O persoană cu dizabilități este în primul rând o persoană!

Autor: Andreea Raluca Coteanu

Ce credem vs ce ar trebui să știm despre persoanele cu handicap, dar mai întâi de toate ce înseamnă handicap?

19,318,000 este cu aproximație numărul de locuitori al țării noastre la data de 01.01.2020, conform Eurostat. Dintre aceștia, numărul total de persoane cu dizabilităţi comunicat (Autorităţii Naţionale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii și Adopții din cadrul Ministerului Muncii şi Protecției Sociale, prin direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti), este de 852,565 de persoane.

Dizabilitatea este complexă, dinamică și multidimensională. Indiferent de tip, handicapul este o formă de stigmatizare, iar cei în cauză se confruntă atât cu boala propriu-zisă, cât și cu piedicile puse de societate. Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, concepută de Națiunile Unite în 2006 și ratificată și de România prin legea 221/2010 spune: ,,Persoanele cu dizabilități includ acele persoane cu deficiențe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficiențe care, în interacțiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină și efectivă a persoanelor în societate, în condiții de egalitate cu ceilalți’’.

În urma unui chestionar, intitulat ,,Mit sau adevăr – despre cei cu nevoi speciale’’, pe care l-au completat un număr de 57 de persoane (predominant femei -71%), cu vârste cuprinse între 15 și peste 40 de ani, cu dizabilități, cât și fără, rezultă păreri împărțite:

• 35% susțin că persoanele cu dizabilități au o situație financiară precară, veniturile acestora fiind pensiile și alocațiile sociale. Într-adevăr, statul nostru nu este foarte darnic în ceea ce privește alocațiile, pensiile, sau orice altă formă de subvenție. De exemplu, indemnizația lunară primită de un adult cu handicap accentuat este de 272 de lei. Ce putem face? Noi ca indivizi, ca angajatori, ca societate, trebuie să le oferim șanse egale, fiindcă statul nu dă semne că se va trezi curând la realitate. Este esențial să nu clădim alte ziduri, ci să deschidem uși. Trebuie să înțelegem că dizabilitatea este parte din natura umană. Peste un miliard de persoane din lume trăiesc cu o formă de handicap.

• 44% consideră că persoanele cu dizabilități au nevoie de pregătire specială la locul de muncă. Dizabilitatea nu trebuie să reprezinte o barieră în calea succesului. Atât persoanele cu nevoi speciale, cât și cei fără au dreptul la educație și formare profesională, pentru a egaliza șansele și pentru a respecta drepturile fundamentale ale omului. Trebuie să învățăm să privim peste acel fotoliu rulant sau pur și simplu peste etnie, dizabilitatea are tot dreptul să fie transformată în abilitate.

• 24% spun că persoanele cu handicap au permanentă nevoie de ajutor. Depinde de tipul și gradul de handicap. Boala nu este o opțiune, iar cei care au nevoie de ajutor nu îl cer din capriciu. Din numărul total de persoane cu dizabilități, 95,97% se află în îngrijirea familiilor și/sau trăiesc independent (neinstituționalizate), în timp ce doar 2,05% se află în instituţiile publice rezidenţiale de asistenţă socială pentru persoanele adulte cu dizabilităţi (instituţionalizate). Lumea este plină de povești, spuse și nespuse, ale celor cu nevoi speciale, care în ciuda dificultăților sunt mai independenți decât mulți încadrați în definiția normalității.

• În ceea ce privește infrastructura adecvată pentru persoanele cu dizabilități, au fost menționate rampele de acces, locurile de parcare, loc suficient pentru a se deplasa pe trotuare, semafoare cu comenzi vocale etc. Opinia Laviniei Elena Niculicea, dintr-un interviu anterior pentru Jurnal Social, înglobează perfect răspunsurile : ,,Aș crea o infrastructură urbană care să fie accesibilă pentru toți. Pentru o persoană aflată într-un scaun rulant, o simplă bordură, mai înaltă, poate reprezenta un zid peste care nu poate trece, fără ajutor. Bordurile înalte și lipsa rampelor sau cele care nu sunt funcționale în instituții reprezintă reale provocări. E nevoie stringentă de accesibilitate, de dezvoltare sustenabilă și incluzivă. Consider că accesul la transport, la educație, la un loc de muncă, la un tratament de calitate, nu este o favoare, ci un drept al meu!’’. Declarația ei este în cunoștință de cauza, Lavinia fiind utilizatoare de scaun rulant. În ciuda acestui lucru, ea a absolvit Facultatea de Limbă și Literatură Română, este pasionată de jurnalism, grafică și poezie.

• Doar 15% consideră că nu trebuie să le zâmbești celor cu handicap vizibil, nu trebuie să îi întrebi dacă au nevoie de ajutor sau dacă se simt bine pentru a nu îi jena. 15% din 57 este un număr mic, dar din numărul total de locuitori menționat anterior este un lucru mare, ceea ce este îngrijorător. Oamenii sunt ființe sociale, iar interacțiunea este parte din viața cotidiană, indiferent de diferențele dintre noi. Trebuie să învățăm atât noi, cât și viitoarele generații, să ne comportăm la fel cu indivizii, fie că au sau nu nevoi speciale. Nu trebuie să lăsăm pe cineva pe dinafară sau să nu îi oferim ajutor doar pentru că ne simțim stânjeniți ori ne temem că el se va simți. O persoană cu dizabilități este în primul rând o persoană !