Autor: Nicoleta Ruba
Cele dintâi proiecte majore de înfiinţare şi susţinere a unor instituţii în folosul orbilor din ţara noastră îi aparţin aristocratei ce avea să fie cunoscută ca Regina Elisabeta a României.
Pauline Elisabeth Ottilie Luise von Wied, născută în Germania la 29 decembrie 1843 ca principesă de Wied, s-a căsătorit în 1869 cu principele domnitor, ulterior, regele Carol I al României. Din tinereţe, a făcut dovada unor înclinaţii artistice şi preocupări caritabile. Ca regină, s-a implicat cu pasiune în planuri de ajutorare şi emancipare prin instruire, muncă, protecţie socială şi asistenţă medicală a felurite categorii umane vulnerabile sau marginale: orfanii, invalizii de război, văduvele, fetele sărace, surzii şi deficienţii de vedere. Pentru acest din urmă grup, al orbilor şi al slabvăzătorilor, a dezvoltat o energie aparte. A fost influenţată în această atitudine de prietenia cu poeta franceză Berthe Galleron, lipsită de vedere de la doisprezece ani, autoarea volumului de versuri „Dans ma nuit”. Soţul ei, arhitectul Albert Galleron, a proiectat şi construit la Bucureşti Ateneul Român şi vechea clădire a Băncii Naţionale alături de alte edificii în capitală şi în ţară.
Din 1898, regina Elisabeta a început să reflecteze la realizarea unui veritabil „orăşel al orbilor” în estul Bucureştiului, cu case în care ei să locuiască, ateliere în care să lucreze şi, desigur, o şcoală pentru copii. L-a convins şi pe Regele Carol de validitatea acestui proiect, drept care Casa Regală a achiziţionat în acest scop în 1901, de la proprietăreasa Mărcuţa Matache, pe strada Mărcuţa între Vii nr. 20, cam la un kilometru de ultima clădire din oraş, un teren cu suprafaţa de 260.870 mp.
Cum niciuna din instituţiile vizate nu putea fi construită imediat, regina a decis ca şcoala pentru copiii nevăzători să se deschidă prioritar în incinta orfelinatului din Focşani unde funcţionau şi clase pentru surzi. Clasa cu care s-a pornit la drum în 30 septembrie 1901, cuprindea cinci elevi fără vedere şi un profesor, totodată director al şcolii în persoana lui Ioan Vasile Tassu (1878-1951), el însuşi nevăzător, absolvent al Institutului Tinerilor Orbi din Paris şi fiu al preşedintelui Curţii de Conturi din Iaşi. Misiunea profesorului I. V. Tassu a fost evaluată spre Crăciunul acelui prim an de însuşi ministrul instrucţunii publice, Spiru Haret, deplasat special la Focşani. El a decis mărirea şcolii în fiecare an prin preluarea de elevi din toate judeţele regatului. Totodată, l-a trimis pe I. V. Tassu cu o bursă guvernamentală la Paris pentru extinderea şi perfecţionarea studiilor. În 1904, Şcoala de orbi, având acum mai multe clase, a fost mutată la Bucureşti, într-un imobil din strada Carol nr. 31. Aici, în anii care au urmat, s-au pus bazele pregătirii muzicale vocale şi instrumentale a internilor sub coordonarea profesorului şi compozitorului nevăzător A.L.Ivela. S-au făcut primii paşi în formarea adolescenţilor în practicarea anumitor meserii.
Regina Elisabeta şi-a dat seama că pentru anvergura planurilor sale era nevoie de atragerea de noi şi numeroase forţe. Ea avea posibilitatea să o facă graţie prestigiului deosebit pe care-l dobândise în lume ca poetă şi prozatoare sub pseudonimul Carmen Sylva. Cartea sa de cugetări şi aforisme din 1888, „Les pensées d’une reine” (Gândurile unei regine) s-a bucurat de traduceri în numeroase limbi, fiind distinsă cu Premiul Academiei Franceze. Regina scria cu uşurinţă în germană, franceză, română şi engleză, purta o bogată corespondenţă cu scriitori celebri şi alte personalităţi faimoase ale epocii care o vizitau la Peleş. S-au publicat despre ea circa treizeci de biografii. Iar la rândul ei, „Carmen Sylva, spunea Regina Maria, considera că ştie să facă pe toată lumea să viseze. ”Pe mulţi i-a îndemnat într-adevăr la visare şi la fapte” odată cu înfiinţarea sub patronajul său, la 1 august 1906, a Societăţii Orbilor Vatra Luminoasă, concepută spre a-şi dezvolta filiale în întreaga ţară şi a se ocupa cu colectarea de fonduri pentru finalizarea tuturor proiectelor în conexiune cu lipsa vederii. Bine sfătuită, Regina renunţase între timp la visul „orăşelului” pentru protejaţii săi, optând în schimb pentru realizarea unui aşezământ complex. Observase că multe instituţii anglo-saxone pentru orbi purtau numele de „Lighthouse”. Substantivul compus a ajuns să se refere în mod obişnuit la „far”, dar la propriu, înseamnă „casa luminii”. Poeta Carmen Sylva a sesizat în context bogăţia de sensuri şi sugestii a unui vechi cuvânt românesc, dând organizaţiei şi aşezământului pe care aceasta urma să-l înalţe, numele de „Vatra Luminoasă”. Sub acelaşi generic, „Vatra Luminoasă”, avea să apară şi o revistă în anii 1908-1909, sub direcţia cunoscutului jurnalist Virgil Dărescu, cu scopul de a sprijini toate iniţiativele Societăţii coordonate de Elisabeta. Cu fondurile strânse de această societate, la 18 octombrie 1908, Regina a pus piatra de temelie a aşezământului care avea să adăpostească şcoala pentru copii, azilul şi atelierele pentru adulţi fără vedere. Aşezând acea piatră, a rostit: „Doamne, ajută-ne să putem să ridicăm acest azil care să dăinuiască peste veacuri. Nimeni, dintre cei care vor păși pragul acestui azil, nu va fi uitat niciodată, nici de oameni și nici de Dumnezeu!”
1909.
Laturile lungi, de est şi de vest, ale clădirii din strada Mărcuţa între Vii nr. 20 erau ridicate. Mai târziu, laturile înguste, de nord şi de sud, mai înalte cu un etaj, vor închide ansamblul care formează un edificiu dreptunghiular cu o curte interioară. Planurile iniţiale schiţaseră o imitaţie a Institutului Tinerilor Orbi din Paris, dar ele n-au fost realizate decât parţial. La 27 noiembrie 1909, în Monitorul Oficial al României, s-a publicat Hotărârea de Guvern prin care statul prelua în responsabilitatea sa instituția care va purta numele „Azilul Orbilor Regina Elisabeta”.
Școala Primară de Orbi din strada Carol a fost mutată în incinta Azilului. Procesul educaţional a fost organizat ca învățământ primar pentru şcolarii de până la 15 ani și sub forma unor cursuri speciale pentru nevăzătorii adulți. Până în 1916, instituţia a devenit renumită pentru nivelul remarcabil al pregătirii muzicale a elevilor şi ucenicilor. A fost adaptată pentru nevăzători prima programă de învățământ, după modelul școlii de masă. S-a pus în funcţiune prima tipografie Braille.
1912. Decembrie. Și-a început activitatea Asociația „Ocrotirea Orbilor” care şi-a propus să îi ajute pe meseriaşii absolvenţi ai uceniciei de la Vatra Luminoasă.
1916. Pe 18 februarie, Regina Elisabeta a încetat din viaţă, fiind înmormântată, alături de regele Carol I, la Curtea de Argeş. Din toamnă, cu România în război, situaţia Azilului s-a înrăutățit, neredresându-se decât la câţiva ani după încheierea păcii.
1920. Mai. A fost emis Decretul – Lege pentru recunoaşterea Azilului Orbilor „Regina Elisabeta” numit şi „Vatra Luminoasă” ca „persoană morală”, azi, „juridică”. În acelaşi an, Primăria Capitalei a hotărât să schimbe numele străzii Mărcuţa între vii în Vatra Luminoasă. Instituţia se bucura de un mare prestigiu în epocă. Numele străzii s-a extins apoi şi asupra cartierului. Tot în 1920, în incinta Azilului, s-a deschis un spital oftalmologic condus de medicul Adela Leonida, oftalmolog al Casei Regale, cea care a iniţiat în România folosirea curentului electric în intervenţiile chirurgicale oculare, operând-o cu succes de cataractă pe Regina Maria.
În 1923, după ce o perioadă a fost închisă, iar o altă perioadă a funcționat în Palatul Ghica–Tei, Școala Primară de Orbi a revenit în cadrul Azilului.
1925, 31 octombrie. Bustul Reginei Elisabeta a fost dezvelit şi instalat pe un mic soclu în capătul curţii interioare a aşezământului, în aşa fel încât să poată fi zărit de la intrarea în acest perimetru. La ceremonie au participat personalităţi ale vieţii publice în frunte cu primul ministru Ion I.C. Brătianu.
Din 1927, Școala Primară a primit profil de gimnaziu, oferindu-le absolvenţilor posibilitatea înscrierii la liceele de masă.
În 1930, în perimetrul Azilului, s-a finalizat construirea unui nou corp de clădire cu beci, parter şi un etaj utilizat ulterior în diverse scopuri.
În anul 1933, Consiliul de Efori de la Vatra Luminoasă a hotărât vânzarea a 150.000 mp. Suma primită a fost investită în diferite moduri, cumpărându-se acţiuni la diverse fabrici.
În 1941, în condiţii de război, la „Vatra Luminoasă” s-a instalat un spital militar.
Din 1947, Azilul de la „Vatra Luminoasă” a fost preluat de Ministerul Sănătății și Ocrotirilor Sociale.
Intre 1947 și 1949 a funcționat Așezământul de ocrotire, reeducare și asistență a orbilor „Vatra Luminoasă” și care avea două secții: reeducare – ocrotire și școală – secția de oftalmologie;
Noiembrie 1948. Așezământul de ocrotire, reeducare și asistență a orbilor „Vatra Luminoasă” a fost preluat de Ministerul Muncii și Prevederilor Sociale. În acest fel, instituţia, cu proprietăţile ei cu tot, a fost etatizată.
1 aprilie 1949, Așezământul de ocrotire, reeducare și asistență a orbilor „Vatra Luminoasă” devine Centrul de Reeducare numărul 1. Spitalul de oftalmologie este mutat.
1949.În România, devenită din 30 decembrie 1947 „Republică Populară”, puterea comunistă a desfiinţat toate asociaţiile şi fundaţiile, inclusiv, Societatea Orbilor Vatra Luminoasă.
Regimul a eliminat din spaţiul public toate simbolurile şi reperele regalităţii. Bustul Reginei Elisabeta a dispărut de pe soclu, cărţile sale şi ale Reginei Maria transcrise în braille au fost arse în grădina şcolii de un aşa-zis bibliotecar orb adus de la Timişoara şi purtând numele de Svetozar Milin.
Centrul de reeducare numărul 1 și-a schimbat numele în Centrul Școlar Profesional nr. 11. A preluat tineri nevăzători şi slabvăzători cu sau fără pregătire şcolară şi i-a format în meserii precum confecţionarea ambalajelor din carton, a periilor şi a măturilor. Pregătirea dura patru ani, ulterior, trei ani şi jumătate pentru cei cu studii gimnaziale integrale sau parţiale. Elevii deprindeau de regulă confecţionarea ambalajelor şi în plus, a periilor, a măturilor sau a împletiturilor din nuiele. Pentru cei lipsiţi complet de instruire, perioada de şcolarizare dura şase ani. Erau admişi elevi de o mare varietate de vârste.
16 decembrie 1952, unitatea a primit numele de „Școala profesională specială numărul 5”.
1956, prin Congresul din 3-4 august, s-a înfiinţat Asociaţia Orbilor din România, din 1963 Asociaţia Nevăzătorilor. Sediul său social a fost în corpul de clădire construit pentru Azilul Vatra Luminoasă în 1930. A funcţionat în baza Legii Asociaţiilor şi Fundaţiilor nr. 21 din 1924, statutul său fiind, în mare parte, preluat de la Societatea Orbilor Vatra Luminoasă. A jucat un rol esenţial în identificarea şi orientarea spre şcoli a deficienţilor de vedere şi în repartizarea lor în muncă.
În 1957 s-a înființat secția de elevi ambliopi.
În 1959 a fost ridicat bustul lui Louis Braille, pe soclul fostei statui a Reginei Elisabeta.
În anii ‘50, s-a înfiinţat în Bucureşti cooperativa „Munca orbilor”, angajându-i pe mulţi din cei ce-şi încheiau pregătirea profesională.
La începutul anilor 60, un nou sediu al acesteia a fost construit în vecinătatea şcolii.
În 1960 s-a organizat Muzeul Tiflologic și au fost iniţiate cursurile de masaj terapeutic, atât la nivel profesional postgimnazial cât şi postliceal, ambele niveluri de formare având o durată de doi ani. Principala bază pentru practica elevilor a fost Spitalul Brâncovenesc, coordonator al cursurilor fiind doctorul Theodor Agârbiceanu.
În 1965 a început construcția noului sediu (școala nouă) care a fost dat în folosință în anul școlar 1966 – 1967.
În octombrie 1965, Școala profesională specială numărul 5 și-a schimbat denumirea în Grupul școlar special numărul 1.
Odată cu ridicarea noii clădiri, s-a deschis aici liceul horticol destinat ambliopilor (slabvăzătorilor cu un restant vizual bun). Ulterior, i s-a adăugat Liceul de prelucrarea lemnului pentru aceeaşi categorie de deficienţă vizuală.
În 1973, pentru nevăzători şi cei cu deficienţă vizuală mai accentuată s-a înfiinţat liceul sanitar care să pregătească masoterapeuţi.
În 1978, cursul postliceal de balneofizioterapie a fost desfiinţat odată cu toate celelalte şcoli postliceale din ţară.
În 1990, la 1 aprilie, profesorul nevăzător al şcolii Radu Sergiu Ruba a devenit inspector în Ministerul Învăţământului, responsabil cu educaţia deficienţilor de vedere din întreaga ţară la toate nivelurile de şcolarizare. La 1 septembrie acelaşi an, printr-o decizie a Ministerului Învăţământului, Cursul postliceal de doi ani pentru pregătirea tinerilor ca asistenţi medicali în balneofizioterapie, masoterapeuţi şi fizioterapeuţi, a fost reînfiinţat. S-a decis de asemenea, tot la nivel ministerial, ca liceele horticol şi de prelucrare a lemnului să continue până la lichidarea promoţiilor, nemaifiind adecvate profesional privatizării agriculturii şi industriei. Singur liceul sanitar a mai iniţiat o clasă a IX-a, urmând ca aceasta să fie ultima. Întreaga pregătire sanitară urma să se realizeze la nivel postliceal.
Începând din 1990, 17-18 decembrie, Centrul Şcolar nr. 1 a găzduit examenele naţionale pentru echivalarea studiilor liceale sanitare cu cele postliceale precum şi, ori de câte ori a fost nevoie, examenele de obţinere a gradului profesional principal de către asistenţii medicali deficienţi de vedere.
1991. Ministerul Învăţământului a decis mixtarea şcolilor profesionale pentru deficienţii de vedere din Bucureşti, unde până atunci erau pregătiţi băieţii şi Arad, destinată fetelor.
În anul 2001 s-a sfinţit şi inaugurat paraclisul Izvorul Tămăduirii într-un spaţiu cu acces din curtea interioară.
Din 2006, unitatea poartă numele de Centrul Şcolar „Regina Elisabeta” București.
De la 1 septembrie 2012, Centrul Școlar „Regina Elisabeta” și-a schimbat numele din nou, acesta devenind Liceul Tehnologic Special „Regina Elisabeta”.
