,,Îngeri fără aripi” este povestea adevărată a doi oameni cu dizabilități, puternici și ambițioși, care luptă pentru o viață normală, doi oameni care-și deschid sufletul cald și bun, ca o pâine coaptă, din care să se înfrunte și alți semeni cu trăiri asemănătoare. Sunt doi îngeri ce poartă un ,,nimb” de bunătate sinceră, cărora viața le-a smus aripile, însă prin voință, curaj și iubire și-au confecționat alte aripi, pe măsura inimii lor, pentru a zbura deasupra abisurilor și a piscurilor: ,,Suntem doi Holtei căpoși, ambițioși și cu putere de a trece peste piedici”, mărturisește autoarea.
Cartea ,,Îngeri fără aripi” ne introduce într-un univers de stări complexe care inspiră, invită la reflecție și emoționează, atingând cele mai sensibile coarde ale ființei. Rusty Adi Holtei ne poartă într-o călătorie epică prin labirinturile vieții, cu durerea și neprevăzutul ei, cu angoasele și speranțele ei, cu renunțările și împlinirile ei, cu lacrimile și fericirile ei fragile. Pe tot parcursul călătoriei lor dureroase, am empatizat cu Adriana și soțul ei, Nicu, m-am regăsit în trăirile lor, am plâns și am râs odată cu ei.
,,Îngeri fără aripi” este o poveste despre noblețea spiritului dincolo de duritățile lumii, despre puterea de a-ți construi singur propria formă de fericire, fără să te lași descurajat de nepăsarea, mentalitățile obtuze și prejudecățile celor din jur.
În introducerea cărții, autoarea ne face părtași la primele ei momente de viață, la copilăria sa, acea vârstă minunată, plină de curiozitate, inocență și nebunie. Adriana s-a născut un copil normal, vioi, dornic de a cunoaște viața, într-o zi de vară, pe meleaguri oltenești. La 11 ani, nori negri aveau să apară pe cerul ei, iar viața ei avea să o ia pe o traiectorie neaşteptată, pe o pantă a durerii… Ea a fost diagnosticată cu distrofie musculară, boală considerată incurabilă, care, în timp, avea s-o imobilizeze într-un scaun rulant. Această boală a pus încet, încet, stăpânire pe trupul ei firav, însă fiind ,,luptătoare din fire, căpoasă din naștere” nu s-a lăsat doborâtă de soartă și nu a renunțat la luptă… Lupta cu boala, cu viața, cu indiferența și prejudecățile, cu sistemul limitat.
Boala avansa pe zi ce trece, iar Adriana a ajuns să nu se mai poată deplasa. Însă, pe solul bătătorit de durere avea să încolțească o speranță plăpândă:
,,2001, început de stat în căruț și început de speranță, așa îi zic eu anului… eram stresul în persoană, supărată și urâcioasă că am ajuns, iar la Vâlcele, îmi plăcea statul cu nasul în foile mele de acasă și mă enerva că eram la spital, nu mai speram la nimic, vedeam perechi de distrofici care erau împreună, eu singură, acră și cu gură mare. Cine să vrea așa ceva?”
Acolo, la Vâlcele, în spitalul ,,trist, cu holuri întunecate”, Adriana l-a întâlnit pe Nicu, suferind și el de aceeași boală, care avea să-i devină soț, partener în luptă și în speranță. Iubirea lui Nicu devine combustibilul ce îi alimentează constant inima, reușind să-i aducă echilibru, motivație și forța de a lupta cu boala, de a urca spre ziua de mâine: ,,Nu știu ce poate aduce ziua de mâine, știu că va fi greu, dar mai știu că atâta timp cât iubesc și sunt iubită, nu am voie să mă las. Cu lacrimi și dureri mergem în doi, împreună, spre mâine.”
Cei doi Holtei reușesc să-și facă loc printre întâmplări într-un mod aparte, echipați cu armura voinței și bazându-se pe ajutor divin. Sentimentele lor de iubire profunde îi determină să facă un act de curaj: acela de a se muta împreună și de a se căsători (deși ambii sunt în scaune rulante), care echivala cu un salt mare în necunoscut: ,,Două cămăruțe, părăsite în centrul satului aveau nevoie de cineva care să le scoată din impas, pereții scorojiți, igrasie, geamuri, ușă….Pereții țipau la propriu că le cade tencuiala… /Nu știu dacă se poate face ceva…/ – Cât de greu este? Chiar nu se poate renova? Știu și eu?…/Nu da înapoi, riști și vedem ce iese. Trebuie să iasă bine. Cu ajutorul lui Dumnezeu Nicu meu a putut… “
Împreună descoperă că suferinţa întăreşte voinţa și slefuiește caracterul. Nicu este omul matur, care o încurajează constant, iar ea, omul luptător, cu inițiativă, care îi toarnă balsam peste inima obosită. Doi învingători! Doi îngeri fără aripi răniți de viață și vindecați de iubire: ,,Distrofia nu are leac, niciun medicament nu o poate opri, dar știu că iubirea îți poate da forța de a te lua la trântă cu boala, iubirea te poate ridica de jos și iubirea îți poate da un sens chiar și când crezi că ai pierdut tot! Multe poți pierde din cauza distrofiei, multe poți câștiga iubind.”
–Fii bărbată, Zoe (eeee, păi ce, doar nu eram din aia!). Încet, încet, te acomodezi cu toate, voință să fie, că de restul ne ocupăm, o încurajează Nicu.
Rusty Adi Holtei condimentează povestea cu replici pline de umor, de bună calitate, momente dureroase la care nu poți rămâne imun și verși o lacrimă, sarcasm și autoironie. Umorul ei este unul simplu, sănătos, de sorginte oltenească, ce te duce cu gândul la Creangă: ,,Și, cum zisei, crăcănai cu o lene mai mare ca mine un ochi spre geam și cu urechea ciulită ascultam să văd dacă trece vreo maşină.”(…) ,,Căruța noastră mergea înainte și la ea trăgeau doi cai, mai mult mârțoage, trăgând în aceeași direcție și același ritm.”
Există o vorbă care spune să nu judecăm cartea după copertă. În mod asemănător, nu ar trebui să judecăm oamenii după aparențe, după cum se mișcă și cum arată, ci să încercăm să le cunoaștem ,,povestea” și să le înțelegem trăirile, sufletul: ,,Oamenii nu te acceptă ușor și de multe ori te judecă fără să te cunoască, pentru ei ești altfel… asta până ajungeai la Vâlcele, acolo erai în elementul tău, aer curat, verdeață, frumusețe cât vezi cu ochii și mulți oameni ca tine.”
Lecţiile care se desprind din acestă carte plină de inspirație sunt: de a transforma provocările în ocazii, de a nu renunța la luptă și de a te depăși, de a doborî prejudecăți, precum şi de arăta semenilor că prin perseverență și iubire totul este posibil.
Cum altfel decât cu o minunată declarație de iubire s-ar putea încheia această carte scrisă cu sufletul, cu onestitate și mult umor? Pentru că doar iubirea e cea mai frumoasă poveste care îndulcește amarul, care merită spusă și trăită:
,,Ce minune e iubirea, ce minune e că ești și ce minunat ești când umpli camera cu energia ta pozitivă. Cred că ne iubește Dumnezeu, dragul meu, ne-a sădit iubirea la rădăcina inimii în interiorul sufletului și ne-a legat pe viață. Dragul meu, e greu, va fi și mai greu, dar nu ne plângem, ne-am promis că vom lupta și că indiferent ce vom face, vom fi doi. În doi, două nevoi, ne vom lupta și vom trece chiar și târâș prin zile, săptămâni, luni, ani… Nu vreau nimic altceva pe lume decât să fim inimă lângă inimă…”
Lavinia Elena Niculicea
