Nu este pentru prima dată când mă văd nevoit să iau atitudine în favoarea persoanelor cu dizabilități din România. De fiecare dată am încercat să o fac într-un mod cât se poate de echilibrat, încercând chiar să mă detașez de un subiectivism specific fiecăruia dintre noi, mai ales când faci parte din aceeași categorie socială cu cei cărora le susții cauza. Nu este ușor să tinzi către obiectivitate, să încerci să privești de cealaltă parte a baricadei și uneori să admiți că ai greșit sau că pur și simplu nu ai avut dreptate.
Am susținut întotdeauna că dacă din punct de vedere legislativ și instituțional, România a făcut pași înainte după 1989, chiar dacă timizi și de multe ori de suprafață, cea mai mare problemă pe care am avut-o, o avem și o vom avea multă vreme de acum înainte este la nivelul mentalului colectiv, al percepției situației în care se află concret o persoană aflată într-o dificultate generată de starea de sănătate.
Presa din România, care ar fi trebuit să contribuie tocmai la tentativa de educare a fiecărui individ și a societății în ansamblu pe un drum al toleranței pare uneori a trata cu o lejeritate demnă de o cauză mai bună rolul său de formator de opinie.
Ceea ce am simțit zilele trecute citind un articol despre situația persoanelor cu handicap vizual din județul Mehedinți este nu doar un dezgust profund, dar și convingerea că nu suntem deloc pe drumul cel bun în privința respectării demnității acestor oameni. Un link de pe site-ul https://www.gsp.ro/ (extrem de popular și cu recorduri de audiență în mediul online) ne anunța că există un județ în România în care 10% din locuitori au certificat de handicap. Materialul (care se află la adresa https://www.impact.ro/judetul-din-romania-in-care-10-din-locuitori-au-certificate-de-handicap-nu-platesc-impozit-pe-masini-si-nici-pe-cladiri-152660.html?utm_source=GSP+a+doua&utm_medium=website&utm_campaign=fidmee) poartă semnătura lui Nicu Stan și a fost publicat pe data de 19 martie.
Știam încă din lectura titlului că voi avea de-a face cu un material bombastic, scopul lui fiind exclusiv creșterea audienței. Ce am descoperit parcurgându-l, m-a deznădăjduit total. Am lecturat un monument de intoleranță, incompetență garnisit cu destule derapaje gramaticale și logice. Mi-a dat impresia că, în maniera trolilor, autorul incită la ură, la intoleranță și invită autoritățile statului la o atitudine discriminatorie față de persoanele cu handicap vizual.
Probabil că intenția sa a fost de a sublinia că într-o proporție de masă, certificatele de încadrare într-o categorie de persoane care necesită protecție specială au fost obținute ilegal, argumentul fiind acel procentaj de 10% mult mai mare decât în alte județe. Stupoare, însă, link-ul care ar detalia acest statu quo nu are absolut nicio legătură cu subiectul ( https://www.impact.ro/poti-fi-dat-afara-de-la-munca-in-perioada-de-carantina-5-reguli-pe-care-angajatorul-nu-are-voie-sa-le-incalce-35473.html). El nu se referă nicidecum la județul Mehedinți, astfel că orice urmă de credibilitate se șterge din start. Autorul a încercat să treacă în revistă actele doveditoare în baza cărora certificatele au fost obținute, oferind un link din nou fără absolut nicio noimă (https://www.impact.ro/gestul-pe-care-il-face-kaufland-pentru-batrani-si-persoane-cu-dizabilitati-in-aceasta-perioada-cum-le-ajung-alimentele-acasa-29695.html).
Cu așa o documentare am tot dreptul să cred că materialul nu se sprijină pe argumente solide.
Ceea ce este cel mai dureros este lipsa oricărei preocupări pentru folosirea terminologiei exacte, așa cum este ea utilizată în legislație.
Nu am văzut formulări precum „persoane cu handicap vizual” sau măcar „nevăzătoare”. Se știu foarte bine efectele scandalului generat în Liga Campionilor la fotbal în urma folosirii imprudente a adjectivului „negru”, care a căpătat nuanțe rasiste. Următoarea formulare mi se pare cel puțin la fel de gravă și revoltătoare: „În această localitate orbii au carnete de șofer, dar și mașini de lux“. Mă întreb dacă va lua cineva poziție publică în apărarea persoanelor cu acest tip de dizabilitate a căror demnitate a fost terfelită fără pic de rușine. Ca să nu mai vorbim de nepermisa generalizare rezultată din folosirea articolului hotărât : oare orice persoană cu deficiențe de vedere are carnet de conducere și mașină de lux ? Cât despre faptul că autorul oscilează cu o ușurință dezarmantă între “județ” și “localitate”, ce să mai spunem ? În care “această localitate” ? În Mehedinți ? (sic !)
În același ton de imprecizie și diletantism, autorul se arată contrariat de numeroasele “persoane cu dizabilități care muncesc la stat”, dând exemplul “Spitalului din Mehedinți” (a se remarca din nou imprecizia extremă a formulării). Înțeleg perfect ideea : a avea 235 de angajați cu certificate de handicap pare cusut cu ață albă și, sincer, sunt de acord cu autorul. Dar, de aici până la a se arăta deranjat de prezența angajaților cu dizabilități într-o instituție publică, este cale extrem de lungă. Este cumva o asemenea instituție o “fortăreață” de necucerit pentru o persoană cu handicap ?
Beția de cuvinte continuă. Pentru cine nu crede, un scurt exemplu citat dintr-un slujitor al lui Hypocrate, angajat la SJU Drobeta Turnu Severin care a preferat să-și decline identitatea. La întrebarea privind responsabilitatea acordării certificatelor de handicap, domnul doctor a răspuns : “Asta nu trebuie să mă întrebaţi pe mine. Trebuie să întrebaţi pe… persoanele de la Timişoara care au dat diagnosticul. Nu pe mine”. Las la o parte cacofonia sau neanticiparea complementului direct printr-un pronume personal, rezultatul fiind monumentul de agramatism ”Trebuie să întrebați pe persoanele de la Timișoara”, remarc doar aceeași fugă de răspundere a reprezentanților instituțiilor publice românești. Îmi amintesc cu nostalgie îndemnul Regelui Mihai rostit la fiecare sărbătoare : “Aveți încredere în rostul instituțiilor democratice”. M-a urmărit mereu acest îndemn. Numai că, din păcate, oamenii fac instituțiile și de multe ori nu le fac cinste ! (De remarcat că nu generalizez !)
Cel mai mult m-a contrariat, însă, opinia doamnei doctor Elena Bololoi, medic SJU, Drobeta Turnu Severin : “Acum…ce pot să vă spun? Este, totuşi, şi legislaţia locului de muncă. A Medicinei muncii. Nu cred că este actualizată la ce se întâmplă în zilele noastre. Astfel, nu s-a făcut până în prezent analiza locului de muncă, corelat cu acest certificat de handicap”. Interesantă poziție ! De remarcat că doamna doctor nu contestă legalitatea acelor certificate de handicap, ci mai degrabă dreptul legal al posesorilor acestora de a lucra într-o instituție publică. Ceea ce mi se pare cu adevărat revoltător. Dânsa invocă Medicina Muncii, nu însă și Codul Muncii, care interzice discriminarea bazată pe handicap. Ideea de bază a doamnei doctor este excluderea unor persoane în cazul în care, dintr-o analiză, certificatul de handicap nu poate fi “corelat” cu locul de muncă. Incredibil ! Oare doar subsemnatul simte nuanța discriminatorie în acest context ? Dacă nu este așa, mea culpa !
Țin să repet : nimeni nu poate susține acordarea unor drepturi specifice persoanelor cu handicap acelora care nu ar fi îndreptățite să le primească ! Dacă România este stat de drept, ar trebui să poată rezolva astfel de probleme. Evident că nimeni nu poate susține prezența la volan a celor pe care problemele vizuale i-ar împiedica să conducă. Și aici chiar nu este vorba de discriminare, ci de siguranța în trafic și protecția vieților participanților la trafic.
Însă generalizarea, uneori probabil inconștientă, alteori tot probabil rău-voitoare, tinde să acrediteze ideea că omul cu handicap ar face bine să rămână la marginea societății, să nu spere, să nu viseze, să nu aibă viitor.
Consider această atitudine una dintre cele mai agresive și neîntemeiate poziții la adresa persoanelor cu dizabilități. În contextul constrângerilor bugetare actuale, a sugera că risipa vine de la această categorie socială mi se pare incorect și imoral. Se discută de facilitățile pe care le are persoana cu dizabilități angajată în sistemul public deși se știe foarte bine că legislația în vigoare prevede scutirea de impozit, în cazul persoanelor cu dizabilitate gravă și accentuată, chiar și când acestea lucrează pentru un angajator privat sau când desfășoară activități independente. Asocierea între persoanele cu dizabilități și risipa din sistemul bugetar, mi se pare arbitrară și rău intenționată. A pretinde că risipa la stat vine de la angajații cu handicap mă face să cred că am parcurs în zadar mai bine de 30 de ani de eforturi pentru a emancipa această categorie socială, a o pune în valoare și a o trata cu respectul și demnitatea meritate. Chiar și în lupta pentru audiență, trusturile de presă ar trebui să conștientizeze că jurnalismul înseamnă carismă, competență, că este o meserie nobilă, inspiratoare, că are o misiune socială de o importanță covârșitoare. Nu este suficient să așterni idei nefiltrate, de multe ori neverificate din suficiente surse. Se pare că este ușor ca în România să lezezi demnitatea umană fără a te gândi la consecințe. Profesionalizarea slujitorilor condeiului înseamnă conștientizarea rolului lor, abordarea cu moralitate și în cunoștință de cauză a subiectelor alese. Nu este cazul materialului pe care îl invocăm !
Autor: Prof. dr. Liviu Călburean
Despre autor:
Liviu Călburean este profesor în învătământul preuniversitar cu o vechime de 22 de ani, autor de cărți și articole de lingvistică și didactica limbii franceze. A colaborat cu revista “Observator Cultural” semnând articole de atitudine civică între anii 2007-2016.
Cautati pe site-ul rts severin (radioteleviziua severin) si veti gasi initiatorul acestor idei. Veti fi uimit!