială, unde sunt cine vor ei să fie. Ȋn realitatea de zi cu zi ești cel care poți să fii, fără ȋnchipuiri.
Viața nu este ceea ce ți se ȋntȃmplă, ci felul cum alegi să trăiești.
