Material realizat de Liana Jidovu, în cadrul concursului ,,Privește-mă prin ochii mei”, ediția a 3-a.
Scară la cer
de Marin Sorescu
Un fir de păianjen
Atârnă de tavan.
Exact deasupra patului meu.
În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite și
Scară la cer – zic,
Mi se aruncă de sus.
Desi am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Mă gândesc că trupul meu
Este totuși prea greu
Pentru scara asta delicată.
– Suflete, ia-o tu înainte.
Pâs! Pâs!
Acum 5 ani, Cristinei i s-a trimis o scară la cer. I s-o fi făcut Mamei dor de copilă și o fi vrut să o mai vadă, căci trecuseră 10 ani de când nu mai era cu ea. Suspectez în secret că era prea liniște pe sus și prea o țineau în rugăciuni și mătănii. Aveau nevoie de ceva animație și au zis să ia de la noi un înger cu împrumut. Mi-l imaginez deja pe Sfântul Petru râzând cu lacrimi la poarta Raiului după ce o întâlnește. Păi, nu-l înveselește Cristina? Cât ar fi el de serios și de vigilent cu sufletele pripășite acolo aiurea.
Rar am întâlnit un om atât de amuzant și sensibil în același timp. Vorbește mult, căci este o Povestitoare desăvârsită, și îți e mai mare dragul să o asculți. Povestea ei, spusă de ea ar suna teribil de amuzant. Poate o convingem să o scrie într-o zi. Până atunci avem doar povestea Cristinei, scrisă de mine. Un crâmpei de suflet bun, descusut în două ore și pus pe hârtie.
E miercuri, septembrie, și bate vântul afară. O aștept pe Cristina să stăm la povești. Povestea ei. Și nu numai. Povești despre speranță și minuni. Despre prieteni care au fost acolo când a avut nevoie, dar și despre prieteni pe care acolo i-a cunoscut. Oameni aflați în aceeași situație. Despre prieteni care nu mai sunt deloc… Oameni plecați cu treabă la ceruri.
Mă aștept cumva să fie dramatic, să plâng, căci între noi fie vorba, sunt o plângăcioasă. Apare însă omul ăsta vesel, cu glume inteligente, cu o autoironie desăvârșită.
La 33 de ani a aflat că are tuberculoză multidrog rezistentă. Au urmat luni bune de stat în spital și tratamente interminabile. 18 luni de antibiotic. Un an jumătate.
Ce mi se pare incredibil e că nu aud de la ea lamentări și reproșuri la adresa nimănui. Nu știe de unde a luat boala, dar știe că asta nu mai contează acum. Și mai e ceva: vorbește despre sistemul medical mai frumos decât orice alt om trecut prin spital pe care l-am cunoscut. Are numai cuvinte de laudă la adresa medicilor și asistentelor care i-au purtat de grijă cât a stat în spital.
În timpul tratamentului, a devenit alergică la unul dintre antibiotice. A fost momentul în care i s-a spus că s-ar putea „să nu se mai poată face nimic”. S-ar putea să nu se mai poată face nimic… Credeți că s-a lăsat Cristina descurajată? E genul de om care are și un plan B și unul C, și, credeți-mă, apelează și la alfabetul nipon dacă e cazul. Unul dintre planurile nebunești: să se ducă în altă țară, să se așeze pe jos în fața spitalului și să le spună că nu are de gând să moară. Să facă ceva!!! A întâlnit apoi pe cineva care avea acces la unul dintre medicamentele de care ea avea nevoie disperată. Si omul i-a spus: sunt alergic la ele și nu le mai pot lua. Ți le dau ție. Vreau ca tu să traiești! Un fel de ridică-te și umblă!
Din cauza tratamenutui, a devenit usor hipoacuzică și și-a pierdut jumătate de plămân. Cristina însă respiră viață prin toți porii. Și la fel emană bucurie în jur. Are puterea să glumească despre asta și îmi spune că atunci când se întalnește cu Ștefan, prieten bun, au împreună trei plămâni. Prietenia trainică dintre ei, legată în vremuri de restriște mi se pare atât de prețioasă. Se duc împreună de Crăciun la spital și vizitează pacienții.
Deși au avut deja tuberculoză, și pentru ei există riscul reinfectării. Și cu toate astea, sunt acolo an de an, să îi susțină pe cei care au nevoie. Ce exemplu minunat pentru noi ceilalți!
Îmi spune că în perioada în care a fost internată, asta i-a lipsit cel mai mult. Contactul cu oamenii din exterior. Ruptura de societate este una dintre cele mai mari probleme pentru bolnavii de tuberculoză. Readaptarea este anevoioasă, și unii dintre ei nu mai reușesc niciodată să își reia vechea viață.
Se oprește din când în când și îmi spune că a fost greu… Ca o reasigurare pentru mine și pentru ea că a fost crunt, dar hopul a trecut. O ascult cu atenție cum sare de la o poveste la alta, căci Cristina îmi spune că boala nu înseamnă numai suferință și tristețe în spital.
Petrecând atât de mult timp împreună, oamenii leagă prietenii, se susțin reciproc și uneori chiar se îndrăgostesc. Îmi dă exemplu apoi de prieteni care s-au căsătorit după ce s-au cunoscut în spital.
Deodată, mă șochează și îmi spune că cea mai mare frică a ei a fost să nu rămână „proastă”. Sunt ușor încurcată, căci nu înțeleg cum un om atât de inteligent s-ar putea gândi că e prost. Din cauza medicamentelor puterea de concentrare scade, și Cristina, cea cu glume bune si vorbele la ea, nu se mai vedea pe sine așa cum este, ci așa cum o făcea medicamentația să fie.
A vorbit cu un psiholog pe toată durata tratamentului. La spital există cineva care consiliază pacienții. E vital ca ei să primească îndrumare și ascultare din partea unei persoane, din afara familiei. Cineva obiectiv și competent în a direcționa puțina energie a pacientului spre vindecare. Familia îți oferă dragoste și înțelegere, însă uneori e nevoie de altceva. De cineva care să îți arate partea plină a paharului, pe care nu mai ai puterea să o vezi.
Acum Cristina participă la discuții cu alți pacienți, și cu fiecare om a cărui poveste o ascultă își retrăiește cumva propria boala. Cât de curajos să fii să te iei la trântă iar și iar cu balaurul ăsta teribil, doar ca să îi scapi și pe alții din ghearele lui!…
Am promis să nu dau cifre, care de altfel sunt la îndemâna oricui, la o simplă căutare pe internet, însă vă imaginați probabil că România stă prost la capitolul înbolnăvirilor de tuberculoză. Deși și-a primit statutul de Cenușăreasă, tuberculoza nu este o boală exclusiv a săraciei. Nu îi pasă câtuși de puțin de statutul gazdei și alege aiurea, la întâmplare. Ce-i drept, sărăcia te poate împiedica să ajungi la timp la medic pentru a primi un diagnostic. Tot sărăcia îi împinge pe unii bolnavi să abandoneze tratamentul și internarea și să reia munca. Cristina îmi povestește despre bolnavi care sunt unicii întreținători ai familiei și care sunt nevoiți să meargă în continuare la lucru. Ei sunt singura sursă de venit a familiei. Tot ea îmi spune că mai rău decât să nu începi tratamentul la timp este să îl întrerupi. Asta nu face decât să sporească rezistența bacilului la unele antibiotice. Și cum opțiunile de medicamente sunt și așa limitate, e un fel de sinucidere lentă.
Dacă aș vrea ca cititorul să rămână cu un mesaj după acest articol, acela ar fi unul pozitiv și mobilizant. Celor care se luptă deja cu boala le-aș transmite să lupte și să respecte protocolul medical. Dacă nu mai au puterea să facă asta pentru ei, să o facă pentru cei din jurul lor. Sau pentru cei pe care încă nu i-au cunoscut. Oameni pentru care vor însemna totul într-o zi. Să nu le răpească șansa de a-i cunoaște, fie prieteni sau chiar părinți.
Celor care au pe cineva drag care e bolnav le-aș spune să încerce să fie lângă ei cât mai mult. Ceea ce pentru noi pare doar o oră din timpul nostru, pentru un prieten bolnav poate fi mâna întinsă de care are nevoie atunci când nu mai are puterea să lupte.
Tuberculoza NU este o afecțiune ușor de dobândit. Pentru a contacta această boală, individul trebuie să fie în contact cu persoana infectată pentru o lunga perioadă de timp, de la căteva ore până la câteva zile.
Mă întreb dacă sunt oameni care vor să ajute la renovarea unui salon într-un weekend. Să ne strângem un grup de supereroi cu măscuțe și să ne apucăm efectiv să dăm cu lavabilă, să înlocuim geamurile și să strângem bani pentru paturi noi. Un singur salon. Ar fi un weekend care ar aduce cu siguranță mai multă bucurie decât orice excursie sau cafenea nouă. Imaginea spitalului nu e cea mai veselă și am putea să încercăm să facem lumea mai bună. Puțin câte puțin. Cu forțele noastre reunite. Ar fi un cadou minunat pentru bolnavi, dar și pentru oamenii care lucrează acolo și au grijă de cei dragi ai noștri.
Imaginează-ți că ești bolnav și vezi în fiecare zi, timp de mai multe luni această imagine. O să las o singură imagine, spre aducere aminte că putem face mai mult.
