Autor: Elena Năstase
“În vremea aceea, după ce S-a sculat din morţi, Iisus a stat în mijlocul ucenicilor Săi şi a grăit către ei: pace vouă! Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau în sine că văd un duh. Dar El le-a grăit: ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce vi se ridică astfel de gânduri în inimile voastre? Priviţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că un duh nu are carne şi oase, cum Mă vedeţi pe Mine având. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Deci încă necrezând ei de bucurie şi de mirare, El le-a zis: aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei I-au pus înainte o bucată de peşte fript şi un fagure de miere. Şi luând, a mâncat în faţa lor. Apoi a zis către ei: acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, pe când eram cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în proroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile. Şi iarăşi le-a spus: aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi; iar în numele Lui să se propovăduiască pocăinţa, spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Iar voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; însă voi să şedeţi în cetatea Ierusalimului, până când vă veţi îmbrăca cu putere de Sus. Apoi i-a dus afară în Betania şi, ridicându-Și mâinile Sale, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de dânşii şi S-a înălţat la Cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în Biserică, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin!”- Ev. Luca 24, 36-53
Ȋncepȃnd din secolul patru, Ȋnălțarea Domnului se sărbătorește, atȃt în Biserica din Răsărit, cȃt și ȋn cea din Apus, într-o zi de joi, la 40 de zile după Paști.
Ȋn vechime, Ȋnălțarea Domnului era sărbătorită ȋmpreună cu Rusaliile la 50 de zile după Ȋnvierea lui Hristos. Cea mai veche mențiune despre Ȋnălțarea Domnului o găsim ȋn lucrarea „Despre sărbătoarea Paștilor”, alcătuita ȋn anul 332 de către Eusebiu din Cezareea.
Spre sfȃrșitul secolului al patrulea, ȋnceputul secolului al cincilea această sărbătoare a fost despărțită de cea a Pogorȃrii Duhului Sfȃnt ( Rusaliile) și a fost stabilită pentru totdeauna ȋn calendarul bisericesc la 40 de zile de la Ȋnviere.
Semnificația Ȋnălțării Domnului nu este legată strict de fenomenul ȋn sine, ci este expresie a preamăririi cerești a lui Hristos, ridicat Prin Înviere, la dreapta lui Dumnezeu.
Spiritualitatea Ȋnălțarii se întemeiază pe speranță. După ȋnviere, Iisus s-a arătat de mai multe ori, în diferite locuri, ucenicilor și celorlalți oameni care l-au cunoscut și au crezut că El este Mesia. Prima care l-a văzut a fost Maria Magdalena, apoi a fost văzut și de Apostoli.
Prin Ȋnălțare Hristos Dumnezeu iese din lume, pregătind totodată venirea Duhului Sfȃnt pe Pămȃnt, după zece zile, atunci cȃnd se sărbătoresc Rusaliile sau Cincizecimea, cȃnd prin pogorȃrea Duhului Sfȃnt peste Apostoli, aceștia s-au transformat ȋn misionari ȋndrăzneți și ȋnțelepți, care au răspȃndit învățătura creștină în toată lumea.
Ȋn această zi, Mȃntuitorul nostru Iisus Hristos s-a ridicat la ceruri de pe Muntele Măslinilor. La această minune au mai luat parte Apostolii și cei doi îngeri. Aceștia din urmă le-au vorbit apostolilor despre cea de-a doua venire a lui Hristos, și le-a cerut să nu fie copleșiti de durerea despărțirii de Mântuitor.
„Voi ruga pe Tatăl să vă trimită un alt Mȃngȃietor ca să fie cu voi în veci”, le-a promis Iisus, Apostolilor.
Această sărbătoare mai este cunoscută și sub numele de Ispas, care vine de la cuvȃntul de origine slavonă Supasu care ȋnseamnă Mȃntuitorul. Ȋnăltarea Domnului marchează ziua ȋn care creștinii se salută unul pe celălalt cu „Hristos S-a Ȋnălțat!” și „Adevărat S-a Ȋnălțat!”
Este sărbătoarea prin care Biserica face referire, ȋn fiecare an, la ultimele evenimente din viața pămȃnteană a Mȃntuitorului, cȃnd se ȋncheie misiunea Sa de răscumpărare a neamului omenesc din robia morții și a păcatului.
Sărbătoarea a dobȃndit o importanță deosebită după ce Sfȃnta Ȋmpărăteasa Elena, mama Sfȃntului Constantin cel Mare, a construit o biserică măreață pe Muntele Măslinilor, de unde se ȋnălțase Domnul.
Nu ȋntȃmplător, sărbătoarea Ȋnălțării Domnului, are loc la 40 de zile de la Ȋnviere. Cifra patru este des ȋntȃlnită în scrierile bisericești: ea reprezintă cele 4 evanghelii, cele patru colțuri ale lumii, 4 anotimpuri, 4 faze ale lunii, cele 4 vȃnturi, cei 4 stȃlpi ai universului și așa mai departe.
Numărul 40 are¸ de asemenea, multe semnificații religioase, este considerat numărul așteptării, al pregătirii, al încercării și al pedepsei: David și Solomon au domnit cȃte 40 de ani; legămȃntul lui Noe urmează după 40 de zile de potop; Moise a fost chemat la Dumnezeu la vȃrsta de 4o de ani și rămȃne pe muntele Sinai timp de 40 de zile; evreii rătăcesc 4o de ani în pustiu; Iisus este dus la Templu după 40 de zile da la Naștere și predică timp de 40 de luni, ȋnvie din morți după 40 de ore și se Ȋnalță la Cer după 40 de zile. Se spune că sufletul celui adormit rămȃne 40 de zile pe pămȃnt ȋnainte de marea trecere.
Un element important din natură ȋntȃlnit foarte des ȋn viața Mȃntuitorului este muntele. Pe munte S-a născut, pe munte S-a schimbat la față, pe munte a fost răstignit și tot de pe munte S-a ȋnălțat la cer.
Nu putem să nu ne întrebăm de ce Hristos a iubit atȃt de mult muntele? Ce simbolizează muntele? Ȋnălțime, apropierea de cer, de Ȋmpărăția lui Dumnezeu, iar valea poate fi simbolul lumii, poate fi asociată cu durerea, cu păcatul, cu neputința, cu ȋntunericul din sufletele noastre. De aceea Iisus Hristos se ruga pe munte, mai aproape de cer, de Dumnezeu și ținea predicile la loc de șes, ȋn mijlocul durerilor și păcatelor oamenilor, dăruindu-le alinare, dar și posibilitatea de a alege „muntele” ca urcuș duhovnicesc spre desăvȃrșire.
Ȋn activitatea mesianică a lui Hristos, elementele naturii au un rol important ȋn transmiterea Cuvȃntului lui Dumnezeu. Ele sunt simboluri ale vieții, fac legătura ȋntre om și Dumnezeu, ȋntre spirit și materie, ȋntre mărginit și nemărginit.
Faptul ca omul a fost creat pentru veșnicie este susținut de Ȋnălțarea cu trupul la cer a Mȃntuitorului, care se ȋnfățișează Tatălui nu numai ca Fiu al Său, ci și ca om, fire pe care și-a asumat-o atunci cȃnd s-a ȋntrupat ȋn pȃntecele Fecioarei Maria.
Nașterea, Patima, Ȋnvierea și Ȋnălțarea sunt evenimentele văzute ȋn viețuirea ca om a Răscumpărătorului nostru, care, după intrarea ȋn Slava Sa – continuă misiunea de spiritualizare a omenirii răscumpărate, prin Duhul cel Sfȃnt, cea de a treia persoană a Sfintei Treimi care, pogorȃndu-se ȋn „limbi de foc” la Cincizecime, a ȋnsemnat cu flacăra Sa ȋnceputul Bisericii și drumul propovăduirii Adevărului.
Ȋn urma hotărȃrilor Sfȃntului Sinod al Bisericii Ortodoxe din anii 1999 si 2001, Ȋnălțarea Domnului a fost consfințită ca zi a Eroilor și ca sărbătoare națională bisericească. Ȋn această zi, bisericile romȃnesti din țară și din străinătate sărbătoresc pe toți eroii romȃni care au căzut pe cȃmpul de luptă pentru credință, dreptate, ȋntregirea neamului și apărarea țării.
Rugăciunea este una dintre condițiile sine qua non pentru orice creștin. Prin rugăciune mintea se ȋnalță la cer, sufletul dobȃndeste pace și trupul, verticalitate.
Ȋnălțarea minții la cer nu presupune rugăciuni citite mecanic o perioadă îndelungată de timp, trebuie să trăiești în rugăciune.
Părintele Arsenie Papacioc exprimă ȋntr-o propoziție scurtă, dar profundă tot ce poate fi o rugăciune într-un timp: ,,O clipă poate fi un timp, o rugăciune poate fi un oftat!”
Este adevărat că, uneori poți dobȃndi tărie ȋn credință și putere în rugăciune, doar prin exercițiu, care presupune repetiție și care poate fi lipsită de concentrare, dar persistȃnd ȋn rugăciune poți primi ȋn dar capacitatea de a depăși orice gȃnd care te poate tulbura și care ȋți distrage atenția.
Se spune că atunci cȃnd te rogi, vorbești cu Dumnezeu, dar cȃnd meditezi, vorbește Dumnezeu cu tine. Ȋn rugăciune, chiar dacă trupul este drept, sufletul trebuie să fie ȋn genunchi.
De asemenea, rugăciunea nu este numai despre dorințe, ci, ȋn primul rȃnd, despre mulțumire, apoi despre iertare și despre dăruire. Dăruind vei dobȃndi!
Cȃnd te rogi pentru tine și familie, pentru prieteni, dar, mai ales, pentru dușmani și o faci din tot sufletul, cu toată dragostea ta, atunci vei simți cu adevărat Puterea lui Dumnezeu și ce înseamnă să fii creștin ȋn adevăratul sens al cuvȃntului.
Fără rugăciune, viața este tristă și pustie.
Rugăciunea este darul nostru pentru Dumnezeu, dar, poate părea un paradox, este, ȋn primul rȃnd, unul din darurile lui Dumnezeu pentru noi.
Să ne bucurăm de acest dar si să dăm Slavă lui Dumnezeu!
Credința, virtutea care ȋnnobilează sufletele noastre, și, implicit, rugăciunea pot să facă pe om mai puternic decȃt toate nenorocirile vieții!
Atunci se vor împlini asupra noastră, în toată plinătatea lor, cuvintele condacului în cinstea marelui praznic de astăzi al Înălţării Domnului: „Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase Dumnezeul nostru, nicidecum despărţindu-Te, ci rămânând nedepărtat şi strigând celor ce te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”. Amin!
În ziua de Ȋnălțare, ȋn popor se spune că este și Paștele Cailor sau Joia Iepelor. Conform unei legende populare, la nașterea lui Iisus în grajdurile lui Crăciun, boii au fost blȃnzi și liniștiți, dar caii au fost nărăvași. Atunci, Maica Domnului i-ar fi blestemat să nu fie sătui decȃt în ziua de Ispas sau Înălțare, adică în joia din săptamȃna a șasea de după Paști, căreia i s-a spus și „Paștele Cailor“. Cu timpul, expresia „la Paștele Cailor“ a ajuns să ȋnsemne nu „mai tȃrziu“ sau „altă dată“, ci „nicicȃnd“, echivalentă cu la „Sfȃntu’ Așteaptă“.
Este ultima zi ȋn care se mai pot ȋnroși ouă.
OBICEIURI
„ Ziua Ȋnăltării se mai numește și Ispasul, fiind una dintre cele mai vechi sărbători creștine. Este dedicată personajului mitic cu același nume care, ȋn tradiția populară romȃnească, ar fi asistat la Ȋnălțarea Domnului. Ispas, ca personaj, este văzut de popor ca un om vesel și, din acest motiv, credincioșii caută și ei să fie veseli ȋn această zi.
De Ispas romȃnii fac pomeni pentru morți, ȋmpărțind ouă roșii, cozonac, pȃine caldă, brânză, ceapă verde și rachiu. Casele și mormintele sunt ȋmpodobite cu crengi de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuștean. Ȋn unele locuri, de Ispas se taie mieii și se ȋnseamnă vitele cu vopsea pe blană și cu crestături pe urechi.”
