Fotografie din arhiva personală
Există oameni înarmați cu ambiție, determinare, pasiune și voință de fier, care demonstrează că nicio provocare nu este de neînvins. Un astfel de om este doamna Lucia Dinică, din Râmnicu Vâlcea, care a avut puterea de a o lua de la capăt în fiecare zi și abilitatea de a găsi soluții optime la provocările vieții. Prin viziune, efort și implicare, și-a (re)construit visurile, luptând pentru semenii săi. Împreună cu fiul său, Bogdan, a înființat Fundația ,,Soul to Soul”, pentru a veni în sprijinul persoanelor cu dizabilități, prin inițierea unor proiecte de ,,suflet”.
Așadar, i-am luat un interviu doamnei Lucia Dinică pentru a afla mai multe despre provocările, temeriile și bucuriile trăite în călătoria vieții, precum și pentru a ne lua doza de motivație și inspirație din povestea sa.
Lavinia Elena Niculicea: Mulțumesc pentru disponibilitatea de a-mi acorda acest interviu! Aș dori să ne spuneți câte ceva despre dumneavoastră.
Lucia Dinică: Sunt mama unui băiat care, în urma unui accident – plonjon cu capul în apă – a fost diagnosticat cu tetrapareză spastică. Din acel moment, mi-am dat seama câte emoții, câtă forță și voință supraomenească se pot aduna în sufletul unei mame cu copilul rămas țintuit în scaunul cu rotile. Au urmat șase luni petrecute în spital. Am participat la niște cursuri făcute de o echipă de medici voluntari din America pentru aparținătorii persoanelor cu handicap – metode și tehnici manuale de sprijin pentru persoanele cu dizabilități. Nu înțelegeam de ce trebuie să iau parte la aceste cursuri. De ce trebuie să învăț eu aceste tehnici? Credeam că paralizia lui Bogdan este de scurtă durată. Nu acceptam ca acest curs să mi se adreseze și mie, iar aceste întrebări îmi străfulgerau dureros sufletul. Până când am înțeles că viața mea a devenit o provocare, dar și o poveste, o poveste de viață trăită. O poveste care începe, așa cum încep toate poveștile, cu ,,A fost odată…”
Foto din arhiva personală
L.E.N.: Când și cum a luat naștere Fundația ,,Soul to soul”?
L.D.: Înființarea fundației ,,Soul to soul” este, de fapt, continuarea acestei povești de viață. În 1996, am pus bazele înființării unei filiale în cadrul ASCHF-R, la inițiativa doamnei Monica Stanciu, președinta ASCHF-R București, actualmente președinte onorific al acestei organizații. Așa că, în 10 ianuarie, 1997, a luat ființă filiala ASCHF-R Râmniu-Vâlcea. La stăruințele lui Bogdan, care și-a înțeles menirea de a-și ajuta semenii aflați în dificultate, în 1998, ne-am desprins ca fundație, tocmai pentru a veni în sprijinul persoanelor cu dizabilități, indiferent de vârstă, de la copii până la adulți.
L.E.N.: Spuneți-mi care este misiunea fundației? Cui se adresează ea?
Misiunea acestei fundații, încă de la înființarea ei, a fost aceea de a-i scoate din anonimat pe cei cu nevoi speciale, de a veni în sprijinul lor, de a iniția proiecte de suflet care să le amelioreze suferința, de a crea oportunități pentru familiile acestor persoane, pentru aparținători. Să lăsăm această grijă doar pe umerii părinților deja împovărați de perspectiva unui viitor nesigur pentru copilul cu dizabilități este un efort prea mare. Stâlpii noștri de susținere sunt înțelegerea, empatia, iubirea, credința, colaborarea, acceptarea și respectul. I-am promis fiului meu, atunci când a trecut spre lumea cea nevăzută de noi, că o să-i duc acest vis mai departe. De aceea, misiunea acestei fundații nu s-a încheiat încă.
L.E.N.: Ce proiecte ați desfășurat și desfășurați în cadrul fundației?
L.D.: Proiectele noastre sunt de suflet și din suflet, cu propriile valori, sentimente, vise și credințe. Au trecut mai mult de două decenii de când a luat ființă fundația ”Soul to soul” și este uimitor câtă muncă, câtă determinare au fost în spatele fiecărei realizări mărunte. Dacă semenii noștri au atâta nevoie de înțelegere, datoria noastră este să creăm o armonie între persoanele normale și cele cu nevoi speciale. Cum a reușit Bogdan să realizeze acest lucru? Cu blândețe și înțelepciune, cu voință și, mai ales, cu iubire față de oameni. Din scaunul lui cu rotile, a fost inițiatorul unor proiecte salutare:
– între 1998-2006, am înfiintat prima sală de gimnastică la Casa Științei pentru copiii cu dizabilități, o sală încropită din eforturi proprii. Gimnastica este prima hrană a persoanelor cu handicap, am făcut asta timp de 25 de ani fiului meu, știu, deci, cât de greu trebuie să le fie familiilor nevoite să facă, fără niciun sprijin, aceste exerciții zilnic.
– în 2003, un an simbolic, care a marcat și Anul Internațional al Persoanelor cu Handicap, la Gura Văii, în parteneriat cu un ONG din Suedia, am amenajat o clădire veche, o fostă școală, cu grad de uzură căreia i-am dat destinația și utilitatea unui centru de zi – Centru de Recreere și Terapie Ocupațională, prin surse proprii. Am amenajat aici miniateliere ocupaționale. În parteneriat cu primăria municipiului Râmnicu-Vâlcea, a fost asigurat transportul copiilor cu dizabilități de atunci, actualmente adulți. În acest centru, în cadrul terapiilor ocupaționale, copiii și-au găsit o motivație, și-au descoperit și dezvoltat aptitudini, au dat un sens vieții lor în mod creativ. Timp de patru ore pe zi, petrecute în acest centru, părinții puteau să fie liberi, să se odihnească, să-și recapete energia pentru a doua zi. Din păcate, după încetarea contractului de concesionare, acest spațiu nu ne-a mai fost încredințat, deși am lăsat acolo frânturi de suflet, atâta dăruire, atâtea amintiri.
– în 1999, am inițiat concursul maraton ,,Totul merge ca pe roate” pentru persoanele cu handicap, cu mesajul că barierele imposibilului pot fi depășite. Am continuat acest maraton, în memoria lui Bogdan, în 2018, cu participare națională. La sugestia unui concurent, David Răulea din Sibiu, am organizat acest maraton și în parteneriat cu Colegiul Național ,,Mircea cel Bătrân” din Râmnicu Vâlcea, prin participarea elevilor de la clasele cu profil sportiv care au alergat alături de persoanele în căruciorul cu rotile. A fost un schimb de mesaje interumane, tinerii valizi au înțeles că nimic nu este imposibil, iar cei cu nevoi speciale s-au bucurat de incluziune și de încurajare.
– am organizat evenimente dedicate Sărbătorilor de iarnă și pascale, când am împărțit daruri, felicitări, ornamente confecționate de către membrii fundație; am derulat activități și ateliere de pictură, modelaj, de creație, cu titulatura ,,Mâini îndemânatice” adaptate nevoilor pe care le au persoanele cu nevoi speciale.
– am organizat tabere de integrare socială la Voineasa, unde am avut în anul 2000 și o activitate ecologică, copiii bcurându-se să planteze brăduți după puterile lor.
Fotografie din arhiva personală
L.E.N.: Cu ce bariere se confruntă persoanele cu dizabilități?
L.D.: În primul rând, legislația nu este sigură. Există o discriminare între beneficiarii sistemului de protecție socială, sunt persoane care beneficiază de o pensie socială de 1000 de ron, după legea 263 din 16 decembrie/2010. După modificări legislative, multe persoane cu handicap nu au mai putut beneficia de aceasta din 2018. Vin părinți și îmi spun că ei nu primesc pensia minimă de 1000 de lei, în timp ce alții primesc acest ajutor, deoarece s-au încadrat atunci cînd legea a fost activă. Cred că ar trebui elucidate aceste nedreptăți și corectate.
În al doilea rând, nu este reglementat un plan de asistență socială pentru persoanele cu handicap grav care au nevoie de trei asistenți personali, 24 din 24 de ore, în trei schimburi. Cum poate fi asigurată remunerarea acestor trei asistenți personali? Sunt tot mai mulți tineri rămași fără aparținători, pentru că vine vremea când și părinții lor mor, iar ei rămân vulnerabili, nevoiți să-și găsească singuri asistenți personali pe care să-i plătească.
L.E.N.: Care sunt îngrijorările în ceea ce privește funcționarea organizației? Cu ce provocări vă confruntați și cum le abordați?
L.D.: Acum, când Bogdan nu mai e, când puterea mea nu mai e încurajată de prezența lui, când simt că nu mai pot lupta singură, părinții acestor tineri din fundație să fie mai implicați, să mă susțină mai mult pentru ca, împreună, să ne preocupăm de calitatea vieții perosoanelor din organizație.
L.E.N.: De ce e nevoie pentru ca lucrurile să se schimbe în societatea noastră?
L.D.: De mai multă educație, de mai multă empatie. Societatea este cea care izolează, nu boala în sine, acești oameni nu au nevoie de milă, ci de empatie și înțelegere.Mai mult, autoritățile, statul trebuie să se implice mai mult, legile să fie protectoare, aplicate corect. Trebuie să privim comparativ gradul de adecvare a politicilor naționale cu bunele practici europene. Pot să vă spun că, în Germania, am vizitat un Centru destinat persoanelor speciale. Calitatea vieții persoanelor cu handicap, măsurile de protecție socială din țările europene sunt incomparabile cu realitățile românești.
L.E.N.: Ce vă motivează în activitatea dvs. și ce vă bucură în munca pe care o faceți?
L.D.: Îmi dă satisfacție tot ce fac în această fundație, este refugiul meu, în felul acesta simt și știu că vorbesc și comunic cu fiul meu. Cât de mult rezonam cu el, cât de mult l-am susținut în toate proiectele lui și cât de fericit era când ducea la bun sfârșit câte o acțiune pentru semenii lui! Îmi lipsește Bogdan și, prin tot ce fac, încerc să-i simt prezența, continuându-i proiectele.
L.E.N.: Care a fost cel mai dificil moment din viața dvs și cum l-ați depășit?
L.D.: Sunt două momente dureroase: vestea că Bogdan va rămâne paralizat și trecerea lui, după ani de suferință, acolo unde nu mai este durere. Între cele două momente, viața a fost un șir de suferințe, de lupte și de speranțe, dar Bogdan a fost cel care a pus bazele multor acțiuni, fiind un tânăr creativ, energic, plin de umor, empatic. După accident, s-a reconstruit, a terminat din cărucior Facultatea de Psihologie, tocmai pentru că avea această aptitudine de a empatiza cu semenii săi, avea pentru fiecare dintre ei un cuvânt de încurajare, considera că fericirea este o stare interioară pe care o poți crea, în ciuda infirmității fizice, zâmbea mereu, și umorul lui inteligent era molipsitor. Fiecare zi începea cu un dialog motivațional, cu o povață, cu un proiect creativ.
Fotografie din arhiva personală
L.E.N.: Ce ați învățat în acești ani? Regretați ceva? Sunt lucruri pe care le-ați face diferit?
L.D.: Mă uit înapoi și îmi dau seama că mi-am dedicat o viață de om acestor oameni speciali. Regret, poate, că nu am implementat la timp modele pe care le-am descoperit în Germania, în timpul vizitei la două centre de acest gen. Îmi doream ca, împreună cu Bogdan, în anul când el s-a îmbolnăvit, în 2017, să mergem în schimb de experiență în Germania, să ne inspirăm din modele lor de viață, având acolo o prietenă în scaun cu rotile, Cristina, care s-a oferit să ne fie un ghid de bune practici și pentru proiectele noastre din România. Nu am mai apucat să descopăr aceste modele de protecție socială, alături de fiul meu, iar atunci îmi spun că niciodată nu e prea târziu să duc la bun sfârșit acest proiect.
E atât de simplu și de frumos să simți cum din fiecare chip răsare câte o rază de lumină, cum munca ta, dăruirea ta, viața ta se dedică și faptelor de suflet.
L.E.N.: Ce activități sau proiecte aveți pentru viitor și de ce aveți nevoie?
L.D.: Planurile de viitor în ceea ce privește fundația sunt foarte mari, cu beneficii sufletești extrem de importante.
Acum avem un spațiu concesionat de la Primăria municipiului, o centrală termică pe care am amenajat-o, am utilat-o, i-am dat o înfățișare nouă, de spațiu cald, primitor pentru toți membrii fundației și mulți alți oaspeți – voluntari, oameni valizi care vor să ajute, autorități care ne trec pragul. Am primit atâtea felicitări și încurajări pentru ceea ce este acest spațiu acum. Vrem să facem o minibucătărie, cursuri de gătit, avem spațiul utilat corespunzător. Ar fi o acțiune cu valoare terapeutică, dar și utilă, destinată tinerilor pentru a-i învăța să-și pregătească masa.
Ar mai fi nevoie de o lege mai bună, de o concesionare pe cel puțin 49 de ani a unui spațiu mai mare pe care să-l transformăm într-un centru de sprijin, multifunctional pentru viitorul acestor tineri. Ne străduim ca, în prezent, acesta să aibă o locație mai mare și să funcționeze ca un centru ”respiro” pentru părinți. Exemplele de bună practică din țările europene demonstrează, în mod practice, importanța acestor centre. E ușor să visezi că îți poți permite să îți duci copilul într-un centru și, după aceste ore, și părinții să își poată recăpăta energia. Noi am identificat un teren la limita județului, la Fețeni, ar fi un început promițător, am dori să creăm un campus, un exemplu de bune practici și pentru județele din țară.
L.E.N.: Care este, în final, gândul pe care ați dori să îl transmiteți cititorilor noștri?
L.D.: E nevoie de un forum activ și dinamic, al tuturor ONG-urilor destinate persoanelor speciale, de o voce care să reprezinte scopul comun, să facă cunoscute temerile părinților care au în îngrijire copilul sau tânărul cu handicap. Pare surprinzător sau imposibil pentru România, dar prin efortul nostru comun putem să sensibilizăm autoritățile și comunitățile, în vederea integrării persoanelor speciale, să topim zidurile de indiferență. Putem organiza seminarii și evenimente cu scop de informare, de educare, de înțelegere a diversității. Diversitatea suntem toți, fiecare dintre noi putem fi oricând în locul unui om cu nevoi speciale. Putem să ne sprijinim unii pe alții, să ne inspirăm reciproc, să luptăm împreună pentru un cadru legislativ mai bun, să aducem insistent în atenția autorităților doleanțele noastre pănă la finalizarea lor, ținând cont că ne apropiem de 3 decembrie, o dată care marchează Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități. Putem crea, în prag de sărbători, miracole din bucuria sufletului, din faptul că dăruind bucurie, primim bucurie. Pare greu, dar nu imposibil, și când vom vedea că lupta noastră și unitatea noastră nu sunt zadarnice, nu va mai conta nimic, decât acest adevăr.
Îți mulțumesc că m-ai invitat în acest dialog, că pot astfel, să fiu alături de voi, de tine, Lavinia, cea care te confrunți cu realitatea și care ești un exemplu viu pentru semenii tăi.
Fotografie realizată de Peter Klaus Tontsch
Pe doamna Lucia Dinică, am cunoscut-o luna trecută la Olănești, în județul Vâlcea, unde a participat la o dezbatere despre problemele presante ale persoanelor cu dizabilități, organizată de Consiliul Național al Dizabilității din România, în parteneriat cu Asociația Ability Hub, în cadrul uneia dintre activitățile Ability Club.
Consiliul Național al Dizabilității din România desfășoară proiectul „Criza din Ucraina: Soluții incluzive și recuperare pentru persoanele cu dizabilități, partea a II a”, cu asistență financiară din partea ONG-ului Christian Blind Mission (CBM) și a European Disability Forum (EDF) (Forumului European al Dizabilității).
,,Acest document a fost realizat cu asistența financiară a partenerului finanțator CBM și a European Disability Forum (Forumului European al Dizabilității). Opiniile exprimate aici sunt cele ale Consiliului Național al Dizabilității din România și, prin urmare, nu pot fi considerate în niciun fel ca reflectând opinia oficială a partenerului de finanțare și a European Disability Forum (Forumului European al Dizabilității).”
