Rusty Adriana Holtei, o tânără imobilizată într-un scaun rulant, din Cilienii Oltului, și-a lansat, sâmbătă, 9 iulie, la biblioteca din localitate, al doilea volum de proză, intitulat „Budu – Șoaptele trecutului”. La acest eveniment special și încărcat de emoție, i-au fost alături Adrianei prieteni, scriitori, oameni de cultură.
În romanul de față, autoarea zugrăvește cu fină ironie lumea plină de culoare a satului oltenesc, reușind să redea în cuvinte graiul viu și autentic al săteanului.
„Budu – Șoaptele trecutului” aduce în fața cititorului frânturi de realitate, adeseori dură asemenea coajei de nucă, vorbindu-i despre viață și moarte, despre suferință și speranță, despre luptă și noblețe sufletească.
Impresionată de atenția și aprecierea oamenilor, tânăra scriitoare mărturisește cu emoție: ,,Flori, oameni dragi mie și multă emoție, împlinire și binecuvântare. «BUDU» ne-a adus împreună la lansarea cărții mele. Am auzit atâtea vorbe de bine, încât mi-am promis că de dragul acestor oameni minunați să cred în mine mai mult și să nu mă opresc aici. Mulțumesc tuturor celor care și-au rupt din timpul lor să-mi fie aproape. Cuvintele sunt prea mici pentru a exprima cu adevărat cantitatea de emoții care mi-a tranzitat sufletul zilele acestea.
BUDU înseamnă familie, trăire, luptă, suferință, bucurie și peste toate înseamnă suflet. Toți avem un suflet și suntem legati de cineva, așa cum eu sunt legată de BUDU, iar dacă veți dori să citiți cartea, veti vedea că aici BUDU mai înseamnă bunici, părinți, vecini, nuntă, înmormântare, amintire, râs, plâns, dar peste toate lumină în întuneric.
Mulțumesc fiecăruia în parte, oameni buni! Ați fost și veți rămâne speranța mea de azi pentru mâine”.
Romanul „Budu – Șoaptele trecutului” o aduce în prim-plan pe Anișoara, un suflet inocent și profund, care e familiarizată cu suferința și lupta. Țintuită într-un scaun rulant, Anișoara contemplă lumea și tot ceea ce o înconjoară, începând de la bătăile cu aripile în geam ale păsărilor cerului, până la neliniștile, munca, trăirile și dilemele existențiale ale tatălui său, Florică Budu.
Povestea este condimentată de umorul Adrianei, unul simplu, sănătos, de sorginte oltenească, ce te duce cu gândul la Creangă. De remarcat este autenticitatea limbajului țărănesc care amintește de cel al lui Ilie Moromete, din romanul Moromeții.
,,Există aici o lume arhaică, moromețiană, rămasă în metafizica ei ancestrală, în ciuda progreselor tehnice care ne înconjoară. Este exact lumea rurală a Olteniei noastre profunde, care a rămas, desigur, împietrită în matricea ei spirituală tradițională. Sunt remarcabile în acest roman dialogurile Anișoarei cu tatăl ei despre lume și viață, despre moarte și îndumnezeire, despre cum se deșiră „ghemul vieții” și cum pleacă omul la stele. Iar plecatul la stele începe, așa cum spune Florică Budu, atunci când i se înmoaie omului vâna, când cântă cucuveaua a pustiu și când se împuținează nisipul în clepsidră”, spune scriitorul Dumitru Sârghie, prezent la lansarea romanului ,,Budu”.
Adriana menționează că și-a descoperit pasiunea pentru scris întâmplător, în urma mai multor postări pe o rețea de socializare. Talentul ei scriitoricesc nu a trecut neobservat, astfel că anumiți oameni de litere au îndemnat-o să-și aștearnă gândurile pe hârtie.
Așa a luat naștere primul volum al Adrianei Rusty-Holtei, intitulat ,,Îngeri fără aripi”, o poveste despre noblețea spiritului dincolo de duritățile lumii, despre puterea de a-ți construi singur propria formă de fericire, fără să te lași descurajat de nepăsarea, mentalitățile obtuze și prejudecățile celor din jur.
Așa cum mărturisește în carte, Adriana s-a născut un copil normal, vioi, dornic de a cunoaște viața, într-o zi de vară, însă la 11 ani a fost diagnosticată cu distrofie musculară, boală care, în timp, avea s-o imobilizeze într-un scaun rulant. Fiind ,,luptătoare din fire, căpoasă din naștere”, ea nu s-a lăsat doborâtă de soartă și nu a renunțat la luptă… Lupta cu boala, cu viața, cu cu sistemul limitat.
Tânăra scriitoare promite să revină cu un nou volum.
Mai jos, puteți citi un fragment din volumul ,,Budu”, publicat la Editura StudIS, care ne îndeamnă la meditație:
,,O adiere rătăcită printre cruci, asemeni unei mângâieri, îi atinse fața. Trebuia să plece, cu toate că ar mai fi avut amintiri de depănat. Moartea îi răpise demult, dar timpul îi dăduse ocazia să nu-i uite și să vină acum la ei cu liliacul drag, amintindu-le de ea, nepoata. Ambele cimitire rămaseră tăcute în urma lor. Viața merge înainte, legându-ne cu lanțuri din lacrimi, trăgându-ne dincolo de durere spre mâine. Sigur cumva, cândva o să mai ajungă pe la crucile lor, împodobindu-le cu flori și lacrimi. Sigur nu va lăsa uitarea să se aștearnă ca praful peste amintirea rădăcinilor ei. Cât timp inima îi va împinge sângele prin vene, iar cuvintele vor avea glas, ea, fata aia mare a lui Budu, îi va duce pe toți ai ei plecați dincolo, cu drag acolo unde va fi și ea, pentru că ea este Buduleasa.”