10 ani de la Semnarea Convenției ONU pentru drepturile Persoanelor cu Dizabilități
București, 4 decembrie 2017. La zece ani de la semnarea de către România a Convenției ONU pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități (CEDCD) dorește să atragă atenția asupra tabloului general al situației copiilor cu dizabilități din România.
1. Copiii cu dizabilități în cifre oficiale versus cifre reale
Conform datelor oficiale ale Ministerului Muncii, în România sunt înregistrați 71.245 copii cu dizabilități . Procesul de obținere a certificatului de handicap fiind unul costisitor și complicat, există numeroase familii care nu îl parcurg. Din estimările neoficiale, este posibil ca cifra reală să depășească 100.000 copii cu dizabilități.
60.645 de copii cu dizabilități au vârstă școlară în România. Dintre aceștia 17.975 sunt neșcolarizați deoarece nici școlile speciale, nici cele de masă nu sunt dispuse să-i accepte.
Deși Ministerul Educației raportează un număr de 11.904 copii cu dizabilități în școlile speciale, în realitate, 31.486 sunt izolați în școli speciale în ciuda prevederilor Convenției .
2. Cum și unde învață copiii cu dizabilități
Deși prin semnarea Convenției România și-a asumat transformarea școlilor de masă în școli incluzive, capabile să acomodeze toate tipurile de copii aproape 30% dintre copiii cu dizabilități nu sunt școlarizați, iar aproximativ 52% sunt segregați în școli speciale, unde de cele mai multe ori sunt expuși riscului major de abuzuri și neglijență (Video)
În ciuda mitului conform căruia școlile speciale oferă copiilor cu dizabilități serviciile de specialitate necesare, realitatea acestor instituții închise arată că șansa integrării în societate după absolvirea acestor școli este practic inexistentă.
În școlile de masă copiii cu dizabilități nu sunt bineveniți. Fie sunt respinși la înscriere, fie pe parcurs sunt eliminați cu sprijinul profesorilor și al părinților de copii tipici, ceea ce reprezintă o formă gravă de discriminare.
În egală măsură, profesorii din școlile de masă nu sunt pregătiți să lucreze cu elevi cu dizabilități, iar autoritățile centrale nu îi sprijină în niciun fel în acest demers. Recent, Ministerul Educației a accesat fonduri structurale europene în valoare de 42 milioane euro pentru formarea a 55.000 de profesori din învățământul preuniversitar în pedagogia centrată pe nevoile elevului, pe o perioadă de 5 ani . Un buget fabulos, netransparent, în care cursanții vor fi plătiți ca să urmeze cursurile și niciun formator extern, în condițiile în care în România nu există experți cu experiență relevantă cel puțin în managementul incluziunii și psihopedagogie incluzivă.
Pentru a răspunde obligațiilor internaționale de a crea un sistem de educație incluziv, Ministerul Educației a schimbat denumirea unui procent de 25% din școlile speciale în Centre de Educație Incluzivă, respectiv panourile de pe frontispiciul școlilor speciale.
4. Transparența și responsabilitatea instituțională
Website-ul oficial al Ministerului Educației deformează o realitate alarmantă, cu aceeași lejeritate cu care înțelege să mintă în raportările internaționale : ‘Educația incluzivă a fost adoptată în România, încă din anii ’90 prin respectarea diversității, inițierea și realizarea practică a accesului și participării la educație și viață socială pentru toate categoriile de copii’ .
La nivel european procesul de incluziune în educație se află într-o dinamică evidentă, cu un avans major al țărilor nordice, al Marii Britanii și al Italiei, în timp ce state terțe precum Republica Moldova și Ucraina au realizat pași concreți către incluziune. Ministerul Educației din România alege să ascundă și să denatureze realitatea.
Nu colaborează cu organizațiile de părinți și cele incomode. Nu răspunde la solicitări în baza Legii 544/2001.
5. Semnale internaționale
De-a lungul timpului numeroase organisme internaționale și Raportori europeni și ONU au semnalat neregulile din sistemul de educație al copiilor cu dizabilități și au solicitat Guvernului României să ia măsuri conform obligațiilor internaționale pe care le are. Toate acestea au rămas fără ecou .
„Copiii cu dizabilități din România nu se regăsesc nici măcar în statisticile Institutului Național de Statistică. Rata abandonului școlar din România este calculată fără a-i lua măcar în calcul. Credem că însuși acest fapt în sine atestă faptul că zeci de mii de copii români sunt pus și simplu ignorați de Guvern și societate. Ne amintim de ei în prejma sărbătorilor, când în cel mai fericit caz le facem un dar, facem poze cu ei și uneori îi transformăm în mize electorale.
Din păcate, o astfel de atitudine este nu numai degradantă și umilitoare, ci perpetuează în neputință generații de viitori asistați social. Copiii cu dizabilități au un potențial real să devină adulți funcționali și contributori în societate, așa cum o demonstrează realitatea din Europa Occidentală, SUA, Australia etc. Iar acest lucru nu depinde doar de resurse, ci în primul rând de voință politică, bună credință și dorința de a ne face traba cu seriozitate fiecare dintre noi”, declară Mădălina TURZA, președinte CEDCD.
Informații de background:
1. Educatia speciala NU inseamna SCOLI SPECIALE.
2. Educatia speciala insemna servicii puse la dispozitia copiilor cu cerinte educationale speciale in cel mai potrivit și minim restrictiv loc posibil.
3. Serviciile specializate urmeaza copilul in scoala de masă, acasă, în spital
4. Bugetul urmeaza copilul in oricare dintre aceste locuri si odata cu el, serviciile
5. Specialistii vin la copil, NU grupam copiii cu probleme intr-un loc special si le oferim ce se poate
6. Parintele si/sau copilul sunt suverani cu privire la alegerea serviciilor si a ‘locului’ in care copilul va beneficia de ele, pe baza evaluarilor si propunerilor facute de specialisti.
Nota: Prezentul material a fost emis de Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități.
