Autor: Andreea Raluca Coteanu
Asociația Ceva de spus este formată dintr-un grup de persoane cu dizabilități mixte, atât fizice, cât și intelectuale. Totul a început cu scopul de a conștientiza societatea asupra barierelor întâmpinate de cei cu nevoi speciale, dar și pentru a oferi speranța că se poate. Indivizii sunt încurajați să socializeze, să își depășească limitele și să ducă o viața normală.
Simona Smultea este co-președinte al Asociației Ceva de spus și este nevăzătoare. La vârsta de 14 ani și-a pierdut vederea la ochiul drept, iar la 20 de ani a fost operată la ochiul stâng. De aproximativ cinci ani ea este complet nevăzătoare.
„Am ajuns în asociație în urmă cu șase ani. Eram în perioada de trecere de la slab văzător la nevăzător. Nu este o perioadă ușoară. Trebuie să treci prin multe sentimente, să te obișnuiești cu ideea. Membri grupului au fost un exemplu pentru mine. Cunoscând alte persoane cu dizabilități am primit un motiv să merg mai departe, să-mi accept la rândul meu dizabilitatea și să învăț să trăiesc cu ea”, spune Simona pentru Jurnal Social.
În prezent, în asociație sunt 40 de membri dintre care 20 mai activi. Ei sunt auto reprezentanți. Ceea ce înseamnă că își exprimă punctul de vedere și experiențele. Ceva de spus își desfășoară activitatea numai la nivel local, în Timișoara.
„Grupul a crescut organic, de la sine. La început erau 3-4 membri, însă dorința de a-și cunoaște drepturile, dar mai ales de a socializa a adus oamenii împreună și a coagulat grupul. Pentru mulți nu pare un lucru măreț, dar pentru unii ieșirea la ședințe înseamnă enorm, chit că este o dată pe săptămână”, povestește Simona.
Tot ea spune că a observat reticență din partea oamenilor tipici când vine vorba de apropierea de cei cu dizabilități, din simplul fapt că nu știu cum să se comporte cu ei. Pentru a le influența mentalitatea și a le explica situația, asociația a apelat la o modalitate creativă.
„Am organizat diferite evenimente în care i-am pus pe oamenii tipici în locul nostru. Legați la ochi au mers cu bastonul alb sau au urcat rampe în fotoliu rulant pentru a înțelege prin ce trec cei cu dizabilități locomotorii”, explică Simona.
Din partea statului nu există sprijin, însă Asociația Ceva de spus beneficiază de sponsorizări de la diferite asociații și obțin fonduri prin propria muncă.
„În fiecare an organizăm un salon de vinuri în cadrul căruia membrii asociației sunt voluntari și muncesc cot la cot cu ceilalți. Spălam pahare, aducem gheață, vindem bilete și multe altele. Fiecare face ceva, astfel încât să se simtă util și inclus. Banii adunați merg fie spre asociație, fie spre un serviciu prin care oamenii din instituții sunt scoși și integrați în comunitate. Primesc o nouă șansă la viață”, mărturisește Simona.
Asociația a desfășurat diferite activități și în instituții de învățământ. Simona menționează importanța educației pe tema dizabilității încă din copilărie. Copiii de astăzi trebuie să fie adulții responsabili și deschiși la minte de mâine. Ea adaugă : „Adesea părinții, bunicii le influențează gândirea spunându-le să nu vorbească sau să nu se joace cu un anumit copil fiindcă are o dizabilitate. Dizabilitatea, din punctul meu de vedere nu trebuie privită nici măcar ca o nevoie specială. Este doar o abilitate mai puțin dezvoltată”. „Prefer să îi spun defecțiune tehnică”, glumește Simona.
Responsabilitatea este însă și pe umerii părinților celor cu dizabilități. Simona consideră că aceștia tind să fie mult prea protectori și ajung să limiteze orizontul copilului său. Ea crede că acest comportament nu este unul voluntar, ci o acțiune influențată de reacțiile nepotrivite, experiențele negative trăite sau observate de părinți.
„Este important ca lumea să fie educată. Trebuie să se promoveze drept normalitate, fiindcă dizabilitatea este până la urmă o latură umană”, clarifică Simona.
Ea spune că oamenii tipici nu trebuie să facă mare lucru. Pur și simplu să ofere puțină atenție nevoilor lor: „Depinde într-adevăr și de persoana cu dizabilitate și cât de deschisă este. Nu simțim nevoia de prea mult din partea oamenilor tipici. Ne dorim înțelegere și empatie. Trebuie reținut că dizabilitatea nu se ia. Per total cred că este vorba de înțelegere reciprocă”, adaugă Simona.
Efectul pandemiei se resimte și în activitatea asociației. Evenimentele au fost anulate sau amânate, iar plăcerea membrilor de a socializa, de a se întâlni fizic pălește în mediul online. Simona mărturisește: „Eu oricum mă simțeam izolată și înainte de pandemie. Mediul inaccesibil, infrastructura neprietenoasa nu îmi permit să merg neînsoțită nici măcar la cumpărături. Acum se adaugă și frica asta de a ieși, de a atinge. Chiar dacă totul este online, nu este la fel. Lipsa soarelui, lipsa aerului și a naturii cred că ne afectează psihicul. Tind să cred că oamenii se simt și mai izolați”. Tot ea spune că mediul online pare să îi ridice bariere și simte nevoia de interacțiune reală.
Pentru mai multe informații poți accesa https://www.cevadespus.ro/
Ai dreptate Simona, ne lipsesc atat de multe informații legate de ceea ce inseamna dizabilitatea, cu ce anume se confrunta o persoana cu dizabilitate și ce nevoi are aceasta. Din punctul meu de vedere ar trebui sa se introduca în școli programe pentru elevi în care aceștia sa învețe despre dizabilitate. Prin intermediul acestora, elevii vor cunoaște cu ce se confruntă persoanele cu dizabilitati într-o țară care ne este “accesibilă” din foarte multe punctele de vedere. Avem nevoie de educație și… sunt convinsă ca lumea se va schimba!