Autor: avocat ENCIU NICOLAE
În forma inițială, OUG nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, nu conținea prevederi relevante pentru categoria profesională de asistent personal al unei persoane cu handicap grav.
La 21 mai 2020, este adoptată OUG nr. 82/2020 pentru aprobarea acordării unui stimulent de risc pentru personalul centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru alte categorii vulnerabile, izolate preventiv la locul de muncă, pe perioada stării de urgență, act care face referire la art. I alin. (1) la acordarea unui stimulent de risc în suma fixă de 1.150 lei brut pentru angajații centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru angajații centrelor rezidențiale destinate altor categorii vulnerabile, publice și private, care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență.
La 17 iunie 2020, este adoptată Legea nr. 82/2020 privind aprobarea OUG nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență; acest act normativ prevede completarea art. 7 cu trei noi alineate, dintre care alin. (5) are următorul cuprins: ,,Se aprobă acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, pentru personalul din domeniul asistenței sociale și comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, implicat direct în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilități și a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgență.
La 4 august 2020, este adoptată Legea nr. 166/2020 privind respingerea OUG nr. 82/2020 pentru aprobarea acordării unui stimulent de risc pentru personalul centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru alte categorii vulnerabile, izolate preventiv la locul de muncă, pe perioada stării de urgență.
Însă, la momentul respingerii OUG nr. 82/2020, era deja în vigoare forma alin. 5 al art. 7 OUG nr. 43/2020 impusă prin Legea nr. 82/2020.
La 22 iunie 2021, este adoptată Legea nr. 166/2021 privind modificarea și completarea art. 7 din OUG nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, iar alin. 5 al art. 7 capătă următoarea formă:
,,(5) Se aprobă acordarea, o singură dată, a unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pentru angajații centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru angajații centrelor rezidențiale destinate altor categorii vulnerabile ….care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență.”
Ca urmare a modificării alin. 5 al art. 7 intervenite prin dispozițiile Legii nr. 82/17-iun 2020 privind aprobarea OUG nr. 43/2020, asistenții personali neprofesioniști personal aparțin categoriei personalului din domeniul asistenței sociale și comunitare, implicat direct în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilități și a altor grupuri vulnerabile – și, prin urmare, beneficiază, fără a se putea adăuga la textul legal în sensul impunerii altor condiții suplimentare restrictive, de stimulentul de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună.
Dreptul asistenților personali neprofesioniști s-a născut la data de 17 iunie 2020, iar modificarea OUG 43/2020 prin legea 166/2021 nu poate avea efect retroactiv, având în vedere principiul constituțional potrivit căruia legea civilă dispune numai pentru viitor.
Având în vedere că textul nu face distincție între tipul de serviciu prestat, condițiile de exercitare a activității și nu impune dovedirea îndeplinirii de condiții suplimentare în scopul acordării stimulentului, stabilirea pe cale interpretativă a unor condiții restrictive de acordare a beneficiului stimulentului contravine principiilor de interpretare a legii, reprezentând o adăugare la textul legal.
În consecință, opiniile autorităților publice locale referitoare la inexistența unor norme de aplicare, de necesitatea respectării disciplinei financiare, deși sunt pertinente, angajatorii fiind unități bugetare, nu sunt de natură să înlăture dreptul asistenților personali neprofesioniști recunoscut prin lege.
Apreciem că Legea nr. 166/2021 nu este aplicabilă, fiind aplicabile dispozițiile legale în vigoare la data nașterii dreptului în discuție.
În acest sens, arătăm că dreptul la plata stimulentului de risc s-a născut la momentul îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea lui, orice dispoziții legale intervenite ulterior fiind aplicabile situațiilor juridice născute sub imperiul acestora, legea civilă neputând retroactiva.
Așa cum am arătat, instanța sesizată cu o astfel de cerere este ținută să aplice dispozițiile legale în vigoare la data nașterii dreptului, respectiv data intrării în vigoare a Legii 82/2020 (17.06.2020), dispoziții ce prevedeau acordarea stimulentului de risc de 2500 de lei brut lunar pentru perioada stării de urgență, situația juridică fiind supusă legii în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 166/2021. Interpretarea contrară ar valida concluzia că modificarea dispozițiilor legale are semnificația stingerii retroactive a dreptului recunoscut legal asistentului personal neprofesionist.
Cu privire la prescripția dreptului de a cere în instanță acordarea acestui stimulent de risc, sunt aplicabile prevederile 2517 din Codul Civil privind termenele de prescripție, termen care considerăm că a început să curgă la data de 17.06.2020, data intrării în vigoare a Legii 82/2020.
De asemenea, prin formularea unei cereri către angajator pentru acordarea acestui stimulent de risc, angajatorul a fost pus în întârziere cu privire la plata acestui drept asimilat drepturilor de natură salarială, și astfel a avut loc întreruperea prescripției în condițiile art. 2537 Cod civil.
Totodată, la nivel național instanțele au reținut că, în condițiile în care dreptul la stimulentul de risc a fost reglementat ca un drept pur și simplu, și nu unul condiționat, activitatea prestată de asistentul personal neprofesionist pe perioada stării de urgență îl îndreptățește la plata stimulentului în forma prevăzută de Legea nr.82/2020, iar în cauză nu sunt întrunite ipotezele situației juridice în curs de constituire, astfel încât dispozițiile Legii nr. 166/2021 să fie aplicabile în considerarea principiului aplicării imediate a legii noi.
S-a mai reținut că dreptul la acordarea stimulentului de risc și obligația de plată corelativă s-au născut odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.82/2020, pentru o activitate prestată în anterioritate în perioada 16.03.2020 – 14.05.2020, prin urmare, obligația de plată nu constituie un efect viitor al unei situații juridice născute anterior modificării legislative, ci o situație juridică născută și încheiată sub imperiul legii vechi (facta praeterita).
Dispozițiile art. 6 alin. 2 din Codul civil, reglementând aplicarea legii în timp, dispun expres faptul că actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii, după caz săvârșirii ori producerii lor, iar față de succesiunea în timp a acestor reglementări, dreptul asistentului personal neprofesionist la acordarea stimulentului de 2.500 lei brut, pe lună, pe perioada stării de urgență s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 82/2020 și exista la data sesizării instanței, noua restrângere a domeniului de aplicare și a cuantumului stimulentului acordat neputând avea efecte asupra drepturilor născute anterior, chiar dacă acestea nu erau recunoscute și achitate la data intervenirii ultimei modificări legislative.
În sensul acestei opinii, au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești definitive:
- Decizia civilă nr. 1048 din 10 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. 2262/85/2021 al Curții de Alba Iulia – Secția I civilă;
- Decizia civilă nr.652/Ap din 14 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr.587/119/2021 al Curții de Apel Brașov – Secția civilă;
- Decizia nr.777 din 10 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr.731/87/2021 (Număr în format vechi 4999/2021) al Curții de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale;
- Decizia civilă nr.128/CM din 30 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. 4832/118/2021 al Curții de Apel Constanța – Secția I civilă;
- Decizia civilă nr.964 din 19 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. 1708/95/2021 al Curții de Apel Craiova – Secția litigii de muncă și asigurări sociale;
- Decizia civilă nr.1040 din 16 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. 2140/99/2021 al Curții de Apel Iași – Secția litigii de muncă și asigurări sociale;
- Decizia civilă nr.320 din 15 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. 1133/40/2021 al Curții de Apel Suceava – Secția I civilă;
Intenția emitentului Legii nr. 82/2020 de a introduce în corpul OUG nr. 43/2020 prevederi legale aplicabile unor situații juridice născute și epuizate anterior intrării sale în vigoare rezultă din modul de exprimare la timpul trecut atunci când face referire la starea de urgență, dar devine evidentă prin conținutul pct.5 al Articolului unic din Legea nr.82/2020 care introduce în corpul O.U.G. nr. 43/2020, la art. 8, următoarea mențiune: „stimulentul de risc în cuantum de 2.500 lei, prevăzut de prezenta ordonanță de urgență, se acordă pentru toată perioada stării de urgență, instituită prin decret potrivit art. 93 din Constituția României, republicată. „
Așa cum în mod constant s-a acceptat în doctrina și practica de specialitate, principiul neretroactivității legii civile nu este unul absolut, de la acest principiu existând și unele excepții în care actele normative pot produce efecte retroactive, în special dacă în corpul acestora se prevede în mod expres că ele se aplică pentru situații juridice trecute, cum este cazul normelor care își propun să-i recompenseze pe destinatari pentru privațiunile, interdicțiile sau limitările drepturilor, rezultate dintr-o situație juridică trecută.
Actul normativ care recunoștea acordarea stimulentului de risc în favoarea asistenților personali neprofesionist, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, a intrat în vigoare după expirarea perioadei în care a fost decretată starea de urgență pe teritoriul României și reglementa asupra recunoașterii beneficiului asupra acestui stimulent în favoarea asistenților personali neprofesionisti care nu erau angajați ai unor centre rezidențiale, stimulent aferent perioadei în care a fost reglementată starea de urgență.
Este dincolo de evidență că toată succesiunea de reglementări privind acordarea stimulentului de risc a avut în vedere strict perioada stării de urgență din anul 2020, respectiv 15.03.2020 – 15.05.2020, această fiind de altfel singura perioadă în care în România a fost instituită o astfel de stare, și toată această succesiune de reglementări a fost edictată cu scopul de a fi aplicată, ceea ce s-a și întâmplat. Chiar din modul de redactare a textului Legii 166/2021 este evident că se referă la aceeași situație din trecut și modifică modul de acordare a unui drept deja câștigat și intrat ca și drept de creanță în patrimoniul persoanelor îndreptățite, iar cu privire la asistenții personali neprofesioniști (care fac parte din categoria beneficiarilor acestui stimulent, conform formei art. 7 alin. (5) introdusă prin Legea 82/2020) îi exclude din sfera beneficiarilor, însă în mod nelegal și mai ales neconstituțional, aspect ce rezultă și din raportul comisiei juridice asupra Legii 166/2021.
În ceea ce privește modul de aplicare a deciziei nr. 26 din 14.11.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, opinăm că nu poate influența modul de soluționare a cauzelor având acest obiect în sensul respingerii în bloc a acțiunilor, textul deciziei fiind în sensul că dispozițiile art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea și completarea art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, nu sunt aplicabile cererilor aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021.
În opinia noastră, decizia nr. 26/2022 a ICCJ nu lămurește modul de aplicare a dispozițiilor art. 7 alin. (5) din OUG 43/2020, așa cum au fost modificate prin Legea 166/2021 pentru cauzele noi, ce nu erau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii 166/2021, și considerăm că aceste prevederi nu se aplică nici acestor situații, pentru aceleași considerente de retroactivitate generală, nespecifică, a acestor prevederi legale, spre deosebire de presupusa retroactivitate a Legii nr.82/2020, unde legea se aplică pentru o activitate prestată în anterioritate în perioada 16.03.2020 – 14.05.2020, prin urmare, obligația de plată nu constituie un efect viitor al unei situației juridice născute anterior modificării legislative, ci o situație juridică născută și încheiată sub imperiul legii vechi (facta praeterita).
Punctele 84-86 ale deciziei ICCJ fac o greșită interpretare a noțiunii de fapt juridic generator de efecte juridice în situația acțiunilor având ca obiect acordarea stimulentului de risc prevăzut de art. 7 alin. (5) din OUG 43/2020 și în contradicție cu jurispurdența CEDO, care se aplică prioritar.
Contrar a ceea ce ÎCCJ a reținut în considerentele deciziei, faptul juridic care determină stabilirea legii aplicabile pentru soluționarea raportului juridic litigios este prestarea muncii și nu formularea cererii de chemare în judecată, pentru că dacă am admite această interpretare am ajunge tot la aplicarea retroactivă a Legii 166/2021 pentru situațiile juridice născute și încheiate sub imperiul legii vechi (Legea 82/2020), dar pentru care persoanele îndreptățite nu s-au adresat instanțelor judecătorești până la data intrării în vigoare a Legii 166/2021, aspect inadmisibil în raport de jurisprudența CEDO, obligatorie pentru instanțele naționale și care se aplică prioritar față de legislația națională și chiar față de deciziile ICCJ.
84. Astfel, sub un prim aspect, trebuie constatat că prevederile art. 6 alin. (1), (2), (5) şi (6) din Codul civil stabilesc regulile generale de aplicare în timp a legii civile:
,, (1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.
(2) Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.
(5) Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.
(6) Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.”
85. Pornind de la aceste norme de aplicare a legii civile în timp, se poate constata că prestația din perioada stării de urgenta este o situație juridică epuizată (facta preaterita), însă refuzul acordării stimulentului de risc poate fi sancționat în justiție în temeiul normei în vigoare la data promovării cererii introductive în instanță, întrucât aceasta constituie cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi), opțiunea reclamanților de a formula cererea în instanță, urmată de înregistrarea ei, fiind faptul juridic relevant pentru soluționarea conflictului de legi în timp.
86. În contextul litigiilor care au generat practica judiciară neunitară, din perspectiva art. 6 alin. (2) din Codul civil, formularea cererii de chemare în judecată reprezintă unui fapt juridic lato sensu, iar această împrejurare servește la stabilirea legii aplicabile pentru soluționarea raportului juridic litigios (pronunțarea asupra cererii prin aplicarea normelor de drept material în vigoare la data înregistrării acțiunii); totodată, această constatare, unită cu observarea domeniului de aplicare a prevederilor art. 6 alin. (5) și (6) din Codul civil sau a cazurilor referitoare la aplicabilitatea legii noi, constituie premise importante în determinarea legii aplicabile pentru soluționarea litigiilor în care modificarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată a intervenit, prin voința legiuitorului, moment care se situează în cursul unui proces inițiat în perioada de activitate a legii vechi.
Prin urmare, dispozițiile legii noi, în speță ale Legii nr. 166/2021, ar putea fi aplicate numai în măsura în care s-ar aprecia că situația juridica dedusă judecății era în curs de constituire la momentul apariției noului act normativ, în cazul în care aceasta fusese finalizată sub imperiul legii vechi, ea constituind facta praeterita, îi este aplicabilă legea în vigoare la data producerii faptei respective. Or, după cum s-a arătat mai sus, în forma inițială, dispozițiile art. 7 alin. 5 din OUG nr. 43/2020, prevedeau în mod clar și necondiționat acordarea stimulentului de risc personalului din domeniul asistenței sociale și comunitare implicat direct în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilități și a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgență, concluzia care se impune fiind aceea ca, odată cu intrarea in vigoare a acestor dispoziții, categoria de personal, avută în vedere de legiuitor și care prestase activitatea pe perioada stării de urgență, era îndreptățită la acordarea stimulentului de risc în cuantumul prevăzut, de 2500 lei/lună.
Legea este extrem de clară în acest sens, în sensul că se acordă stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut pe lună, pentru personalul din domeniul asistenței sociale și comunitare, implicat direct în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilități și a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgență. Cu alte cuvinte, prestarea muncii a fost finalizată, pe perioada stării de urgență, iar pentru recompensarea efortului depus de categoria de personal menționată se impune acordarea unui stimulent, formularea legii fiind se aprobă acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, fără nicio altă condiționalitate.
Față de caracterul clar și neechivoc al termenilor folosiți de legiuitor, referirea la bugetele din care urma sa fie asigurată, prin transfer, plata respectivelor sume nu poate avea semnificația condiționării acordării respectivului beneficiu de asigurarea fondurilor necesare plății, demersurile ce se impuneau în acest scop neprezentând așadar relevanță sub aspectul nașterii dreptului în discuție. Deci nu se impune nicio altă condiționalitate de nașterea dreptului la stimulentul legal acordat, atâta timp cât el este aprobat prin chiar actul normativ care îi reglementează existența. În consecință, câtă vreme dreptul asistenților personali la plata stimulentului de risc s-a născut la momentul îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea lui, erau aplicabile dispozițiile legale în vigoare la data nașterii dreptului, orice dispoziții legale intervenite ulterior fiind aplicabile situațiilor juridice născute sub imperiul acestora, modificarea legislativă invocată de intimată neputând fi de natură a retroactiva.
Prin urmare, pentru asistenții personali neprofesioniști, acordarea stimulentului de risc este o facta praeterita, adică o situație juridică realizată în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, sub aspectul acordării unui stimulent de risc într-o anumită formă, iar modificarea normei juridice pentru speța pendinte prezintă interes numai pentru clarificarea fondurilor bănești din care se suportă.
Pe de altă parte, din perspectiva aplicării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, este de menționat că această instanță este preocupată de riscurile asociate cu utilizarea unei legi retroactive care are efectul de a influența soarta juridică a unui litigiu în care statul sau o subunitate a sa este parte, în special atunci când efectul este de a face ca procesul să nu poată fi câștigat de partea adversă. Or, jurisprudența CEDO nu interzice de principiu puterii legiuitoare să reglementeze chiar și în materie civilă prin noi dispoziții cu întindere retroactivă drepturi care să decurgă din legile în vigoare.
Cu toate acestea, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se opune ingerinței legiuitorului în administrarea justiției pentru a influența rezultatul juridic al unei proceduri pendinte, în care autoritățile publice sunt părți, cu excepția justificării unor „motive imperioase de interes general”, putând fi citate în acest sens cu titlu exemplificativ următoarele hotărâri ale CEDO: N.& Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society vs. Regatul Unit, Zielinski și Prodal și Gonzalez și alții vs. Franța, Scardino vs. Italia. In jurisprudența CEDO au fost sancționate fapta statului care a adoptat o lege pentru a orienta în favoarea sa rezultatul iminent al procedurii – Zielinski și Prodal și Gonzalez și alții vs. Franța, sau adoptarea unei legi într-un stadiu critic al procedurii pentru reglementa în realitate fondul unui litigiu și a conduce la inutilitatea continuării demersului judiciar – Papageorgiou vs. G., sau decizia instanței superioare care se baza chiar și în subsidiar pe o lege adoptată în cursul procedurii de natură a influența rezultatul litigiului – Anagnastopoulos și alții vs.
S-a mai constatat încălcare și în recursul statului la o lege retroactivă cu efecte asupra soluției judiciare care trebuia dată unui proces în curs în care statul era parte, fără a se demonstra că un asemenea demers ar răspunde unor „motive imperioase de interes general”. CEDO a subliniat printre altele că motivațiile financiare nu puteau permite legiuitorului să se substituie instanțelor pentru a soluționa un litigiu, de exemplu speța Azienda Agricola Silverfunghi S.a.s. și alții vs. Italia. Or, această jurisprudență se extinde și asupra litigiilor în care statul nu este parte, dar denaturează în mod nejustificat procesul, in calitatea sa de legiuitor, cazul Ducret vs. Franța.
De remarcat este că adoptarea Legii nr. 166/2021 nu poate fi inclusă nici în cazul de excepție a justificării unor motive imperioase de interes general. Astfel, nici în cuprinsul legii, nici măcar în expunerea de motive care stă la baza adoptării sale, măsura reducerii cuantumului stimulentului de risc si a modificării categoriei destinatarilor nu este justificată de vreun argument de interes public, cu excepția neclarității normei anterioare, care după cum s-a expus anterior putea fi lămurită pe cale de interpretare pretoriană, de vreme ce legiuitorul poate adopta normele interpretative doar pentru viitor.
În consecință, dreptul asistenților personali neprofesioniști la plata stimulentului de risc s-a născut în momentul îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea lui, orice dispoziții legale intervenite ulterior sau decizii interpretative ale ICCJ fiind aplicabile situațiilor juridice născute sub imperiul acestora, legea civilă neputând retroactiva.
De asemenea, menționăm ca și jurisprudență sentința civilă nr. 1434 din 24.11.2022 a Tribunalului Mureș, în care instanța a admis cererea de acordare a stimulentului de risc covid, arătând că în cauza dedusă judecății, nu sunt incidente prevederile Legii nr. 166/2021, invocate de către pârâtă, deoarece acestea au intrat în vigoare doar ulterior perioadei în litigiu, începând cu data de 26.06.2021, deci nu pot fi aplicate retroactiv de către instanță, contrar dispozițiilor art. 15 alin. 2 din Constituție.
Cu alte cuvinte, prestarea muncii de către reclamanții din cauza invocată în perioada în litigiu a pandemiei reprezintă o „facta praeterita”, adică fapte constitutive de situații juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi (Legea nr. 166/2021), împreună şi cu efectele produse de acea situație juridică înainte de acest moment.
Or, în privința acestora, poate fi aplicată numai legea veche, adică legea în vigoare la data producerii faptei respective ori efectelor ei, deoarece, dacă s-ar aplica o lege ulterioară ar însemna să i se atribuie efect retroactiv. În consecință: o lege ulterioară nu poate să aducă atingere constituirii, modificării sau stingerii situațiilor juridice anterioare, indiferent dacă legea nouă ar suprima un mod de formare, modificare sau stingere ori ar schimba condițiile necesare. De asemenea, dacă legea creează o situație juridică nouă, ea nu poate să prevadă că noua situație juridică s-a născut din fapte anterioare intrării sale în vigoare sau, după caz, organul de jurisdicție nu poate decide că situația juridică reglementată doar de legea nouă s-a născut din fapte întâmplate în întregime înainte de intrarea ei în vigoare.
