Fotografie din arhiva personală
Aurora Constantin are 59 de ani, este din Slatina și, în prezent, predă la Universitatea din Edinburgh, în cadrul Școlii de Informatică. Chiar dacă este dependentă de un scaun rulant, ea ne demonstrează că atunci când te înarmezi cu voință, curaj, determinare și pasiune, nu există ,,Nu se poate!”. Aurora Constantin a absolvit Facultatea de Fizică a Universității din Craiova, iar, în 2000, a obținut titlul de doctor în Fizică de la aceeași universitate. În anul 2008, a obținut un master în IT la Universitatea din Glasgow, iar doi ani mai târziu a plecat definitiv în Marea Britanie, mai exact în Scoția, unde a obținut un doctorat în Informatică, la Universitatea din Edinburgh. Au urmat două poziții de cercetător asociat, prima la Universitatea din Bath, Anglia, iar a doua la Universitatea din Edinburgh. Afirmă că, în 2018, a obținut postul de ,,University Teacher”, echivalentul unui post de lector, centrat, în principal, pe predare și mai puțin pe cercetare.
Aurora Constantin este o persoană tenace, luptătoare și puternică, care și-a transformat dizabilitatea în abilitate pentru a schimba mentalități și pentru a arăta că se poate. Aceasta povestește că, la vârsta adolescenței, viața avea să i se schimbe fundamental, fiind diagnosticată cu o boală genetică, considerată incurabilă, care avea să-i afecteze mobilitatea.
,,Aveam 12 ani când au apărut primele semne ale bolii. Cădeam uneori, aparent fără motiv real. Alteori mi se spunea că mergeam legănat și mi se atrăgea atenția să-mi controlez mersul. Evident că nu-mi dădeam seama ce se întâmpla, dar la un moment dat, părinții mei, alarmați de aceste incidente, m-au dus la doctor. După o lună de investigații, diagnosticul a venit ca un trăznet pentru mine. Era o formă de distrofie musculară progresivă, o boală genetică. Nimeni din familie nu auzise de așa ceva, iar părinții păreau liniștiți de asigurările doctorilor, care le spuseseră că boala este la început și că, sigur, se vor găsi soluții de tratament. Am spus însă că vestea a fost ca un traznet pentru mine, fiindcă pe durata spitalizării avusesem timp suficient să înțeleg cum lucrează această boală perfidă și știam că, la momentul acela, nu erau soluții nici măcar de stopare a progresului bolii. Nu le-am spus părinților mei de ce plângeam când mi-au citit diagnosticul de pe foaia de externare și nu am vrut să le împărtășesc temerile mele. Văzusem, însă, o mulțime de pacienți cu distrofie musculară în diferite faze, inclusiv utilizatori de scaun rulant. În ciuda încurajărilor din partea medicilor, temerile mele s-au dovedit a fi fost întemeiate”, mărturisește Aurora.
Aurora spune că, treptat, puterea fizică i-a scăzut. A început să se deplaseze din ce în ce mai greu, să urce scările cu dificultate, astfel că, în jurul vârstei de 40 de ani, a trebuit să accepte utilizarea scaunului rulant. În ciuda limitărilor fizice, ea s-a încăpățânat să creadă în visurile ei.
,,Prima dată când boala mi-a stat în cale a fost în 1978, la examenul de admitere la liceul pedagogic. În anul acela, se introdusese pentru prima dată proba sportivă, ca probă eliminatorie, alături de cea de muzică și de desen. Am picat la sport, fiindcă nu am reușit să sar 190 cm. «Performanța» mea era de 150 cm. La alergat, membrii comisiei nici nu au mai vrut să mă lase să încerc. Au fost și alte momente grele, ca de pildă acela în care am ales să renunț la a candida pentru un post de lector universitar, în 1990, din cauza lipsei de accesibilitate, începând de la intrarea în clădirea universității. Aș putea spune că acel moment a fost cel mai dificil din toată cariera mea. Am ales să candidez pentru un post de profesor de fizică la liceu, unde am reușit să depășesc barierele fizice, deși cu destul de multe dificultăți și compromisuri. Locuiam și predam în aceeași clădire, care avea și săli de clasă, și camere de camin – întâmplare oarecum fericită. Aș putea spune că Dumnezeu a aranjat lucrurile, în așa fel încât dorința mea de a merge mai departe în carieră nu a fost zdrobită complet de obstacolele fizice întâmpinate. Sunt conștientă că putea să se întample și altfel. Oricât de mult îmi doream eu să lucrez, mă gândeam tot timpul că obstacolele ar fi putut fi prea mari la un moment dat pentru a putea fi depășite. Aceasta a fost tot timpul spaima mea cât timp am lucrat în România”, afirmă Aurora.
Aurora adaugă că, un alt moment dificil a fost, în anul 2000, când a reușit să obțină un doctorat în fizică, dar nu a putut să înceapă o carieră universitară, din cauza acelorași bariere arhitecturale. ,,Am așteptat și am sperat că lucrurile se vor schimba, însă, din păcate, nu s-a întâmplat așa”, spune ea.
Aurora Constantin mărturișește că, pentru a continua să aibă acces la o educație adecvată, s-a confruntat cu diverse provocări, însă cu efort, încredere în sine și ajutor din partea oamenilor cu suflet a reușit să le depășească.
,,Au fost multe provocări. În primul rând, ratarea examenului de admitere la liceul pedagogic, așa cum am povestit deja. Apoi, teama de a fi dată afară din liceu: părinții mei fuseseră chemați urgent de către directorul liceului la care sora mea mai mică obținuse admiterea prin examen (un liceu foarte prestigios din Craiova), pentru a o retrage de acolo pe motiv că avea dificultăți fizice. Norocul ei, în acel moment, a fost inspirația mamei care i-a făcut fața directorului cu replica: «Fiica mea a dat un concurs aici, pe care l-a trecut cu bine. Proba sportivă nu a făcut parte din acel concurs, așa că e meritul ei să fie aici». A rămas, dar se simțea tot timpul persecutată, iar în cele din urma mutarea la alt liceu a devenit iminentă, dar și eliberatoare, într-un anume fel. Pe vremea aceea, înainte de căderea comunismului, copiii ce aveau diverse dizabilități erau «îndrumați» către școli speciale, un fel de școli profesionale, unde erau pregătiți pentru diverse meserii. Dacă erai «înregimentat» într-o astfel de școală, șansele de a finaliza un liceu erau infime. Nici nu se punea problema studiilor superioare.
A urmat apoi o altă serie de provocări: dificultatea de a merge la lecții/cursuri, mai ales pe timp de iarnă, de a urca scările, momentul când a trebuit să aleg între a candida pentru un post în universitate sau într-un liceu și multe altele. Dumnezeu mi-a scos însă în cale oameni cu suflet, care m-au ajutat să trec peste dificultăți. De pildă, în ultimul an de facultate, mama unei colege ce locuia aproape de mine venea zi de zi să mă ducă la cursuri”, explică Aurora.
Aurora Constantin afirmă că lipsa accesibilității pentru persoanele în scaun rulant în România și dorința de a construi o carieră universitară au determinat-o să ia decizia de a pleca în Scoția.
,,Lipsa accesibilității a fost, de fapt, motivul principal pentru care nu am putut merge să lucrez la universitate. În timpul carierei de profesor la liceu, ajunsesem să nu ies afară din căminul în care locuiam chiar și două sau trei luni la rând. În primii 15 ani ai șederii mei acolo nu a existat rampă la intrarea în camin, așa că singurul mod în care puteam intra/ ieși din clădire era să fiu luată în brațe. Cred că vă imaginați ce greu putea fi, mai ales că în curtea școlii erau adesea zeci de elevi care deveneau martori la «spectacolul» oferit de coborârea sau urcarea mea pe scări. Uneori așteptam ca ei să se risipească, dar chiar și așa era greu să nu fiu văzută. Îmi era greu și pe stradă. Când ieșeam în oraș, persoana care mă însoțea trebuia să meargă adesea să anunțe pe cineva să iasă să vorbească cu mine dintr-o clădire unde nu puteam intra. Când mergeam la cumpărături, așteptam să mi se arate prin vitrina magazinului diverse obiecte pe care doream să le cumpăr. Eram nevoită să aștept în scaunul rulant pe trotuar, fiindcă scările erau insurmontabile pentru mine. Uneori, aveam surpriza ca trecătorii să-mi ofere bani, crezând că eram acolo cu scopul de a primi ajutor financiar. Unii oameni înțelegeau repede când le explicam de ce sunt acolo, alții păreau ofensați de refuzul meu de a primi bani de la ei. Încă simt o apasare în piept când îmi amintesc, dar scriu despre asta, pentru că vreau ca oamenii să înțeleagă că atunci când vor să ajute o persoană trebuie să știe cum s-o facă și să nu rănească. Oferta de ajutor are intenție pozitivă, dar chiar și așa efectul poate fi negativ. Totuși, cu o întrebare simplă, precum «Cum vă pot fi de folos?», se poate spulbera orice neînțelegere și evita situații stânjenitoare”, punctează Aurora.
În ciuda lipsei de accesibilitate și a mentalității oamenilor, cariera ei era pe o pantă ascendentă. Cu multă muncă, generozitate și implicare, ea și-a apropiat elevii, construindu-și pas cu pas cariera universitară după care tânjea.
,,Cariera mea ca profesor de liceu a mers destul de bine. Am făcut tot ce am putut să fiu un profesor bun pentru elevii mei, să-i ajut, să le fiu aproape. M-am implicat intens în pregătirea elevilor pentru olimpiadele școlare, fără a-i neglija pe ceilalți elevi. Chiar dacă dorința mea de a lucra într-o universitate persista, nu am lăsat ca aceasta să aiba vreun impact negativ asupra carierei mele de profesor de liceu. Din contră, cred că asta m-a ajutat să le insuflu și elevilor mei dorința de autodepășire. Sunt mândră de perioada aceea și vreau să spun că am avut chiar momente când credeam că m-aș fi simțit împăcată să lucrez acolo tot restul carierei mele. Dar totuși, simțeam că pot face mai mult, și dorința asta nu-mi dădea pace. La un moment dat, se acumulaseră și prea multe «incidente» negative care mă făceau să nu mă mai simt «confortabil» acolo. Am luat decizia să învăț limba engleză și să încerc o schimbare de carieră în străinătate”, susține Aurora.
Potrivit acesteia, primul pas a fost să participe la conferințe științifice în câteva țări din Europa, pentru a înțelege mai bine care sunt condițiile acolo. Accesibilitatea și percepția despre persoanele în scaun rulant din Regatul Unit i-au întărit convingerea de a pleca.
,,Am depus documente pentru admitere la programe de master la câteva universități, iar în momentul când am primit acceptul de la Glasgow am decis că trebuia să fac tot posibilul să urmez acel master. Aveam 45 de ani și, deși mă temeam puțin de ideea de a o lua de la capăt într-un domeniu complet nou pentru mine, cum era IT-ul, știam că nu trebuia să mai amân niciun an măcar. Urma să plec într-o altă țară în care trebuia să studiez într-o limba pe care o învățasem doar din cărți și o practicasem numai câteva săptămâni în timpul celor cinci conferințe și workshop-uri la care am participat în străinătate. În 2008, însoțită de o tânără de numai 19 ani (Roxana Dragomir), care a decis să își înghețe primul an universitar în România, pentru a mă ajuta în timpul masterului, am plecat spre locul care puțin mai târziu avea să-mi devină «a doua patrie». Așa a început «aventura» mea scoțiană”, își continuă Aurora istorisirea.
Aurora Constantin spune că tema doctoratului ei în IT a fost din domeniul tehnologiei pentru autism. Astfel, din dorința de a ajute copiii cu nevoi speciale să-și depășească limitele, a reușit să dezvolte o aplicație cu rezultate promițătoare.
,,Masterul în IT m-a făcut să doresc să continui studiile. Proiectul final de master a fost în domeniul interacțiune om-computer (Human-Computer Interaction, HCI). HCI este un domeniu interdisciplinar care urmărește să creeze software (de exemplu, aplicații pe calculator sau tablete electronice) ce sunt ușor de folosit pentru orice utilizator, sunt intuitive, efective și eficiente. Aceasta presupune o bună înțelegere a capacităților și nevoilor utilizatorului, cunoștințe de design de software, implementare (cel puțin la nivel de prototip) și evaluare. Doream să creez tehnologie educațională, să ajut elevii și studenții să învețe mai ușor și într-un mod mai plăcut. De asemenea, doream să creez aplicații pentru copii cu nevoi speciale, care să-i ajute să-și depășească dificultățile. În 2010, când prof. dr. Helen Pain mi-a propus să lucrez într-un proiect în domeniul tehnologiei educaționale pentru copiii cu autism am acceptat imediat. Era vorba despre HCI, despre educație și despre copii cu nevoi speciale. Exact ce doream! În timpul doctoratului la Universitatea din Edinburgh am dezvoltat o aplicație pentru practicienii – profesori, logopezi, asistenți medicali – care lucrează cu copiii cu autism și folosesc o intervenție educațională, cunoscută sub numele de «poveste socială». Această intervenție urmărește îmbunătațirea abilităților de comunicare și interacțiune socială a copiilor cu autism, având ca scop principal dezvoltarea înțelegerii conceptelor, normelor și/sau situațiilor sociale. Evaluarea aplicației dezvoltate de mine a avut rezultate promițătoare, iar programul de doctorat s-a încheiat cu succes.
Foto din arhiva personală
În anul 2014, am fost angajată de o echipă de cercetători de la Universitatea din Bath. Proiectul propus de ei urmărea să dezvolte și să evalueze o aplicație cumva asemănătoare cu cea creată de mine în timpul doctoratului, de data aceasta cu implicarea copiilor cu autism și a părinților lor. Așa că, în noiembrie 2014, începeam primul meu job în UK. Prototipul aplicației, la al cărui design și evaluare am avut o contribuție semnificativă în cei doi ani petrecuți în Bath, și care s-a clădit pe baza multor idei din doctoratul meu, a fost mai târziu dezvoltat de o companie și lansat în anul 2020. SOFA (Stories Online For Autism) este un app gratuit ce poate fi utilizat pentru a crea, implementa și monitoriza povești sociale pentru copiii cu autism”, mărturisește Aurora.
Iar ,,aventura scoțiană” a continuat cu alte performanțe deosebite, și anume faptul de a se numără printre cele zece nume alese de Google să primească burse destinate celor mai valoroși studenți cu dizabilități.
Anul 2011 a venit cu o surpriză extrem de mare pentru mine. Premiul Google se oferea studenților din Europa și Israel care studiau informatică sau un domeniu legat de informatică, aveau o anumită dizabilitate (vizibilă sau invizibilă) și un profil academic strălucit, precum și o carieră promițătoare. Premiul acesta, pe langă faptul că a venit cu o sumă de bani de care aveam mare nevoie la acel moment, însemna și o recunoaștere a tuturor eforturilor mele pe plan profesional, de-a lungul a peste 20 de ani”, afirmă ea.
Aurora Constantin povestește că acordarea acestei burse a ajutat-o atât din punct de vedere financiar, dar și din punct de vedere mental. Aceasta a însemnat o recunoaștere a efortului depus de ea, sporindu-i încrederea în forțele proprii și dându-i aripi să continue…
,,În primul rând, bursa Google, în valoare de 7000 euro, m-a ajutat din punct de vedere financiar. Locuiam într-un apartmanent foarte mic, pentru că bursa de la acel moment nu-mi permitea să plătesc o chirie mai mare. Aveam diverse nevoi, dar cea mai acută nevoie era să-mi cumpăr un pat ajustabil electric, fiindcă durerile de spate nu mă lăsau să dorm suficient în timpul nopții. Ajunsesem într-o stare de oboseală avansată. Cu banii câștigați mi-am putut permite să cumpăr un pat ajustabil electric și să mă mut într-un loc unde aveam mai mult spațiu. Eram în culmea fericirii. Bineînțeles că am adăugat bursa Google în CV-ul meu, și asta însemna ceva!”, declară ea.
Pe lângă recunoașterea internațională, Aurora Constantin a primit și recunoaștere națională, anul trecut, chiar înainte de Ziua Națională, fiind decorată de către președintele României cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler (Categoria H – Cercetare științifică), în semn de apreciere pentru contribuția sa la promovarea imaginii, cercetării și culturii românești în Marea Britanie.
Foto din arhiva personală
,,Știam că fusesem nominalizată, dar trecuseră luni bune de atunci. Credeam că, pur și simplu, nu am fost aleasă și îmi luasem gândul. Așa că vestea a fost o surpriză neașteptată, aș putea spune. M-am bucurat mult, dar bucuria mea în momentul decernării decorației a fost fără margini. Colegii mei, majoritatea oameni de știință cu reputație internațională, erau acolo și mă priveau cu asemenea respect, încât simțeam că aproape plutesc. A fost unul dintre cele mai minunate momente ale vieții mele și, totodată, unul dintre acele momente în care am uitat toată durerea și toate eșecurile cu care mă confruntasem (căci da, au existat și de astea în cariera mea). Modul în care colegii mei au primit vestea și s-au bucurat pentru mine mi-a înmulțit bucuria de mii de ori. A fost o confirmare pentru mine că reușisem să-mi înmulțesc talantul și că puteam să continui s-o fac”, spune cu emoție Aurora.
Aurora adaugă că, în prezent, predă în cadrul Școlii de Informatică din Universitatea din Edinburgh, supervizând proiecte de licență, master și doctorat. De asemenea, ea colaborează ,,cu cercetători de la alte universități din întreaga lume care sunt interesați de domeniul interacțiunii copil-computer, un subdomeniu al HCI, de tehnologie educațională și de metodele participative de dezvoltare a tehnologiei.”
Aurora spune că, deși marea parte a timpului este dedicată carierei, își face timp pentru hobby-ul ei principal: pictura. De asemenea, iubește literatura, muzica și călătoriile.
Întrebată cu ce bariere se confruntă o persoană cu dizabilități în România, comparativ cu una din Scoția, Aurora a răspuns: ,,Aici sunt foarte multe lucruri de spus. Cred că aș avea nevoie de mii de pagini și nu exagerez deloc. Sunt încă destule lucruri de făcut și în Scoția, însă deosebirea dintre condițiile de aici și cele din România în ceea ce privește persoanele în scaun rulant este enormă. În Scoția, autobuzele, trenurile, precum și taxiurile au rampe, așa că pot călători aproape oriunde doresc. Unele dintre aceste servicii sunt oferite gratuit sau cu un discount, altele sunt la preț normal. Clădirile în majoritate au rampe. În Scoția, am avut pentru prima dată ocazia să folosesc un cărucior electric. L-am primit de la sistemul național de sănătate, în timpul masteratului din Glasgow. Nu-mi venea să cred câtă libertate îmi conferea. Puteam merge singură la universitate, mă puteam duce practic unde doream. Asta însemna enorm pentru mine. Imediat ce am fost acceptată la doctorat, administrația Universității din Edinburgh a aprobat instalarea unui lift care să mă ajute să mă transfer la toaletă, în cladirea unde urma să studiez. Nici măcar nu știam la vremea aceea că există un astfel de dispozitiv, dar am fost contactată de către cineva de la serviciul pentru studenții cu dizabilități care mi-a explicat ce pot face ei pentru mine ca să capăt cât mai multă independență. Nici de existența în universitate a unui serviciu pentru studenții cu dizabilitati nu știusem până când fusesem admisă la masterul de la Universitatea din Glasgow”.
În ceea ce privește condițiile din România, Aurora subliniază faptul că nici în prezent nu există autobuze cu rampe decât pe zone restrânse, în unele orașe. În plus, nu există nici un mijloc de transport care să permită unui utilizator în scaun rulant să călătorească între două localități. Încă există o mulțime de clădiri publice, fără rampe sau cu rampe construite de mântuială, care nu sunt funcționale.
,,Accesibilitatea în interiorul cladirilor publice este aproape inexistentă. De exemplu, nici măcar acum la peste 30 de ani de la Revoluție, nu aș putea lucra la Universitatea din Craiova și nu m-ar surprinde să aflu că situația ar fi la fel și la alte universități. Am văzut că sunt câteva articole despre servicii pentru incluziunea studenților cu dizabilități în universități, însă un articol de ziar de la sfârșitul anului trecut puncta faptul că «lipsesc politicile pentru studenții cu dizabilități ».
Este foarte trist, dar și mai trist este că mentalitatea în ceea ce privește persoana cu dizabilități lasă mult de dorit. Există încă stereotipuri și discriminare, iar unora nu li se pare nimic anormal în asta. Trebuie să spun că îmi este drag să merg acasă în România, dar de fiecare dată am coșmaruri. În primul rând, drumul de la aeroportul din București la Slatina sau în comuna în care am copilărit, Rusănești, îmi ridică întotdeauna probleme. Asta pentru că nu există transport adaptat. Dacă mai adaug că, anul trecut, în vacanța de vară, într-o încercare de transfer manual din mașină pe carucior, m-am ales cu o fractură de col femural, cred că e suficient pentru a înțelege la ce poate duce lipsa de accesibilitate pentru persoanele cu dizabilități și de ce, de fiecare dată, am coșmaruri când vizitez România. Și ca și când nu ar fi de ajuns, atitudinea unor oameni (din păcate, nu sunt puțini) față de persoanele cu dizabilități este reprobabilă. E greu să ieși pe stradă și să prinzi privirile celor din jur care nu se feresc să te privească cu o insistență nepoliticoasă, sau chiar cu dispreț, sau să pună întrebări (impertinente uneori) celor ce te însoțesc, pentru că, evident, în mintea lor ei nu au ce să discute cu tine, o persoana cu dizabilități. Aceste bariere de incluziune sociale sunt chiar mai greu de depășit decât cele fizice și mă întristează să le regasesc atât de adânc înrădăcinate în mentalitatea românească”, mărturisește ea.
Aurora Constantin consideră că, pentru ca lucrurile să se schimbe în societatea românească, e nevoie de îmbunătățirea infrastructurii, de accesibilizarea spațiilor publice, precum și de dezvoltarea empatiei vizavi de persoanele cu dizabilități și de promovarea educației incluzive.
,,Ce ar trebui să se facă? Nu cred că sunt eu în cea mai bună poziție pentru a face recomandări, însă opinia mea este că infrastructura trebuie continuu îmbunătățită și toate locurile publice accesibilizate. Apoi, cred că ar trebui să se facă mai multă promovare a persoanelor cu nevoi speciale și a ceea ce înseamnă barierele fizice și de incluziune socială pentru aceste persoane. Dezvoltarea empatiei pentru persoana cu dizabilități are o importanță deosebită. Profesorii ar trebui să aibă un rol primordial în educația copiilor, înca din primele clase, în spiritul egalității, diversității și incluziunii”, punctează Aurora.
Foto din arhiva personală
În legătură cu facilitățile/oportunitățile oferite persoanelor cu dizabilități în Vest, Aurora Constantin spune că acestea diferă de la o țară la alta, dar și de contextul local.
,,De exemplu, există diferențe mari între Marea Britanie și Canada. Apoi, în Marea Britanie există diferențe între sistemul din Scoția și cel din Anglia. Răspunsul meu nu este general valabil pentru Vest, ci vorbește despre aspecte pe care le-am experimentat sau le-am aflat trăind și muncind în Scoția și în Anglia. Fără a intra în detalii despre condițiile și potențiale costuri asociate pentru a accesa aceste facilități și oportunități, o persoană cu dizabilități poate beneficia de fonduri pentru a plăti nu numai un asistent personal acasă, dar și suport la locul de muncă. În plus, există servicii care se ocupă de adaptări atât acasă, cât și la serviciu. Există specialiști care au expertiza de a evalua nevoile speciale și de a recomanda adaptări care sunt necesare în locuința sau la serviciu, cum ar fi: birou ajustabil în înălțime, lift pentru toaletă, ușă cu deschidere automată și așa mai departe. În limita cadrului legal, oamenii sunt deschiși să discute și să acționeze ca să ofere oportunități persoanelor cu nevoi speciale. În universitate, de exemplu, sunt cursuri obligatorii pentru toți cei implicați în predare despre egalitate, diversitate și incluziune și, de asemenea, despre prejudecata inconștientă. Întâmplător, mă ocup de instruirea celor ce lucrează ca tutori, demonstratori de laborator și asistenți de predare, iar săptămâna asta am ținut o sesiune de două ore despre aceste subiecte. Cursul este obligatoriu, iar cei care nu-l urmează nu primesc contractul de muncă”, explică ea.
Aurora spune că ceea ce o inspiră și o motivează să meargă înainte este Pilda Talanților, fiind ferm convinsă că are datoria de a-și înmulți talantul ce i-a fost dat, precum și de a-i ajuta pe alții să și-i înmulțească.
,,E ceva lăuntric ce mă face să cred că încă nu am folosit integral potențialul cu care Dumnezeu m-a înzestrat, că trebuie să mă străduiesc mai mult. Fiecare premiu pe care l-am obținut a fost ca o confirmare că pot să-mi depășesc barierele și cumva ca o obligație că trebuie s-o fac. Cred în Pilda Talanților, așa cum am mai spus, și sunt ferm convinsă că este datoria noastră să înmulțim talantul ce ne-a fost dat, căci da, fiecare, fără excepție, a primit un talant. Cred, de asemenea, că un profesor are o datorie și mai mare, și anume de a-și ajuta studenții să-și înmulțeasca talanții, și cum altfel ar putea să-i motiveze dacă el (profesorul) nu și-l înmulțește pe al lui?” , menționează Aurora.
Aurora Constantin mărturisește că sunt multe persoane care au susținut-o pentru a-și realiza visurile, fără de care nu ar fi putut ajunge unde este azi: ,, În primul rând, familia mea care mi-a fost tot timpul alături și care m-a încurajat în tot ceea ce am făcut. Tatălui și mamei mele le datorez enorm și sunt convinsă că decorația primită, precum și celelate premii sunt în mare masură și meritul lor. Sora mea mi-a stat tot timpul alături, m-a încurajat și m-a motivat.
Două tinere minunate pe care le consider ca și fiicele mele, Roxana și Mihaela Dragomir, și-au înterupt fiecare câte un an de studii ca să facă posibilă continuarea studiilor mele. Roxana, așa cum am spus, a venit cu mine în Glasgow, iar Mihaela m-a ajutat în timpul doctoratului în Edinburgh. Asistentele mele personale, Georgeta Dragomir și Ionela Dachin, mă sprijină în fiecare zi și se bucură alături de mine de fiecare reușită. Fără ajutorul lor nu ar fi posibil să-mi continui activitatea. Sunt multe alte persoane care mi-au fost alături, prieteni, colegi sau profesori. Cu toții au avut o contribuție la ceea ce am reușit să realizez”.
În ceea ce privește proiectele de viitor, Aurora Constantin spune că își dorește să continue să lucreze acolo unde se află în prezent și să-și concretizeze ideile de cercetare în cât mai multe proiecte care să poată fi implementate cu succes. Ea adaugă că s-ar bucura ca aplicații, precum SOFA, să poată fi folosite de cât mai mulți oameni.
La finalul dialogului, Aurora Constantin transmite cititorilor Jurnal Social: ,,Să nu renunțe niciodată să-și dezvolte aptitudinile cu care au fost înzestrați și să-și urmeze visurile. George Eliot a spus: «It is never too late to be what you might have been» (Nu-i niciodată prea târziu să fii ce ai fi putut fi.”). Chiar dacă succesul se lasă așteptat, să nu renunțe, fiindcă perseverența are efectul magic de a transforma imposibilul în posibil.
,,M-aș bucura să văd că persoanele fără dizabilități sau cu dizabilități nedescoperite învață să renunțe la etichete și stereotipuri. Cei ce au făcut-o deja merită felicitări din suflet. Însă chiar și așa, aș vrea să amintesc aici că oricine, fără excepție, «deține» un set de prejudecăți de care nu este conștient. În mod inerent, moștenim anumite concepții greșite despre grupuri de oameni și, prin urmare, discriminăm în mod neintenționat, cu consecințe directe și uneori grave pentru persoana discriminată. Aceste prejudecăți neintenționate trebuie identificate și eliminate, iar procesul cere perseverență. Aș dori să amintesc cititorilor că discriminarea rănește, dar chiar și mai rău, poate distruge vieți și «ucide» valori.
Ca persoană cu dizabilitate, am învățat în timp că trebuie să îmi aduc contribuția pentru ca lucrurile să devina mai bune în jurul meu. A fost un proces îndelungat ca să ajung să cred în mine și să nu mă rușinez că sunt diferită. Oamenii trebuie să ne cunoască, înainte de a ne înțelege nevoile și a ne descoperi potențialul. Ieșirea din izolare m-a ajutat să socializez mai mult cu alți oameni cu sau fără dizabilități, iar câștigul a fost comun. Cu cât ne facem nevoile speciale mai bine înțelese de cei din jur, cu atât mai mult vom contribui împreună la transformarea societății într-una incluzivă. Acesta este un act continuu de educație și autoeducație pe care l-am parcurs personal și continui să îl parcurg.
Sper ca acest interviu să-i determine pe cei ce-l citesc să reflecteze asupra rolului pe care și-l aleg în demersurile spre egalitate, diversitate și incluziune, într-o societate ce se dorește a fi democratică, pentru că nimeni nu ar trebui să fie doar spectator”.
